Positive thinking. Un concept banal dar care îţi poate umple viaţa de lumină, ordine şi confort. Pă dracu.
În 8 ani de psihologie teoretică şi practică am învăţat un lucru care se rezumă la o expresie fixă ce poate fi extinsă asupra întregii noastre existenţe. Ză biutii iz in ză ai of ză biholdăr. Adicătălea, dacă matale o percepi pe Rodica Stănescu ca sex simbol universal, pe Britney Spears ca `telectuala anului şi pă Ghandi ca visător idiot s-ar putea să ai dreptate. Asta ar însemna ca lumea ta să fie foarte diferită de lumea celorlalţi şi ar presupune să rişti destul de mult să o iei pe arătură. Însă, repet, lumea este aşa cum o percepi matale. Ceea ce mă amuză pe mine este faptul că apare câte un nene d-ăsta care habar n-are de viaţa lui şi îţi face o ofertă imposibil de refuzat “Soluţia fericirii veşnice – Think positive!”.
M-am întâlnit cu un astfel de personaj astăzi. Era entuziast şi sunt aproape sigur că era un adept credincios al acestui concept. Mi-a spus că viaţa nu este tristă şi că noi o vedem tristă.
Dorea să mă convingă că viaţa merită trăită şi că toate sunt frumoase, păsărelele ciripeşte, viaţa este roz, numele de fată al nevesti-mii este Jolie, eu sunt fratele lui Terente, banii îmi curg în conturi încât nu le mai pot ţine numărul, discut la prânz cu Patapievici şi seara am întâlniri cu Liiceanu şi Cărtărescu unde facem mişto de Coelho – prostul grupului. Într-adevăr, poate în ultima perioadă a vieţii mele am uitat să mai văd şi lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Viaţa fuge prea repede pentru mine. Însă cred că trebuie să păstrăm un echilibru între realitate şi ceea ce dorim de la ea. Dar extrema cealaltă, în care privesc viaţa ca printr-un caleidoscop încât totul este schimbat în bine, mi se pare o manipulare de doi lei care nu va avea rezultate decât dacă cred această minciună frumoasă. Iar asta nu o pot face.
Cred că viaţa merită trăită dar şi murită, există şi bune dar şi rele, păsărelele ciripesc dar ţi se şi găinăţează-n cap, nevastă-mea e aceeaşi chiar dacă îmi inchipui altceva, pot să mă închipui frate-său lui Terente dar asta nu va schimba cruda realitate, banii se duc aşa cum vin, iar discuţiile cu Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu, Steinhardt sau Coelho derivă din vise nocturne sau doar nopţi bahice. Într-adevăr viaţa poate avea perioade mai de cacao sau mai pastelate dar asta nu mă va convinge să îmi creez un anumit calapod după care să o interpretez. Viaţa este aşa cum este şi uneori este cum ţi-o faci chiar tu. Dacă mi-e prea rău îmi amintesc şi de prieteni şi de alcool şi de iarbă. Exact în ordinea asta. Dar nu am nevoie de câţiva deştepţi care au citit 2 cărţi de psihologie sau programare neuro-lingvistică şi au avut impresia că au descoperit nişte adevăruri fantastice. Cu 2 cărţulii uşurele şi alte 50 de variaţii pe temă care au fost best-seller-uri prin State nu înseamnă că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Înseamnă că cel mult reuşeşti să te încadrezi în marea masă a imbecililor care sunt conduşi de corporaţii către eficienţa maximă.
Anyway… Nu am putut să îi răspund lui cheliuţă toate astea. Mă grăbeam şi discuţia, cu siguranţă, ar fi fost dezvoltată mai departe. I-am zâmbit şi i-am răspuns că uneori şi tristeţea şi moartea sunt frumoase şi merită trăite. I-am surprins pe faţă o reacţie în care gura i-a rămas intre-deschisă cu o mică bală între buze. Ochiul stâng îi tremura un pic. L-am salutat, m-am întors şi am plecat. Sunt sigur că acest răspuns nu avut un efect interogativ asura lui. Nu am efectul ăsta asupra oamenilor. Dar măcar am reuşit să nasc o întrebare în el: “De când curentul EMO în corporaţii?”
ce ti-e cu asa zisii corporatisti….