Prostia si reprezentarea ei

Prostia deranjează. Nu aş băga mâna în foc pentru mulţi dintre români, dar pe mine cu siguranţă mă deranjează. Prostia face parte integrantă din viaţa fiecăruia dintre noi, într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu cred că lipsa prostiei ar fi neapărat benefică societăţii şi individului. În cantităţi mici este chiar bine-venită, născând zâmbete într-o viaţă altfel rutinantă.
Prostia care deranjează este cea care devine stil de viaţă, modalitate de percepţie a realităţii. Prostia este autosuficientă, independentă de realitate şi argumentaţie logică. Prostia există prin ea însăşi. Prostia poate înlocui personalitatea, raţiunea şi bunul simţ.

În cazul dezvoltării la nivel individual, prostia sufocă spiritul şi naşte moaca tâmpă. Omul devine dobitoc şi ascultă de bici, lumini Pavloviene şi impulsuri pre-învăţate. Chiar şi într-un astfel de caz, prostia este – cel mult – supărătoare la nivel estetic. Impactul asupra societăţii şi asupra celorlalţi indivizi este minor şi uşor de evitat.

Însă, când prostia este asociată cu falsa autoritate sau cu o autoritate reală apar perturbări majore în viaţa tuturor celor atinşi de acest mix. În primul caz, individul purtător de prostie are tendinţa de a împărtăşi adevărul-realitate posedat de el tuturor celor doritori sau nu să îl asculte. Binenţeles, se găsesc îndeajuns de mulţi alţi proşti care să îl asculte şi să îi dea dreptate încât să îi confirme propriile teorii. Cei care nu răspund pozitiv fie cedează verbal doar pentru a fi scutiţi de debitul verbal fără rost al purtătorului de prostie, fie – dacă sunt mai odihniţi mental decât prostul veritabil – nu cedează verbal dar sunt ignoraţi până la finalul monologului reprezentantului prostiei.
În acest caz, prostia susţine teorii / idei / realităţi care generează în imaginaţia prostului o falsă autoritate. Prostul se vede deştept. Şi pentru că este deştept teoriile sale devin reale în faţa altor proşti şi devin valide în proprii săi ochi. În funcţie de toleranţa fiecăruia, acest tip de prostie este fie agasantă, fie amuzantă.

În cel de-al doilea caz, când prostia este asociată cu autoritatea reală, viaţa tuturor indivizilor care intră în contact direct sau indirect cu aceasta este schimbată iremediabil. Cel mai adesea, aceasta se schimbă în rău. Ca şi în primul caz, prostia asociată cu autoritatea se manifestă prin aceaşi mecanică a prostiei. Însă, diferenţa este adusă chiar de autoritatea individului care îi permite să impună noul tip de realitate. Prin autoritate, prostia capătă o nouă caracteristică – devine contagioasă. Astfel celorlalţi indivizi li se poate impune prostia ca normă, chiar dacă aceasta nu poate fi argumentată. Prostia devine lege pentru că supravieţuirea majorităţii depinde de acceptarea sau refuzul ei.

Înţelegând astfel acest fenomen, Ion Iliescu – reprezentantul prin excelenţă al prostiei din perspectivă ideologică – nu poate decât să ne lase un gust amar în gură. Din fericire, prostia dânsului nu mai deţine aceaşi putere contagioasă precum acum 20 de ani. Cu toate acestea, ieşirile acestuia fără vre-o umbră de bun simţ – de exemplu comemorarea eroilor martiri ai Revoluţiei 89 – nu pot decât să ne infirme faptul că bătrâneţea presupune înţelepciune.
Ţinem, încă o dată, să îi mulţumim dlui. Iliescu pentru dedicaţia şi abnegaţia de care a dat dovadă în lupta sa pentru neatârnarea acestui pământ, pentru progresul şi ridicarea pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei ale acestei ţări.
 

Comments

Lasă un răspuns la Robert Anulează răspunsul