Marooned

Deşi a fost conceput fără aportul lui Roger Waters, The Division Bell rămâne în topul preferinţelor mele drept unul dintre cele mai bune albume Pink Floyd, iar Marooned rămâne fără doar şi poate piesa de rezistenţă a acestuia.

Încă de la inceputul piesei căderea este iminentă. Nu trebuie decât să faci câţiva paşi până la limita conştientului pentru a te desprinde şi a începe a plana în tine însuţi imediat ce primele acorduri de chitară te împing de la spate. Este ca şi cum, ajuns în vârful unei culmi imateriale încrustată cu propriile-ţi angoase şi erodată doar de propria-ţi conştiinţă, alegi să te detaşezi, lăsându-te inundat de uitare. Un zbor aidoma celui din vis, acolo unde poţi pluti în voie nedând socoteală gravitaţiei, ştiind că “mai jos” nu există… Un zbor cu aripi frânte, într-un spaţiu atemporal, născut la marginea oricărei prăpăstii a eului. Un dans inefabil al disperării şi al împăcării de sine, contopite într-un singur contur.

Într-o astfel de prăbuşire interioară, singura călăuză către adâncul intangibil al sufletului, rămâne linia sonoră a chitarei, contemplată parcă şi ea într-un registru al nimicniciei.

Marooned sau o piesă cât un strigăt surd al disperării.

Comments

Lasă un răspuns