Pe alee….

    E trecut de 11 si déjà picioarele nu ma mai asculta, parca dansez pe gheata fara patine. Printr-un miracol poate ajung la timp. E al dracului de frig si mi-am luat pe mine doar un tricou si o jacheta scurta de toamna. Ninge din ce in ce mai tare si a inceput sa bata un vant puternic de parca ar vrea sa ma opreasca. Respir adanc aerul rece si-l simt in tot corpul ca pe o mie de ace, o sa faci pneumonie sigur, idiotule! N-ar fi mai bine sa faci stanga spre Berzei, barul e tot acolo si un pahar de tarie ar fi binevenita, la fel ca in oricare din zilele astea nenorocite. Johnny plimbaretu’, cel mai bun prieten al meu, intotdeauna te scote din bucluc, mai ales cand nu mai suporti pe nimeni in jurul tau, te face …. mai amabil, mai placut, mai vorbaret sau cum spune Malina, barmanita, “te transformi intr-un dobitoc cand bei!”. Bine ca imi spune asta cand sunt beat, treaz nu as suporta penibilul situatiei. Incerc s-o agat de doi ani si ea ma plezneste peste ochi cu portia ei de realitate…are doi copii, e maritata si nu-i trebuie nici macar o doza din esecul meu personal si professional. A trecut ceva vreme de cand nu mai am job si am ajuns in extrema de rahat a datoriilor, pentru o seara cu Johnny. Pana si telefonul l-am dat pe o sticla si un cartus de tigari…ultima mea legatura cu prietenii, cu ai mei. In fiecare zi gasesc dimineata o hartie agatata de clanta usii cu “pe unde umbli mah?” “ne vedem la club maine la 10?” “suna-ma 074…..Clara”….sora-mea. Am uitat de Clara, a fost ziua ei alaltaieri, 30 de ani…bineinteles ca nu m-am prezentat la chermeza, in fiecare an aceleasi fete, ea in centrul atentiei, eu la ba,r cu obisnuitul “double Johnny on the rocks”.As fi stanjenit-o cu siguranta, daca voiau spectacol mergeau la circ. Oricum a presimtit dezastrul si mi-a strecurat o hartie de 100 euro pe sub usa. Dezastrul s-a produs imediat, am stins o datorie de 50 la Ana, vecina si am mai stins apoi de cateva ori cate 50 de Johnny la bar.
     11:30, la dracu, cat de tarziu e, nu-s nici macar la jumatatea drumului. Imagine apocaliptica in vitrina pizzeriei, ciufulit, cu o barba demna de stramosii vikingilor, o tigara fumegand in coltul gurii, o jacheta ponosita si o mana de dincolo de geam care imi face semn sa plec . Cum dracu’ am ajuns in halul asta? Nici macar nu mai conteaza , simt ca nu o sa ajung la timp si ma enerveaza la culme. Am fost punctual toata viata, n-ar trebui sa se schimbe asta acum, nu,nu, nu acum.
     Imi e foame de crap, n-am mai mancat ceva decent de doua saptamani, mi-aduc aminte de frigiderul de acasa, cel mai important obiect dintre toate….am scris cu markerul pe el “Creatorul de gheata”, singurul lucru care mai functioneaza..de fapt singurul lucru, celorlalte le-am gasit noi proprietari. Am pastrat doar salteaua si jaluzelele sa ma apere de lumina diminetii, nu ma trezesc niciodata inainte de pranz….doar azi, azi e o exceptie, da…si intarzii fir-ar al dracului!
     Rahat! Maria…fix in fata mea cu silueta ei perfecta, vine chiar spre nenorocita asta de pizzerie, o sa ma recunoasca cu siguranta…sau nu. Incerc o eschiva si simt deodata ca ma indepartez de orice lucru din jur, trecerea de pietoni e prea departe, din spate vine o multime de oameni si masinile astea care trec cu o viteza ametitoare si ninge. Nu vreau sa ma vada, nu vreau sa vorbesc cu nimeni, n-as putea sa mint! Trebuie sa dispar si repede! Aud in spate un scartait de roti, frane dezlantuite din toate partile si inconstienta care-mi urla in cap sa fug…si fug.Imi aud numele strigat in urma dar nu ma pot opri decat doua strazi mai incolo, inaintea unui bar in care intru cu toata viteza, aproape daramand un cuplu care tocmai se indrepta spre iesire. Simt ochi atintiti spre mine de parca sunt o tinta miscatoare, parca stiu toti unde ma duc, ce vreau sa fac si…Johnny…deasupra barului. Cu un efort suprem imi dezlipesc privirea de pe eticheta si intreb unde e baia. Vigilenta barmanului ma insoteste pana trec de usa cu pricina si ma lasa singur cu o durere transformata in greata … si dau afara..tot si nimic, parc-as fi gol pe dinauntru, simt ca ma sufoc si incerc sa trag ar in piept printre spasme si convulsii. Sunt in genunchi langa buda asta infecta dorindu-mi sa dau afara tot raul din mine. Imi revin destul de repede, corpul asta nu mai are nimic de dat, fizic sau psihic. Stors de vlaga ma indrept catre iesire impreuna cu gandurile de bine ale barmanului.
     12:00 si cred ca oricum nu mai ajung. Refac in minte un alt traseu de parcurs si ma grabesc spre dreapta. Nu mai ninge chiar asa de tare si ma simt un pic mai linistit. Stiu stradutele astea ca pe propriul buzunar asa ca…merg cu capul in pamant, ridic gulerul jachetei si aprind o tigara din care trag cu sete vreo dou trei fumuri la rand. Mai arunc o privire in spate dar nu e nimeni.
     Aici e..parca recunosc cladirea asta veche din colt. Aleea se desfasoara lung in fata ochilor mei, intunecoasa, ingusta. Numarul 213…si raman pironit in fata, nu ma mai pot misca desi stiu cu siguranta ca e singurul lucru de facut. Trebuie sa recunosc..e prima oara cand am vointa si nu ma mai asculta fizicul. Inchid ochii si incerc din toate puterile sa misc… Se aud pasi in spate, din ce in ce mai aproape, simt cum cineva ma apuca usor de brat si ma trage usor spre intrare. Deschid ochii si o vad cum preia din socul meu, tremur tot si cred ca si ea la fel…Maria. Urc usor scarile si abia mai am timp sa recitesc inscriptia de la intrare: “Asociatia alcoolicilor anonimi”.
 

Comments

  1. Raluca

    Felicitari! Chiar m-a prins povestea! Ai descris asa de bine atmosfera, incat pt moment am reusit sa „te” vizualizez (pe tine, nepotul lui Johnny Plimbaretul) in toata splendoarea!

Lasă un răspuns