În cinstea lui Mihail, un om amărât întâlnit întâmplător într-un parc, o persoană cultă, extraordinară, a cărei viaţă a fost o continuă suferinţă .
„Lumea mă strigă în multe feluri … cele mai multe jignitoare, însă nu mă mai deranjează,  m-am obişnuit. Le răspund politicos căci de ei depinde încă o zi din viaţa mea pe acest pământ .
Numele meu real este Mihail , un paradox acum: un nume de sfânt silit a fi purtat de o persoană bolnavă şi jerpelită.
Da, sunt un om al străzii .
Am 54 de ani, mulţi ani buni şi plini de satisfacţii în general, încerc să nu mă gândesc la situaţia mea şi prin ce am trecut, pentru o persoană aflată în situaţia mea contează foarte mult speranţa că ceva se va schimbă pe viitor.
Mama mi-am văzut-o doar la naştere, însă îmi este imposibil să-mi amintesc măcar vreo trăsătură a feţei ei. M-a părăsit când aveam 4 zile de când îmi dăduse viaţă. A fugit, eram o responsabilitate prea mare pentru ea la aceea vreme, din câte ştiu avea 18 ani în acel moment.
Am crescut într-un orfelinat într-un orăşel de munte, alături de mulţi alţi copii ce  împărtăşeau aceeasi soartă. Au fost vremuri grele, însă m-au făcut puternic şi cel mai important mi-au clădit dorinţa de a ajunge cineva în viaţă.
Am început să cânt la o chitară primită de ziua mea de la o familie înstărită din oraş. Eram un copil modest, însă cu un suflet mare. Lumea  mă cunoştea şi mă ajuta cum putea. Am terminat şcoala generală, liceul tot în oraş, însă la 18 ani a fost vremea să părăsesc orfelinatul, familia de fapt , o familie cu peste 120 de copii.
În perioada liceului  am avut şi o formaţie, eram liderul ei, compuneam piese pe care ulterior le cântam alături de 3 prieteni la căminul cultural. Era prima dovadă că am reuşit să răzbat. Mă simţeam important .
Am urmat  Facultatea de Drept din Braşov, am fost al 2-lea intrat. După ce am terminat , neavând nici un sprijin şi provenind de la orfelinat, am ajuns să lucrez într-un combinat chimic.
Am cunoscut o fată, m-am îndrăgostit , ne-am căsătorit . Am cumpărat un conac boieresc, curte, livadă mare aşa cum doream dintotdeauna.Totul mergea bine. Anii au trecut fără să-mi dau seama, copiii nu am căci soţia…
În anul 2000 totul s-a schimbat: soţia s-a imbolnavit, a fost depistată cu cancer esofagian, majoritatea banilor ni s-au dus pe tratamente, bioenergeticieni, am încercat totul, însă nu am reuşit nimic.
S-a stins din viaţă. Greu, foarte greu, chiar şi pentru mine .
Lipsit de speranţă, a mai venit o furtună, casa a fost retrocedată, nu am mai avut nici puterea, nici banii să mă lupt. Am pierdut-o relativ repede. Am ajuns pe străzi inevitabil, nedorind nimeni să-mi ofere măcar un colţ de perete. Am hoinărit peste tot. M-am stabilit aici în Bucureşti dacă se poate spune aşa (râde).
Am îndurat multe, dar parcă anul asta este cel mai greu nu ştiu de ce. Poate mi-a ajuns şi mie. Însă mă voi lupta până la ultima suflare. Dacă este totuşi să nu reusesc sper măcar să adorm într-o seară de sărbătoare, pe o străduţă plină de luminiţe şi de oameni voioşi ce cântă colinde .
Poate aşa mi-o pot aminti pe mama.”
Am mai încercat în dese rânduri să-l revăd, însă nu a mai fost de găsit. Din păcate în România sunt mulţi în situaţia lui, nimeni nu mişcă un deget. Vreau să cred că şi-a găsit sfârşitul aşa cum şi l-a dorit, plecând într-un loc mai cald unde nu mai este nevoit se umilească pentru o bucată de pâine.