Urmărit de propriile-mi temeri personificate în gardieni plini de suspiciune şi căzut victimă unei stranii translucidităţi temporale, nimerisem cu totul arbitrar printr-o uşă a minţii în toiul unei inedite partide de pocher pe deocheatelea. Protagonistele, patru la număr, dispuse fiecare pe câte o latură a dreptunghiului ce încadra masa de joc, urmăreau nemişcate cursul jocului, fără a schiţa măcar o grimasă, lăsând senzaţia că sunt participante cu drepturi depline la un ritual obscur. La sfârşitul fiecărei mâini, câştigătoarea, cu ochii strâns închişi, vânturându-şi mâinile necontrolat în încercarea sa de a stabili o punte energetică cu fiecare dintre perdante – interconectare energetică sau însuşi deochiul – se domolea subit, afişând un aer triumfător, imediat ce procesul era complet, lăsând răgaz aşa-ziselor sale victime să îşi revină, în timp ce sorbea cu sete dintr-o ţigară proaspăt aprinsă. Acestea din urmă se repezeau instantaneu la ceştile pline cu oţet, aşezate în stânga fiecăreia. După ce trăgeau adânc în piept aerul îmbâcsit de vaporii de oţet emanaţi în gura ceştilor, începeau să-şi spună şoptit descântece una alteia, ţinându-se de mâini într-un triunghi al alinării. Apoi, începeau un nou joc, repetând iar şi iar aceiaşi paşi, aceleaşi mişcări.
Tot urmărind să descifrez ce se petrecea în sufrageria în care holul îngust, unde îmi găsisem temporar refugiul, se izbea parcă de opacitatea uşii întredeschise, am zărit, în colţul diametral opus al camerei în care cele patru jucătoare – prizoniere ale senectuţii – decartau în voie, agăţat de perete, un televizor. Masa pe care lâncezea de obicei carcasa din material plastic prevăzută cu un ecran plat, servea în acele momente drept spaţiu de joc duduilor în transă cartoforă. Foarte bizar mi s-a părul mecanismul de prindere al acestuia de peretele îngălbenit de fumul vâscos al tutunului. Barza, care normal ar fi trebuit să-şi găsească în linişte locul pe milieul cu boabe de struguri de pe televizor, era fixată cu soclul său îngust pe perete, concurând parcă noţiunea de perpendicularitate emanată docil de colţurile camerei. Ciocul lunguieţ îi era îndreptat în sus, iar penele îi stăteau înfoiate, susţinând la unison un protest tacit iscat de supliciul alimentat de noua sa funcţie extra-decorativă.
Forţa de gravitaţie cu care acţiona măgăoaia electronică asupra berzei din porţelan era anulată de priza acesteia cu peretele, datorată în bună măsură adezivului întrebuinţat. M-am gândit că nu putea fi altceva decât pelicanol acvatic, o combinaţie onirică obţinută dintr-un amestec de salivă de pelican şi spermă de balenă ucigaşă.
La televizor, cadrele se derulau fulminant într-un caleidoscop de nedesluşit al culorilor. După câteva secunde în care am încercat să focalizez, am început să disting puţin câte puţin personajele ce se derulau într-o goană nebună pe ecran. Primele indicii lăsau să se înţeleagă că era vorba despre un film de desen animat. Când imaginea se limpezi cât de cât, l-am putut identifica pe Pluto, câinele slăbănog, care alerga în zigzaguri în jurul unei ciudăţenii cu o înfăţişare nemaivăzută rămasă inertă, ridicând în urma-i un praf înecăcios ce dădea senzaţia că era principala sursă a fumului din cameră. Brusc, ca şi cum o revelaţie îmi inundase tot corpul, am ştiut că ciudăţenia hăituită de Pluto, câinele slăbănog, nu era altceva decât o drupie!!!
Dom’le, am o întrebare: dumneata visezi color ?
drupia e baza !!!