Era odată un sătean care era mai mândru decât ceilalţi. Avea casa mai văruită, porumbul mai verde şi găinile mai grase. Şi îi plăcea lui foarte mult să se fălească, mai ales când trecea pe uliţă în căruţa lui cu doi cai frumoşi, vorba filmului. Era cu nasul pe sus, cum spuneau bătrânii din sat. Se spărgea în băşini, aşa cum ziceau babele. Dar lui nu-i păsa. Dimpotrivă, simţea o deosebită plăcere să treacă prin faţa căminului cultural sau a poştei, legănându-se în căruţa lui unsă proaspăt, trăgând cu ochii la gură-cască de pe margine, invidioşi pe avuţia lui. Omul semănase oftică. Nimănui nu-i plăcea norul de băşini din capul său.

   Zilele treceau şi sătenii începuseră discuţiile de la crâşmă avându-l subiect principal pe cel care le scotea zi de zi la suprafaţă sentimentele de invidie.  Că de ce este omul aşa de arogant, că de ce îi place să se fălească aşa, în faţa tuturor, că de ce numai pe el l-a lovit norocul, că ei niciodată n-or să fie aşa atunci când vor ajunge bogaţi. Una peste alta, toată lumea căzuse de acord asupra unui fapt: băşinile din capul săteanului fălos nu erau dorite în sat. Nimeni nu le plăcea şi trebuia, în acest caz, să fie eliminate. Oamenii începuseră deja să se gândească la un plan…

   Într-o zi, însă, bogatul sătean se trezi cu mulţi galbeni în plus, mai ales că anul îi oferise o recoltă bogată, găini multe, oi cornute (ştiţi povestea). Şi atunci, îşi propuse să dea o parte din bogăţia sa câtorva săteni cu care se învecina, ştiindu-le sărăcia. Toate bune, frumoase şi la locul lor. Vecinii fură încântaţi şi mulţumiră omului. Ce se schimbă în poveste? După nicio săptămână, pe uliţa principală se plimbau mai multe căruţe, aranjate, proaspăt lăcuite. Cu hăţurile în mână erau vecinii săteanului nostru, cu priviri falnice şi arogante. Satul se vedea altfel de sus iar băşinile pe care nu le suportau cu trei zile în urmă erau acum la rang de parfum. Discuţiile de la crâşmă se orientau către dotările căruţei si către dărnicia bogatului sătean. Planul de ucidere al băşinilor eşuase.

   Oricât de mult ne-ar displace băşinile din capul celorlalţi ne dorim, în acelaşi timp, să avem ocazia de a le afişa pe ale noastre. Ne simţim ofticaţi cu atât mai mult cu cât ne dăm seama că nu avem cu ce ne făli. Pentru că indiferent de ce am spune, ne place să ne fălim. Unii cu materialul, alţii cu mentalul. Dar ruperea în figuri este parte din noi. Băşinile sunt parte din noi. Puturoase cum sunt, ne oferă şansa să ne arate frumoşi. Cel puţin, aşa credem noi.