Vis de Oscar(a) III

VO3Invalidat corporal, resimţind din plin efectele revelaţiei avute imediat ce pătrunsesem universul colorat compus de imaginile derulate la televizorul din faţa mea, sprijineam zidul zgrunţuros al apartamentului înghesuit în care mă aflam la acel moment, scăldat într-o lumină difuză, un adevărat sanctuar al celor patru dudui ce se întreţineau în cel mai bizar joc de pocher pe care îl văzusem vreodată.

Creatura hăituită de Pluto, o drupie de mărime medie, aceeaşi care mă răvăşise inexplicabil, avea constituţia unui ornitorinc upgradat, cu cioc lat ce îi pornea din capul teşit, urechi lungi şi şleampete, labe de gâscă şi pene aurii în prelungirea cozii. Prăbuşită la pământ, îşi umplea şi-şi golea plămânii într-un ritm sacadat de parcă ea ar fi fost responsabilă pentru vidul din tubul catodic şi aştepta lovitura de graţie a câinelui slăbănog ce mârâia nervos printre dinţii ascuţiţi, privind-o fix în ochi. Privirea aceea cu care riposta drupia neajutorată îmi era extrem de familiară; aducea foarte de mult cu je m’en fiche-ul emanat de pleoapele căzânde ale lui Droopy, câinele calm şi deţinător de soluţii în orice situaţie. Probabil că de acolo i se trăgea şi numele drupiei. Toată scena era un caz tipic de victimă ce devine atacator. Eram conştient că potaia ce aparent avea controlul era în pericol. Drupia îi aştepta mişcarea greşită să îi facă felul.

Dar deodată, fără să-mi fi dat seama, am împins cu umărul uşa sufrageriei ce s-a deschis neaşteptat, scoţând un scârţâit strident şi foarte intens. Lipsa unui bărbat în casa aia era evidentă; asemenea scârţâit nu ar fi scos nici balamalele unei uşi de castel părăsit. În secunda doi, cele patru cucoane s-au dezmeticit ca din vis şi s-au repezit către holul în care mă aflam, urlând din toate puterile Hoţii!Hoţii! şi invocând fel de fel de forţe obscure. Inert şi încă şocat, mânat de frâiele unui instinct nebănuit până atunci, am apucat să îmi scuip de trei ori în buricul degetului mare al mâinii care a declanşat vacarmul nedorit de nimeni şi să descriu în aer trei pătrimi de semicerc, când am simţit că sunt prins de încheietura mâinii de una din atacatoarele isterice. Păstrându-mi sângele rece, cu un ultim efort, am reuşit să descriu întreg cercul imaginar aşa cum îmi propusesem de la bun început, din momentul depistării prezenţei mele,  fără să ştiu practic de ce a trebuit să recurg la un asemenea gest.

Brusc, am simţit o presiune puternică în tâmple, în timp ce o lumină albă mi-a întunecat privirea. Nici o secundă mai târziu m-am pomenit trântit la pământ respirând din greu ca şi cum aş fi terminat o cursă de maraton în pantă. Complet debusolat, încercam să descâlcesc cu privirea obiectele conturate într-un mod înfricoşător de simplu. Respiraţia mi s-a tăiat complet atunci când l-am zărit în faţa mea chiar pe Pluto, chiar pe câinele slăbănog!

Nu eram îmi stare să îmi dau seama cum fusese cu putinţă, dar eram absolut sigur că  luasem locul drupiei. Lucru care se şi întâmplase de fapt. Era o situaţie cu care nu mă mai confruntasem niciodată până atunci. Toată curiozitatea pe care o aveam în raport cu deznodământul scenei de desen animat, în urmă cu treizeci de secunde, se transformase acum într-un puternic sentiment de uimire. Îmi venea practic să-l strâng în braţe de bucurie pe propriul meu atacator şi să-i comunic că o transpunere căreia eu însumi îi fusesem subiect, a fost în sfârşit posibilă. Dar ar fi fost absurd şi complet lipsit de realism un asemenea gest din partea mea.

Cum aş fi putut să îi explic câinelui că de fapt eu am intervenit fără voia mea şi într-un mod cu totul necunoscut – cel puţin de mine – în toată această poveste? Că de fapt drupia de acum un minut e sălăşluită în momentul de faţă de mine şi că tot acest conflict iscat între ei din nici nu ştiu ce motive, nu e conflictul meu? Cât de stupid ar fi putut fi câinele ca să mă creadă? Cât de idiot aş fi putut fi eu să-i cer unui câine scos într-un asemenea hal din sărite să creadă una ca asta? Dacă situaţia impunea o rezolvare rezonabilă pentru mine aceasta trebuia să fie cu totul alta.

În acelaşi timp mă încerca şi un sentiment de dezamăgire. De ce nu m-am trezit în pielea lui Bugs Bunny? El mereu are soluţii pentru astfel de momente critice. Dar poate că până la urmă nici în pielea unei drupii nu era rău. Pentru ca totul să nu fie pierdut, trebuia să uit cum am ajuns acolo şi să tratez situaţia în care am fost vârât fără să ştiu măcar de cine şi din ce motiv, întocmai din perspectiva drupiei. Dar cum? Cine putea şti cum ar reacţiona o drupie într-o situaţie ca aceea.

Timpul se scurgea în defavoarea mea iar atacul iminent al potăii era foarte aproape. Într-un gest disperat am încercat să fug dar nu îmi mai aduceam aminte cum să merg în patru labe; muşchii nu reacţionam aşa cum m-aş fi aşteptat. Fiecare încercare de mă urni era tradusă somatic într-o zvâcnire atipică ce îl deruta vădit şi pe agresorul care întârzia să lanseze atacul decisiv.

Dar,  într-un final, mă vedeam şi atacat! Atunci, ca dintr-un gest refelex, am urlat cât m-au ţinut plămânii: oacichi bogabe. Brusc, totul a încremenit!

VA URMA!

Lasă un răspuns