Un celebru „dicton” care acoperea de rânjet faţa lucrătorului român spune că „oricât de prost ne-ar plăti ei, noi tot vom munci mai puţin de atât”. Chestiune izvorâtă din adâncul sufletului autohton, obişnuit din ce în ce mai mult cu frecarea de mentă. Nu spun că nu există oameni care muncesc dar dacă aceştia ar fi majoritari probabil că lucrurile s-ar mişca altfel. Vina o poartă, nu neg, şi o parte din angajatori, specialişti în a spăla creiere sau în a demotiva treptat roboţeii din companie. Iar acest lucru se vede cel mai mult în relaţia angajat-client, indiferent de domeniu.
Există două tipuri mari de angajaţi în România: cei care sunt dedicaţi până la sânge angajatorului, reduşi la o viaţă socială egală cu programul unui pacient de la secţia de reanimare şi cei care, indiferent cu cât ar fi plătiţi, sunt veşnic nemulţumiţi de ceva din mediul de lucru. Există, să spunem, şi o a treia categorie, cei cărora nu le pasă, fiind în ton cu ceea ce li se întâmplă. Aceştia, mai mult decât ceilalţi, îşi doresc să-şi păstreze locul de muncă, neexcelând în niciun fel prin acţiunile lor din cadrul firmei unde au ştatul de plată. Dar nu sunt de lepădat, în cele mai multe cazuri.
Revenind la prima categorie amintită mai sus, respectiv băieţii şi fetele care se închină singurei divinităţi existente pentru ei, Angajatorul, am remarcat o chestiune: nu întotdeauna pachetul salarial îi ţine legaţi în halul acesta. Există persoane care o fac pentru că, pur şi simplu, asta trebuie făcut. De apreciat, oarecum. Orice companie se poate baza pe ei, la fel cum multe companii profită de ei. Din acest motiv pot fi compătimiţi. Cei care îşi lasă sângele pe tastaturi sau prin birouri, strâns legaţi de oferta financiară senzaţională, vor avea tot timpul o urmă de teamă să nu piardă nivelul la care au ajuns, motiv în plus să-şi piardă serile în faţa teancului de „to do list”. Este alegerea lor.
Urmează roboţeii, veşnicii nemulţumiţi. O parte din ei nu a fost aşa de la bun început. Dimpotrivă, au investit suflet, timp, performanţă. Cu timpul, însă, au devenit scârbiţi şi s-au transformat în alt model, cel care va încerca să fenteze sistemul pentru că sistemul l-a fentat pe el. Iar aici, în multe cazuri, aş da vina pe anagajator, entitatea care a stors la maxim energia din ei şi continuă să o facă fără să mai schimbe din componente. Din păcate, un om demotivat nu face performanţă, băgându-şi picioarele. Orice cerinţă a companiei nu va face decât să-i creeze starea de lehamite, făcând orice altceva decât să-şi vadă de treabă. Şi frustrările, de cele mai multe ori, se reflectă în calitatea comunicării cu sistemul relaţional, fie că acesta este în interior, fie că este în exterior. De câte ori nu v-aţi lovit de feţe acre şi răspunsuri în dodii, cerând o informaţie sau dorind să beneficiaţi de serviciul pe care l-aţi plătit?
Tot dintre roboţei i-aş aminti pe cei care sunt nemulţumiţi pentru că aşa sunt ei. Oricum, nu le place să muncească şi vor avea tot timpul impresia că ei merită mai mult decât li se oferă, indiferent de ofertă. Nu consideră că este cazul să-şi demonstreze abilităţile profesionale mai înainte de a cere remuneraţia. Din păcate, este o tagmă care în România cucereşte tot mai mult teren.
Pe de altă parte, nici angajatorii nu sunt uşă de biserică. Multinaţionalele reuşesc să acumuleze în timp cel mai mare număr de frustraţi, indiferent de categoria din care fac ei parte, acest lucru datorându-se şi mediului de lucru, proastei gestionări a angajaţilor, lipsei de profesionişti în resurse umane, sistemul de bonusare şi promovare, etc. Din punctul meu de vedere, o multinaţionlă din România reprezintă imaginea la scară mai mică a sistemului economico-social românesc. Degeaba numele companiei poartă o rezonanţă grandioasă dacă odată ce a ajuns pe tărâm mioritic lucrurile brusc nu mai pot funcţiona ca în vest. Fapt care nu tot timpul este din vina angajaţilor români.
Timpul va dovedi dacă lucrurile vor intra pe un făgaş normal din punct de vedere al atitudinii faţă de muncă. Chestiune care, oricum, este strâns legată de tot ce înseamnă evoluţie social-economică a României. Înainte de asta, ar fi bine să ne asigurăm că „evoluţie” este termenul corect.