Îmi pun problema câteodată dacă ar trebui să mă tem de viitorul meu, chiar dacă personal fac tot posiblul să-mi fie bine. Gândul rezidă din evoluţia, total ambiguă, pe care o au lucrurile în ţărişoara noastră. Aproape în toate domeniile de activitate, cu excepţia furtului, predomină o stare de latenţă, o letargie specifică spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic.
Cea mai simplă motivaţie a acestui fapt, cea mai la îndemână şi cea mai plauzibilă este lipsa personalului calificat sau măcar devotat activităţii pe care o susţine, fie într-o instituţie de stat fie într-una privată. Există o vorbă, experienţa nu m-a înşelat, cum că ”fiecare firma are prostul ei”… şi-ar fi foarte bine dacă ar fi doar atât. Nu, categoria specificată mai sus, Prostul Firmei, e o categorie de oameni care se măreşte de la o zi la alta şi care tinde să acapareze din ce în ce mai multă putere. Sunt lingăi, sunt hrăpăreţi, vorbesc mult, prost şi fară rost, cu caracter demagog, de ţăran sau de meltean dar cel mai groaznic lucru, de care nu scapi, este ca au idei, propun! Lipsa noastră de reacţie în astfel de ipostaze îi face mai puternici, interpretarea eronată a stării tale de muţenie îi va face să creadă că au gândit, vor cerşi atenţia şi sprijinul tău până când le vei da satisfacţie iar de aici nu mai este decât un pas până la eşec. Mulţi o fac doar din dorinţa de a-i demonstra prostului că greşeşte dar e prea târziu, pentru tine; pentru el nu va fi nicio diferenţă între o gândire proastă şi insuccesul pe care îl va invoca până la următoare lui pornire către glorie.
Incompatibilitatea între gândirea pozitivă, benefică celor ce-şi propun obiective pe care într-un final le ating, şi cei care gândesc limitat este evidentă. Aceste două tipuri de caractere umane nu pot conlucra şi totuşi o fac, chiar dacă nu le-a fost dată o altă opţiune. Nu poţi conduce o firmă cu angajaţi delăsători, nu poţi lucra într-un minister în care se fură începând cu ministrul, nu poţi conduce o echipă de fotbal dacă nu promovezi decât jucători de mâna a doua, nu poţi construi o autostradă decât cu voinţă nu cu pauze, nu se pot promulga legi pe bază de absenteism, nu poţi face agricultură fără infrastructură şi bătându-ţi joc de populaţia din mediul rural. Exemplele oferite, chiar dacă la modul general, duc către o singură concluzie: acolo unde un lucru sfârşeşte prost, trebuie căutată mai întâi greşeala umană, omul incapabil şi eliminarea acestuia din structura respectivă, ulterior. Mulţi ar fi tentaţi să spună că nu se poate copac fără uscături… dar măcar să fie cât mai puţine.
În cazul nostru, al românilor, nu ştiu dacă putem funcţiona prin puterea exemplului atâta timp cât cei care ne conduc politic şi în viaţa de zi cu zi se dovedesc a fi incapabili să-şi ducă povara. Exemplul îl putem da noi, prin decenţă, voinţă şi verticalitate. Premisele unei astfel de evoluţii sunt bune doar că nu trebuiesc ignorate din descurajare.