Sunt convins că fiecare dimineaţă reprezintă pentru clasa muncitoare, indiferent de plantaţia unde fiecare îşi lasă firele de păr sau neuronii, un moment plin de voioşie, optimism şi abnegaţie faţă de sistemul care ne plăteşte pâinea de zi cu zi. Toţi participanţii la traficul matinal cotidian schimbă între ei priviri şi zâmbete de genul „dar vă rog, poftiţi dvs. primul pe zebră, ştiu că vă grăbiţi”, „haideţi, buy propecia cheap intraţi dvs. primul în autobuz”, „lăsaţi, iau eu următorul metrou”, gândindu-se în mod plăcut la faptul că pot munci, plăti taxe la stat şi întreţine o masă de alţi concetăţeni care au neşansa de a sta acasă şi a beneficia de ajutor de şomaj, chiar dacă ei, săracii, şi-ar dori cu tot dinadinsul să muncească din greu. Da, sunt convins că acest lucru nu se întâmplă niciodată.

Nu acelaşi crez îl manifestă, probabil, un grup de tineri pe care îi întâlnesc în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre muncă, atunci când am ochii mijiţi de somn, şliţul descheiat uneori (mă grăbesc, dom’le), cămaşa semi-călcată luată orbeşte din dulap şi cu un somn în oase să-mi ajungă pentru o lună. Sunt tineri în toată forţa, capabili să pună umărul la orice muncă fizică (poate şi intelectuală), mustind a dorinţă de a face ceva în viaţă (sanchi!). Deocamdată ei trăiesc pe spatele altora ca mine şi cred că le convine de minune acest lucru. De fapt, cui nu i-ar conveni? De ce să-i condamnăm? Mai ales că ceea ce fac ei acum are legătură cu frumosul şi sensibilitatea: freacă menta la o florărie. Trei tineri frumoşi stau zi de zi la colţul străzii, împachetând din când în când un buchet de flori. Iar lumea se duce la muncă veselă, voioasă, optimistă. Pe dracu’.

Dacă aţi sti că ajutoarele sociale de la stat s-ar duce la aceşti tineri, ce aţi face? Şase-şase, poartă-n casă.