De unde până unde?

Căzut în transa finalului de licoare, îmi aprind o ţigară. În pat. Privesc tâmp către fumul obosit care-mi iese din nări şi deschid uşa casei. Spaţiu mare, subsol, parter şi etaj. Pe o farfurie, doi peşti prăjiţi şi uitaţi de vreme. Mi-e foame. În curtea casei, o pisică tânjeşte după bucăţile de peşte. Mi-e foame. „Nu le mânca, sunt vechi”, îmi spune Marian Iancu, patron FC Timişoara.  Ce să fac, le dau la pisică. „Stai, aşa, ce caută Marian Iancu aici??”. Ies repede afară, pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza, din Brăila. În faţa mea, Casa Căsătoriilor. Nu e bine. Trebuie să mă mut în casa mare. Dar ce iau, parterul sau subsolul?

Subsolul era foarte spaţios, cu două camere legate de un hol generos, care dădea într-o bucătărie deja aranjată cu tot ce trebuie. Ieşirea din spate dădea către o curte plină de pruni iar pe fundal, ţanţoşi, doi munţi se jucau cu norii. Parterul era format dintr-o singură cameră şi o bucătărie, nearanjate ambele şi pline de postere cu Sex Pistols. Aici am avut revelaţia unei despărţiri. M-am chinuit să scriu un bilet de adio dar ultimele două cuvinte nu stăteau pe hârtie, ci se ridicau în aer, sfidând gravitaţia. Nu înţelegeam. Era un semn? În spatele meu, un plânset înfundat îmi dădu de ştire că ar trebui să aleg unde mă mut. Îmi doream parterul dar nu găseam ieşirea către curte. Nu găseam nici toaleta. Ce fac, ce fac? Peste toate acestea, îmi era foame.

Am terminat ţigara. Brusc, mi-am dat seama că nu aveam nevoie să locuiesc în casa cea mare. Pisica era lângă mine, mâncase tot peştele iar acum se juca leneşă cu moţurile cuverturii aflată sub mine. În zare, am văzut deodată un nor gros de fum, gonind speriat către fereastra camerei. „Ce-o fi?”. Pisica apăru îmbrăcată în costum militar, având o pălărie cu pene şi o curea cu dinamită. „Haide, e timpul să-i stârpim pe ăştia!”, îmi spuse enervată de gălăgia care se apropia din ce în ce mai tare. M-am ridicat ca un resort, am făcut un pipi, m-am spălat pe dinţi, mi-am pus cămaşa şi cravata apoi am purces spre balcon. Acolo, colonia de muşte care-mi toca florile pregătise deja tot arsenalul pentru bătălia cu trupele de ocupaţie. „Vă iert pentru asta dar îmi cumpăraţi alte flori!” le-am spus dojenitor. Apoi, ştergându-ne sudoarea, am aşteptat…

Marian Iancu venise şi el, rugându-mă să mă mut în casa cea mare. Mi-a zis că vorbise şi cu un coleg de-al meu, care vroia să locuiască la parter şi poate aşa veneam şi eu. „Cum la parter?…La parter vreau eu. Bine, mă gândesc mai mult la nevastă-mea, nu pot s-o las la subsol, după atâţia ani de muncă…”. „Vorbeşte cu amicul, colegul ăsta al tău şi vedeţi cum faceţi. Mie îmi este indiferent cum staţi, atât timp cât staţi acolo. O să vă renovez eu casa, nu vă faceţi probleme. Acum, că jucăm în grupe, am bani.”. „Biiiine.”, spun eu. „Dar mai întâi trebuie să nimicim trupele de ocupaţie. Mai aduceţi-mi doi peşti pentru pisică, să mai câştige două vieţi. Nu, mai bine încă patru. Aşa o să aibă unşpe vieţi.”. Şi apoi mă pun pe aşteptat.

Norul se apropia rapid către garsonieră, lăsând în spatele lui lanuri de grâne călcate în forme geometrice. Un puternic miros de parfum dădea vijeliei un roz ţipător iar voci groase şi piţigăiate se încolăceau confuz. Muştele fixaseră armamentul către zece puncte fixe, urmărind comanda mea. Încremenit, mă chinuiam să prind câteva crâmpeie clare ale vocilor care se apropiau. Mai mult de un „hă, hă, hă” nu prindeam nimic. Pisica îmi raportă că a auzit şui ea un „motănel marinel” şi un „hi, hi”. Măi să fie…Or fi băieţii de la Cioburi? Nu ştiam ce să fac…Să dau comanda de atac sau nu? Muştele priveau nervoase iar aripile începuseră să le tremure sacadat. „Acum e momentul!”, am răcnit. Sergiu Nicolaescu îmi trimise un sms în care îmi lăudă iniţiativa. Muştele zburdară către ţinte, în timp ce pisica molfăia de zor la peştii pe care mi-i aduse Iancu. „Te rog, te-ai hotărât cu casa?”. Am crezut că-i dau una. „Iancule, eşti nebun? Tu nu vezi că trebuie să distrug norul ăsta?? Adică, s-au chinuit muştele astea degeaba să pregătească tot arsenalul din balcon? Pisica asta leneşă, până şi ea a pus mâna pe o armă şi a venit la oaste! Uite, se apropie războiul şi tu mă f#ţi cu casa ta! Eşti nebun??”. Marian, devenit nu ştiu cum Marean, mă privi nedumerit şi-mi zise:”Omule, eu te întreb dacă vrei să te muţi într-o casă iar tu îmi spui de muşte războinice, arsenalul pisicii şi războiul cu un nor?…Cine e nebun?”…Am simţit ultimele cuvinte ca o palmă. Aşa era. Eu eram nebun. Am vărsat o lacrimă şi m-am dus să-mi aprind o ţigară. În pat.

„-Băh, opriţi norul, că am ajuns!

-Unde, motănel?

-În paradis, vulpiţa mea!

-Vai, ce dulce eşti…Mergem în cameră?

-Da, hă, hă, hă! Bem ceva şi ne facem de cap!

-Bine, marinelul meu…Spune-i băiatului să-mi aducă şi cutiile cu pantofi.

-Boc, ai auzit ce-a zis doamna? Ia-i şi cutiile cu sandale. Iar mie să-mi aduci valiza cu băutură!

-Am auzit, în p#la mea…’Raţi-ai dreacu’, vă jucaţi cu minţile oamenilor…Da, da, să trăiţi!”

În spatele lor, perechile de ochi ale muştelor aşteptau comanda mea. S-aştepte…

Comments

Lasă un răspuns