Suntem o ţară de deştepţi. După ce am înlocuit mârţoaga cu BMW-ul la mâna a doua, pita cu chifla McDonalds, ţuica cu spirtoasele de import şi brăţara de aur a muncii cu lanţul de neam prost, vine o vreme când românul se gândeşte să-şi înrămeze şi deşteptăciunea într-o diplomă universitară.
Scandalul iscat acum mai bine de trei săptămâni în jurul fabricii de diplome Spiru Haret, vine cumva în întâmpinarea acestei evidenţe. Se ştie deja că centrele universitare Spiru Haret au continuat să furnizeze ani în şir absolvenţi pe bandă rulantă, deşi multe dintre ele erau neacreditate. Dacă ar fi să ne luăm după numărul de studenţi care studiază pe “băncile” acestei Universităţi, număr ce trece fără emoţii de 300.000, Spiru Haret ar fi prima universitate particulară din Europa şi a doua din lume. Dacă ar fi să socotim profitul anual al afacerii, la o taxă medie de 500E pe an plătită de fiecare student, putem deduce nu mai puţin de 150.000.000E încasaţi doar din taxe. O sumă rezonabilă câştigată cinstit de pe urma satisfacerii nevoii intelectuale a naţiunii, de către nişte persoane binevoitoare.
Nu intenţionez să-mi zgârii mintea în încrengătura din spatele acestei afaceri sau să clasific nonşalanţa pe care cei din spatele ei încă o afişează în raport cu autorităţile. S-a spus cam tot ce era de spus vizavi de acest subiect.
Ce m-a intrigat pe mine la culme a fost modul în care au reacţionat unii politicieni atunci când s-a încercat tragerea unei linii în încercarea de a extirpa această cangrenă a învăţământului românesc. Şi când spun asta mă refer la reacţiile domnului Mircea Geoană, politician cu aspiraţii la funcţia supremă în stat, şi a colegilor săi de partid, atunci când doamna ministru Ecaterina Andronescu a cerut, cum era şi firesc, ca toate diplomele eliberate de unităţile de învăţământ neacreditate să fie validate în urma unui nou examen. Dacă s-a ajuns până la a se pune problema retragerii sprijinului politic al doamnei ministru pentru că iniţiativa dumneaei, pe lângă rezolvarea unei hibe evidente în sistemul de învăţământ – şi aşa şubred – dar şi, ce-i mai esenţial, încadrarea problemei într-un context legal, ar fi atras după sine şi pierderea unor voturi, putem afirma conformaţi că s-a atins cota maximă de nesimţire politică. Cât de disperat poţi fi ca politician încât să îţi părăseşti până şi conduita demagogică atunci când simţi că nu mai ajungi la ciolan? Până unde poate ajunge ipocrizia?
Concluziile relevă iar şi iar acelaşi lucru de netăgăduit: politica e o curvă infectă.