În genere, îmi place să călătoresc cu trenul. Chiar şi dacă durata călătoriei atinge timpi considerabili. Încins în discuţii, cufundat în lectură sau belind ochii pe geam, mersul cu trenul mă prinde. Ăsta e şi motivul pentru care cea mai recentă călătorie bifată în agendă a fost consumată călare pe traverse. Ruta aleasă, Bucureşti Nord – Mangalia.
După ce mi-a tremurat mâna (premonitoriu) atunci când am fost nevoit să achit mai bine de 50 de lei pentru un bilet fără loc, la unul din rapidele matinale (da, aşa mi se întâmplă mie; mereu se iscă ceva neplăcut când aleg să-mi iau bilet), n-am avut încotro şi mi-am stabilit cartierul general la vagonul restaurant. M-am făcut comod şi m-am pus pe aşteptat fluierul de plecare, pentru ca domnul responsabil cu servirea să binevoiască a-mi servi mult râvnita cafeluţă de dimineaţă.
Si-a plecat şi trenul… Tren rapid, garnituri noi, condiţii moderne. Dai un ban dar ştii că face. De ce să mergi cu un personal obosit sau un accelerat ponosit când poţi alege confortul. Mai ales că e vară. Iar vara este cald. Când este cald, cel mai de preţ lucru este aerul condiţionat. Iar noile garnituri de tren chiar dispun de acest feature. Iar acesta, întocmai pentru a spori confortul călătorului, îşi intră în drepturi imediat ce trenul o ia din loc.
Şi dă-i cu alizeul… O juma’ de oră, o oră, două ore; pe peron la Feteşti, băbuţele arse de soarele dimineţii nu înţelegeau de ce burghezii de la Bucureşti stau cu fâşul pe ei, când ele transpirau abundent pe peron. După încă 30 de minute, jumătate din călătorii aflaţi în tren regretau deja că nu şi-au luat fesul, şosetele de lână şi şuba pentru această ieşire pe litoralul însorit. După încă o oră, când durerile de cap şi de măsele deja mi se cuibăriseră la căldurică în ţeastă şi în gura uscată, îşi face apariţia şi naşul. Un chelios pus pe şotii ce scotea din joben câte o glumiţă pentru fiecare bilet compostat. Glume seci, de demult fumate. După ce le termina pe toate, bănuiesc că o lua de la capăt. Auditoriul era altul. Era uşor iritat. Cică s-a găsit o cucoană învăţătoare cu copiii după ea să-i reproşeze că e prea frig în tren. Să mori tu! îmi zic. Şi continuă cu voce tare: auzi, tu… dacă era prea cald, nici aşa nu era bine. Acuma cică le e frig. Şi răcesc copiii. Da’ nici să îl opreşti nu se poate. Se face prea cald… Un lucru adevărat, ce-i drept. De fapt, cum e mai bine? Să ne fie cald de murim sau să ne fie frig de ne căcăm pe noi? Păi când e căldură, n-ai ce face; în schimb, când e frig, mai traci o flanelă pe tine şi rezolvi problema. Absurd! În tot acest timp, nimeni nu a menţionat nimic despre o eventuală temperare a stării de îngheţ. Nu se poate, nu se vrea sau nu se ştie? Cine trebuie să apese butonul sau să tragă maneta? Domnu’, domnu’, cu dumneavoastră vorbesc? Linişte…
Şi-am ajuns. Rareori m-am bucurat de o baie de soare, aşa cum m-am bucurat după acest joc de-a cârnatul cu bilet în frigiderul ambulant. Atât. Ce-ar mai rămâne de menţionat este că la întoarcere, spre deosebire de călătoria dus, a fost exact la fel.