Dunga timpului intersectează geometria ştirbă a unui cub cu toate colţurile gurii boante. O muşcătură rămasă fără gură se zbate în imediata vecinătate a cubului. Zvâcnirile îi duhnesc a descompunere. Un câine legat de lanţul timpului aşteaptă. E dresat doar să se nască şi să moară. A lătrat o singură dată, iar atunci timpul a luat-o din loc. Când s-a oprit epuizat, limbile ceasului îi atârnau de un cot iar axa îi vibra ca trupul unui fior născut în chinurile erosului.
Deodată, două unghiuri drepte se desprind şi o iau la fugă. Cubul, şchiopătând, o ia după ele. L-au lăsat atât de incomplet încât ar putea sfida perfecţiunea. Un pescar amator, cu un embrion înfipt în cârlig, stă pe marginea unei lacrimi, pescuind. Încă speră să mai prindă viaţă. Reflexia sa e pierdută în nemişcare. E limpede că e moartă.
O masă amorfă de culoarea albului aprins se lasă văzută. La doi paşi de ea umblă o vorbă împopoţonată cu tot felul de subînţelesuri surde care bâiguie cum că masa vâscoasă ce ar fi venit pe lume cu forma deja pierdută, e chiar partea frumoasă a Nevăzutului. Din fericire pentru pensula jilavă, nimeni nu mai are vreme să o creadă. Timpul se scurge mult prea grăbit prin orificiul prezentului.
Un ochi de sticlă se înfruptă cu lumina din culori. După ce a terminat de mestecat şi ultima nuanţă de roşu, se retrage în caverna unui craniu imens. Înăuntru, pe pereţii osoşi ai craniului încă se mai pot distinge urme de gânduri. După cum sunt încrustate, până şi omului i-ar fi uşor să realizeze că acolo a locuit cândva o minte închistată, inundată de tristeţe.
Două acorduri de chitară crestează pânza îngălbenită a zării încă nedesfăcute. În urma lor se ridică oblic conturul unui zâmbet. O pasăre cu ciocul prins în două capse stă cocoţată pe linia orizontului şi le priveşte cu resemnare. E prea multă linişte între culori ca să îi pese…