În principiu, putem vorbi despre o legătură destul de strânsă între gradul de educaţie şi genurile muzicale preferate. Excludem atrofiaţii muzicali, fie că sunt idioţi sau intelectuali rasaţi. Există însă numeroase cazuri, când înainte de a fi strict un mijloc de manifestare al artei, muzica este percepută şi manipulată ca o emblemă a erudiţiei.

Poate că este firesc să te consideri superior unei persoane căreia tocmai ce i-au mijit simţurile muzicale, în condiţiile în care bagajul tău informaţional în ale muzicii este zece clase peste. Nu mi se pare firesc însă ca un astfel de personaj să afişeze un aer de superioritate faţă de cei care agrează stiluri muzicale categorisite drept inferioare. Şi asta pentru că nu cred în inferioritatea unui gen muzical în raport cu altul. Pot accepta că există stiluri muzicale facile sau stiluri muzicale complexe, stiluri superficiale sau stiluri profunde. Atâta vreme cât acordurile muzicii reuşesc să trezească ceva în cel ce le ascultă, ele şi-au atins scopul. Care este diferenţa între un afon care vibrează la acordurile celei mai infecte manele şi un meloman care intră în transă ascultându-l pe Bach? Nici una! Pentru că nu contează natura stimulilor, ci modul în care ei sunt interpretaţi ulterior de fiecare individ în parte.

Chiar şi în cazul celor cu pretenţii muzicale, gradul de complexitate şi de profunzime al muzicii preferate variază în funcţie de mai mulţi factori. Muzica momentului depinde de starea interioară, de anturaj, de conjunctură. Am văzut destui rockeri supăraţi, dansând beţi pe ritmuri lăutăreşti sau de manea. De ce? Pentru că alcoolul dezinhibă, alcoolul te scapă de prejudecăţi. De altfel, refuzul de a asculta diverse stiluri muzicale îşi trage seva în special din prejudecăţile dosite în subconştient. Nu ascult muzică lăutărească că e cântată de ţigani, nu ascult muzică de club că e ascultată de pastilaţi, nu îmi place melodia aia că o ascultă toate poţipoancele sau chiar şi nu ascult rock ca ăia sunt satanişti, sunt doar câteva din ideile preconcepute care îi regăsesc pe cei ce le invocă în postura de a refuza din start orice soi de contraargument menit să le contracareze convingerile muzicale. Spre exemplu, am dat peste persoane care agreau muzica celor de la ZdoB şi ZduB dar urau muzica populară românească. Păi dacă muzica populară te lasă rece, mai puţin atunci când este pusă pe acorduri de rock, ori reperele muzicale sunt încă şubrede, ori avem de-a face cu o idee preconcepută sau o formă de snobism.

Consider că, cu cât cunoştinţele muzicale devin mai vaste, ar trebui să se dezvolte o toleranţă faţă de cât mai multe genuri muzicale. După părerea mea, aceasta este singura dovadă de superioritate. Şi nu faţă de ceilalţi, ci faţă de sine, fază de persoana care erai înainte de a asculta o nouă melodie. Pentru că rolul muzicii este de a ne raporta prin ea la noi şi noi dimensiuni metafizice şi nu la cei din jurul nostru.