Mi-au rămas în cap câteva cuvinte din discursul primarului manechin Radu Mazăre, în faţa elevilor unei şcoli, în care spune că el a pus mâna pe carte pentru a nu ajunge un fraier în viaţă, să ştie să vorbească şi să se descurce. Practic, acest adevăr reprezintă o adevărată definiţie a idealurilor unei generaţii care acum scrijeleşte pupitrele din clasa de studiu, aruncând cu priviri şmecheroase şi cretă în profesori.
În România de azi, şcoala profesorilor aflaţi mai mereu în grevă şi a elevilor păziţi de gardieni pierde tot mai mult în faţa aşa numitei şcoli a vieţii, a cărei bază de studiu începe din familie şi continuă în mijlocul turmei. A şti să vorbeşti înseamnă două lucruri diferite, dacă ne raportăm la cele două „sisteme de învăţământ”. A şti să vorbeşti corect gramatical, literar sau din orice alt punct de vedere tehnic, aşa cum spune manualul, este înlocuit treptat de a şti să vorbeşti astfel încât să fii tu ăl mai tare, mai şmecher, să obţii ce doreşti, indiferent de moralitate sau legalitate. Propaganda făcută de maeştrii emeriţi ai şcolii vieţii este atât de profundă încât vorbirea corectă a pierdut în esenţa sa conotaţiile şcolii care au modelat-o iniţial.
A şti să vorbeşti echivalează, de fapt, cu a şti să te descurci. Şcoala vieţii este predată de generaţiile de părinţi rupţi prea brusc de cordonul ombilical al trecutului şi înfipţi mult prea adânc în tenebrele prezentului uitând că şcoala, aşa cum a fost ea gândită din antichitate, reprezintă un reper important în viaţa oricărui membru al societăţii. Iar Statul, cel care patronează flegmatic această instituţie, cultivă tot mai mult tipul de profesor demotivat din prima zi şi dezinteresat în a forma viitori constructori ai unui popor normal.
Radu Mazăre este tiparul noii generaţii de politicieni români. Exemplele şi sfaturile sale au la bază modelul noii şcoli româneşti, în speţă şcoala vieţii, cea care i-a dovedit că a şti să vorbeşti şi a şti să te descurci sunt repere indispensabile în viaţă, aşa cum este călăuzită întreaga societate românească. Şcoala din interiorul clădirii unde sună clopoţelul începe uşor, uşor, să se îndrepte către ultima zi.