Am asistat ieri, martor involuntar, la simularea unui incendiu într-o clădire de birouri, aparţinând turcilor proprietari de mall-uri în Bucureşti. Un exerciţiu necesar, probabil, dar văzut altfel prin ochii potenţialelor victime.
Alarma a început să urle strident în jurul orei zece, când o mare parte din corporatiştii care înotau după pereţii de sticlă ai clădirii era în plin proces de comutare pe modul transă birocratică. Evident, primele reacţii au fost scoase din bogata desagă a limbajului josnic-stradal, la adresa zgomotului aruncat de sistemele de avertizare. Nimeni, însă, nu a catadicsit să facă ceea ce era normal, respectiv să o ia uşurel spre ieşirile de incendiu. Lipsa instructajului, probabil…
A urmat o a doua repriză de urlete din difuzoare şi, parcă, a apărut brusc un curent de părăsire a clădirii căci, cine ştie, „poate chiar arde ceva”. Rupţi de tabele, e-mailuri şi telefoane, pitzi şi mitzi corporatişti au avut câteva momente de rătăcire, confruntaţi cu situaţia în sine. Nefiind înştiinţaţi în vreun fel şi neprimind nici un mesaj electronic cum că trebuie să facă aia şi aia, băieţii şi fetele office au rămas cu privirile în gol, enervaţi de gălăgie, aşteptând un semn…
O fi venit, n-o fi venit semnul, nu mai contează. Important este că lumea a trecut la următorul nivel intelectual şi a luat-o uşor, uşor, pe scara de incendiu. Şi spun uşor nu pentru că aşa vroia mulţimea să se deplaseze, ci pentru că acestea erau posibilităţile. Îmbulzeala a dat naştere unor gâtuiri ale şirului undeva, pe scări, diminuând viteza de deplasare către zero. Iar asta se întâmpla în condiţiile unei simulări, fără fum, foc şi panică. Mă întreb care ar fi fost evenimentele în cazul în care imaginarul se transforma în real…
În fine, ajunşi afară, am putut observa „impresionanta” desfăşurare de forţe pompiereşti, cu cele trei autospeciale sosite acolo şi schemele de stingere a incendiului virtual. S-a ridicat o scară către acoperiş, impresia fiind de urmărire a unei scene rulată cu încetinitorul, s-a aruncat un jet sau două peste o fumigenă plantată pe acoperiş, scara a revenit la sol şi gata. Încă o oră scursă din viaţa unora.
Nu contest faptul că verificarea sistemelor de stingere a incendiilor este necesară şi că simulările de acest gen trebuie făcute regulat. Dar, aşa cum s-au petrecut lucrurile la exerciţiul la care am asistat ieri, îmi sporeşte doza de îngrijorare dacă mă gândesc la o situaţie reală. Instructajele făcute la locul muncă ar trebui bifate obligatoriu iar existenţa unor ieşiri de siguranţă largi şi care ar evita blocaje grave nu au cum să lipsească din schema oricărei clădiri de acest gen. Ca să nu mai spun că maşinile de pompieri s-au chinuit destul de mult să intre în parcarea de la bază, din cauza unei bariere mulate după comoditatea top-managementului (sunt curios dacă urmează o modificare a accesului). Simulare, simulare, da’ să ştim şi noi…