Cinematografia românească este pe o pantă ascendentă. Suntem încă departe de a putea vorbi de o şcoală de film românească, dar ce putem afirma cu tărie este că nona generaţia de tineri regizori a scos filmul românesc de sub semnul anonimatului. De la regretatul Cristian Nemescu până la Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu, noul val cinematografic est european, purtând pecetea românească, a atras după sine, în marea lor parte, o suită de critici pozitive.
Ultimul film românesc care a triumfat la Cannes a fost, aşa cum se ştie, Poliţist, adjectiv-ul lui Corneliu Porumboiu. După scurt metraje precum Pe aripile vinului sau Călătorie la oraş, în care regizorul îşi etalează latura comică, Visul lui Liviu, în care acesta urmăreşte evoluţia unui tânăr prins în perioada de tranziţie post decembristă, sau mult mai cunoscutul A fost sau n-a fost?, în care Porumboiu atinge problematica revoluţiei din ’89 cu polemicile iscate în jurul acesteia, Poliţist, adjectiv relevă o latură cu totul nouă a regizorului român.
Intriga filmului este una simplă şi actuală. Un tânăr poliţist de provincie se află în postura de a lua o decizie în cazul unui puşti, consumator de haşiş, în condiţiile în care intuiţia şi lipsa probelor îl fac să respingă ideea cum că acesta s-ar ocupa şi cu traficul de droguri. Refuzul tânărului poliţist de a descinde şi de a-l nenoroci pe puşti în condiţiile în care acesta era decât un simplu consumator şi ideea că nefericitul îi va bate obrazul când se va întâlni cu el pe stradă, după câţiva ani, atunci când legea va avea să fie deja schimbată, stârnesc nemulţumirea şefului care nu înţelege de ce se cantonează atât de mult într-un caz atât de banal. Mânat de o conştiinţă ce se va dovedi într-un final de prisos, proaspătul om al legii se vede nevoit să amâne până la limită întrevederea cu şeful său, pentru a putea urmări diverse piste, în ideea că va reuşi să nu-l înfunde pe puşti. Lecţia de maieutică ţinută de şeful său, un poliţist versat care aplică legea în litera ei, fie că aceasta e morală sau nu, îl găseşte pe tânărul înţepat de ghimpii conştiinţei nevoit să aleagă între convingerea sa şi slujba de poliţist.
Filmul scoate în evidenţă atât rigiditatea unui sistem poliţienesc depăşit în faţa unor probleme, ca cea a consumului de droguri, problemă ce a început să capete amploare în societatea românească imediat după revoluţie, cât şi facilitatea cu care oamenii legii le privesc şi le tratează. Toamna târzie, străzile pustii, birourile şi holurile roase de vreme din incinta secţiei de poliţie, scările jegoase de bloc sau apartamentul înghesuit al eroului nostru, proaspăt căsătorit, contribuie în egală măsură la crearea unui peisaj dezolant care te apasă pe toată durata celor două ore ale peliculei. Cele câteva momentele comice presărate nu fac decât să îngroaşe tuşa tragică a acestei banale poveşti de provincie.
Lipsa muzicii de pe fundal, cadrele apropiate cu rapoartele scrise de mână, insistenţa dusă la limită asupra cadrelor de filaj sunt doar câteva din elementele neconvenţionale de care face uz regizorul român şi care fac din Poliţist, adjectiv, alături de ritmul scăzut al acţiunii şi monotonia specifică oraşului de provincie, un film nerecomandat cinefililor neînzestraţi cu simţul răbdării sau iubitori de efecte speciale. Nu de alta, dar există un pericol sporit de plictiseală.