Credeam că au dispărut. Cel puţin din capitală Sau cel puţin că şi-au schimbat cursul vieţii şi astfel s-au transformat în cu totul altceva. Ce-i drept, urmărindu-le comportamentul, nu îi mai recunoşti. Îi vezi grupuri, dar tot mai rar, atât de trişti, de înceţi, de încorsetaţi de cuvintele şi acţiunile altora, încât nu iţi vine să crezi că sunt ceea ce lumea spune că sunt. Şi oricum, sunt din ce în ce mai rar văzuţi. Dar ne-am obişnuit, cred că am uitat şi noi cum ar trebui să fie.
Păcat. Când eram copil, toată lumea se bucura să îi vadă liberi, fără constrângeri, bucurându-se de viaţă şi de spaţiul oferit. Aveau tot ce îşi doreau, aveau locul lor în spaţiu şi timp, recunoscut şi protejat din umbră, nu erau nevoiţi să le fie frică, sa fie păziţi, să fie ţinuţi captivi. Acum, cei care îi mai au, stau cu grijă, nu îi mai lasă liberi, nu îi lasă să se descopere, să se cunoască, să greşească, astfel transformându-se în ceea ce noi, azi nu mai recunoaştem. Dar ne-am obişnuit.
Cei mai buni prieteni şi protectori le erau străzile, Soarele, Luna, cerul albastru, zăpada, Mama Natură, Infinitul şi cei asemeni lor. Lumea era a lor şi nimeni nu contesta acest lucru. Acum, cei mai buni prieteni s-au transformat în praf, mizerie, frică, constrângeri, limitări, imitaţii şi iluzii, semeni ireali şi virtuali.
Credeam că au dispărut. Îmi părea rău de ei. Bucurau pe toata lumea, cu glasul lor, cu lumea lor, cu imaginea lor, cu jocul lor.
Dar i-am redescoperit, într-o zonă a capitalei de care nu ştiam nimic. Acolo îşi primesc din nou drepturile, acolo se bucura iar de tot ce ne-am bucurat şi noi, copii fiind. Se bucură de libertate, de curăţenie, de coloratul pe asfalt, se bucură unii de alţii, fără să le fie frică, fără a avea gardieni, fără a fi limitaţi sau afectaţi de monstrul ce l-am creat în jurul lor, tipul de “viaţă modernă”.
Ei sunt copiii, lăsaţi să fie copii, lăsaţi să se bucure de orice alegere, lăsaţi să se joace, să alerge, să greşească, necondiţionaţi de statul în casă din cauza mizeriilor, fricilor şi temerilor “celor mari”.
Dacă mă impresionează un astfel de fenomen, devenit rar ce-i drept, stau şi mă întreb cât de schilodită e imaginea noastră despre viaţă? Cât de degradate ne sunt trăirile şi vieţile? Cu ce drept spunem că ştim să trăim?
Dacă toţi ar vedea cum am văzut eu, dacă toţi şi-ar deschide sufletele şi cu adevărat ar vedea aceste lucruri “banale”, poate lumea ar învăţa să se schimbe, să se îndrepte, să se bucure.
O singura şansă mai avem să ne bucuram de viaţă: să lăsăm copiii să ne înveţe să trăim curat! Ce vom alege în final?
Diana Cereşmiş
Am varsat o lacrima la final…..de jigodie!