Ce bine este să tragi o linie… Uneori. Nu contează unde, pe hârtie sau doar în față.  Linia tot trasă rămâne. Și mai bine este faptul că, după aceea, încep să apară în fața pupilelor omuleții purtători de căciuli în forma semnului de întrebare. Care scot din buzunare, fiecare, câte o întrebare. Logic. Și apoi așteaptă răspuns, clipind enervant din ochișorii ăia ai lor plini de verde și de neștiință. Ce-or vrea să audă? Dacă sunt fericit? Nu, nu sunt.

Dă-o naibii de linie. Și de omuleți. Și de semne de întrebare. Prietenul meu, îl știu eu, amator de balsam de rufe și iubitor de soție frumoasă, îmi răspunde de fiecare dată același lucru. La aceeași întrebare. Iar el nu trage linii. El face liste. Căci așa i-a zis lui psihologul. Un șarlatan, părerea mea, numai că lui nu i-am dezvăluit asta. Îl văd luminat când face listele și nu vreau să-i înfrâng plăcerea. Păcat, totuși. La finalul fiecărei liste este trist. Odată, mi-a spus că nu are timp. Adică are dar nu pentru ce ar vrea el. În fiecare zi se trezește cu o desagă de timp dar fie îl consumă la serviciu, fie îl pierde pe drum. Iar apoi, când zărește soarele căscând pe cer a somnic, se uită în desagă și găsește doar resturi. Cioburi. Resturi de timp. Și nu știe cum să le închege. Deși mă întreabă de fiecare dată cum să facă asta, nu am avut bunul simț să mă interesez și eu pe la cineva de tehnica în cauză. Un indolent, ce mai…

Îl întreb din nou. Iar el îmi răspunde același lucru. Mi-a spus altă dată că cineva i-a făcut o vrajă. „Ce vrajă?”. „Între soare și lună găsesc același drum. Am încercat să-l iau pe ocolite, cu spatele, cu mașina, pe jos, îmbrăcat, dezbrăcat, bolnav, sănătos, cum vrei tu…Drumul este același. Chiar am încercat de multe ori să las pe jos firimituri de pâine, ca la întoarcere să-mi pară o schimbare…Au dispărut! Ufff!”. Ce om stresat, prietenul ăsta al meu. I-am zis să aibă grijă că stresul îi crește colesterolul. Treaba lui. Nu-l interesează. Indolent, ca și mine. Îmi tot repetă că el o să moară fie de cancer, fie de inimă. Nesănătos, ce mai…

Deci, eu trag linii iar prietenul meu face liste. Eu sunt nefericit. El îmi dă același răspuns la aceeași întrebare a mea. Se plânge de timp, de drum, de soare, de lună, de orizont, nu vede că e stresat, se întâlnește cu psihologul și mă tot întreabă cum să închege resturile de timp. Apoi vorbește de inimă și boala aia năprasnică. Căcat. Îmi crește colesterolul din cauza lui. Iar eu la șarlatani nu mă duc. Apoi plânge. Se plânge că a încercat să facă odată un proiect și nu i-a ieșit. Proiect. Ce cuvinte pompoase folosește prietenul meu! Se vede, e scriitor. Scrie poezii și citește în stele, pentru a-și face fond de cuvinte luminoase. Dar mereu îmi răspunde același lucru. La aceeași întrebare. Nu-l înțeleg eu sau…?

„Ești fericit?”

„NU”.