Decembrie

   M-am trezit, aşa deodată, că am pierdut nişte bucăţi din mine. Şi că alte părţi, ascunse de timp, vor să iasă către soare, aglomerându-se către poarta unui suflet prea bătucit de gheaţă.

   Îmi doresc să fiu lângă cei doi brazi pe care i-am cunoscut cu ani în urmă, în drumurile către regele munte. Să mă întind lângă ei, în mijlocul unei pajişti modelată de anotimpuri, cu privirea în soare şi mângâiat de vânt. Să mă pot gândi în linişte la poeziile defecte pe care nu le-am scris niciodată. Să nu-mi pese de timp…

   Îmi doresc grădina bunicii. Ascuns în livadă, să mă aştern molcom pe şezlongul vecinilor saşi, pregătit să număr frunzele care vor cădea dintre ramuri. Să am o foaie albă şi un pix albastru pentru a da drumul gândurilor pe care nu le-am avut niciodată. Iar timpul să-mi fie cel mai bun amic…

   Vreau să ies în toiul nopţii printre firele de iarbă acoperite de rouă. Să nu-mi fie frig şi să pot ridica ochii către cer, jucându-mă mai apoi cu fiecare stea. Să pot ajunge dintr-un pas pe marginea lunii, liniştit că pot fi deasupra unui peisaj plin de lumini şi cântece în surdină, pregătindu-mă să descopăr eroii care nu m-au salvat niciodată. Iar timpul să-mi ofere un răgaz…

   Îmi doresc părţile din mine care au fugit. Refuz să cred că nu le voi găsi niciodată. Esenţa unei lumi construită cu ele s-ar spulbera în mii de cioburi, printre nori, iar anotimpul ploios va fi mai rece ca oricând. Iar timpul…Timpul ar trebui să-mi fie cel mai bun prieten.

Lasă un răspuns