Filip şi lupta dusă degeaba

Filip îmi tot spune că fiecare moment al vieţii este o luptă. Filip a început să-mi dea sfaturi, ce să spun…El, care tot crede în zâne, soare, fulgi de nea. Un căcat. Filip e doar un prost care are impresia că poate ajuta personajele de basm să redevină luminoase. Vă spun eu, nu poate ajuta pe nimeni.

Lupta, într-adevăr, există. Speranţa unui epilog cu zâmbete şi culoare rezistă, de obicei, dar mai apoi se duce naibii.  Iar Filip îmi tot spune să mă ghidez după un clişeu nenorocit, cel legat de pierderea lucrurilor frumoase. O, da! Nu-l pot contrazice. Sunt bătălii în care cred, şi tot cred, şi tot cred până realizez că alerg orbeşte pe un câmp plin cu flori de gheaţă, gol, secătuit de voinţă. Ştiu, basmele nu sunt basme cu adevărat, visele nu sunt vise iar Filip e singura certitudine. Până la urmă, e un prieten bun.

Sunt lupte pe care trebuie să le dăm singuri. Trebuie să le dăm cu noi, pentru noi, ignorând gloata sfătoasă din jur, cu armuri şi cavaleri din tablă. Filip îmi spune că le poţi râde triumfător piticilor din stomac, atunci când aceştia se agaţă cu unghiuţele lor murdare de pereţii burţii, spunându-le că fiecare zi este ultima zi. El crede că în acest caz planurile s-ar topi într-o mare de întrebări şi lacrimi mute. M-a întrebat ce aş face dacă aş şti că mâine ar fi ultima zi. Aş iubi? Aş vărsa lacrimi patetic de disperate? Aş da o fugă până pe lună? Aş tăia un porc? Aş sta? Aş mai lupta? Filip, taci!

Lupta mea este cu Filip. Îl credeam un bun prieten dar m-a dezamăgit mereu, în ciuda speranţelor mele şi a confesiunilor făcute. Calea o aleg eu. Nu destinul, nu astrele, nu evenimentele, ci eu. Dacă va fi bună sau rea, probabil mi se va rupe.

Lasă un răspuns