Mă simt urmărit. Azi dimineaţă, la metrou, am zărit un chip aflat dincolo de sticla rece a geamului, care mă privea insistent, doar pe mine, ignorând trăirile mute ale celor din jur. Se uita doar la mine, ca şi cum aş fi fost cel mai păcătos dintre păcătoşi, înfigându-mi câte un junghi printre riduri. Am încercat să fug între paginile colorate dimprejur, ascunzându-mi orice urmă care ar fi putut să-mi divulge secretul unei existenţe doar de mine ştiute dar, orice aş fi făcut, chipul mă privea, hrănindu-se cu temerile şi incertitudinile aflate în mine. Cu fiecare staţie lăsată în spate, bucăţi din mine se opreau pe peron, aplecându-mă către un punct terminus căruia nu-i vedeam sensul…Iar chipul, simţindu-mi slăbiciunea, arunca fulgere şi mustrări, zâmbind mârşav la ficare amintire pe care o smulgea din fruntea mea.
Aud şoapte. O voce, cumva, îmi aruncă spre timpane cioburi de viaţă, împiedicându-mă să-mi văd de drum. Iar eu doresc, mai mult ca niciodată, să-mi urmez calea, calea mea. Nu-mi pot desena orizontul folosindu-mă de acuarelele altora, modelând o pictură pe care n-o pot recunoaşte. Îmi doresc să dispară vocile pentru că mă sperie şi nu-mi oferă un epilog firesc.
Vreau să fiu eu, aşa cum sunt eu, şi nu cum mă vede chipul aflat dincolo de geamul din metrou. Am decis.