Drum închis

decembrie 24, 2009 • Aberația de intelect, Promo • OpiniaCititorului

-Ce faci? Unde te duci?

-Nu ştiu, inainte.

-De ce ?

-Mă duc să caut.

-Ce ?

-Nu ştiu, ce-mi lipseşte.

-Dar ce-ţi lipseşte ?

-Voi ştii când voi găsi. Acum mă duc doar să caut.

-Păi trebuie sa ştii ce vrei când pleci pe un drum.

-De ce ? Ştiu că lipseşte ceva şi vreau să găsesc acel ceva.

-Dar e greu, nu ştii ce cauţi.

-Ba da, voi căuta orice ar putea să umple golul, care ar putea linişti focul.

-Dar astfel căutarea nu se va sfarşi niciodată şi vei fi singură pe drum tot timpul.

-Voi incerca să găsesc pe cineva pe drum, cineva căruia ii vor lipsi lucruri şi care va dori să caute.

-Tuturor ne lipseşte câte ceva, dar nu o luăm la fugă mereu. Rămânem cu ce avem deja, e mai sigur aşa.

-Si nu eşti curioasă de ce ai putea găsi dacă ai pleca să cauţi?

-Ba da, dar prefer siguranţa. Oricum nu vorbim de mine aici, de tine era vorba.

-Mă rog. Ce să iţi mai zic ?

-Nu pot crede că nu ştii ce cauţi…

-Păi de unde să ştiu dacă imi lipseşte ?

-Şi când te vei opri?

-Nu ştiu. Când voi crede că am găsit destul.

-Când pleci ?

-Nu ştiu, incă mă chinui să scap de siguranţa lucrurilor déjà găsite.

-Dar de ce acelea nu iţi sunt de ajuns ?

-Cum să fie de ajuns? Ai vazut ce e în lume, de câte lucruri, locuri, imagini, sentimente te poţi bucura?

-De acord, dar ai văzut totul la o singură persoană ?

-Nu.

-Deci nu le poţi avea pe toate…

-Dar nu pot nici spera.. ?

-Nu ştiu. Nu. Te vei dezamăgi şi iţi va fi rău, vei rămăne singură.

-Poate, dar eu tot trebuie să plec. Poate voi găsi pe cineva pierdut pe acelaşi drum. Sigur voi găsi.

-Treaba ta, te vei întoarce de fiecare dată la acelaşi gol şi vei pleca iar, nu te vei opri niciodată.

-Probabil. Nu vreau să mai vorbesc cu tine. Trebuie să plec.

-Vom mai vorbi.

-Ba nu.

Diana.

Gânduri de sărbătoare

decembrie 24, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

Astăzi am fost deranjat de o rază. Geamul opac al măştii mele a fost străpuns de solia luminoasă a soarelui, tulburându-mi privirea pierdută printre mlaştinile interioare, spărgând imaginile în cioburi. Acum, când e frig, eu a trebuit să-mi deschid neputincios fereastra alter-ego-ului, doar pentru că, din principiu, nu puteam lăsa o rază să aştepte. Pentru că, de sărbători, ar trebui să-i facem pe alţii fericiţi, aşa cum cineva ar trebui să ne facă pe noi. Dar dacă, presupunând liric, nicio rază nu m-ar face fericit, de ce aş fi eu politicos?

Astăzi fruntea mi-a fost acoperită de o pală caldă de vânt, adusă, probabil, de ecourile strigătelor din mine. Acum, când e frig, am fost nevoit să-mi descopăr mintea închistată în slăbiciune, doar pentru că adierea uşoară nu putea fi lăsată să treacă. Pentru că, în zilele cu Moş Crăciun trebuie să ne pese de unii şi de alţii. Ipotetic, nepăsându-mi de sănătatea frunţii mele, de ce aş prinde vântul primăvăratec?

Astăzi am privit zăpada topindu-se, hrănind pământul. Deşi ar trebui să fie frig, gheaţa devine uşor apă, apoi aer. Iar eu, căzut în iarnă, am fost obligat să privesc o renaştere a naturii într-un moment în care griul nu are voie să devină albastru. Pentru că, în zilele cu daruri şi alint, ar trebui să admirăm căldura în fiecare imagine care ne iese în cale. Dar dacă, făcând o supoziţie cu tentă reală, în noi frigul este stăpân deplin, cum putem să nu transformăm în gheaţă orice floare pe care am atinge-o?

Încotro?

decembrie 22, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

Oamenii reacţionează diferit în faţa zidurilor ridicate de gânduri, fapte sau situaţii. Unii dintre noi ne vom opri brusc, acceptând resemnaţi fiecare cărămidă a peretelui iar alţii îşi vor toci buricele degetelor până vor reuşi să treacă de partea cealaltă. Cei care vor privi tâmp către capătul de drum din faţa lor nu vor şti niciodată să vorbească, să râdă, să înveţe. Ei vor fi cei care, temându-se pentru negrul celor lăsaţi dincolo, vor fi primii înconjuraţi de umbre, gheaţă, cioburi. Întocmai ca pe cărarea de unde au venit, vor agăţa doar ceea ce îi doare, vor gusta doar clipele murdare, ignorând fiecare rază de soare care îi aşteaptă necondiţionat. Sunt oameni care nu vor îmbrăca niciodată armura unui cavaler care să conducă victorios o luptă. Singurul aliat al lor va fi mândria de a putea privi zidul, de a-l accepta şi de a trăi resemnaţi că umilinţa nu i-a atins.

Cei care se vor strădui din răsputeri să arunce în aer bariera din calea lor sunt indivizii care învaţă să fie fericiţi. Sunt oamenii care vor câştiga bătălii, vor secătui şi ultima picătură de sânge din ei pentru a putea păşi pe Lună, vor arunca orgolii, secunde moarte sau bucăţi de suflet murdar. Vor preţui fiecare clipă care le va da forţa să escaladeze stâncă după stâncă, crezând cu tărie că dincolo de crestele umede şi reci străluceşte astrul suprem.

Există lucruri care fac diferenţa între zi şi noapte, între alb şi negru. Cei care vor lupta pentru lumină, vor trăi. Restul, vor fi sclavii zeului întunecat.

Sfaturile unui anotimp ploios

decembrie 21, 2009 • Rătăciri lirice • robert

Nu mă judeca. Eu nu pot fi om de zăpadă tot timpul. Vara eu mă topesc. La căldură devin un pârâu care se prelinge dintre firidele unei stânci apăsate de înălțime și mă prăvălesc apoteotic peste fiecare bolovan apărut în albia destinului, până ajung sânge scurs în mare.

Nu mă privi. În spatele meu se ascunde un chip diabolic, rânjit, obosit de promisiuni idioate. Fiecare zâmbet pe care îl desenez este șters repede de valurile aruncate egoist de stăpânul unei vieți pentru care nu vreau să lupt.

Fugi de mine. Sunt umbra care bântuie visele unui drum fără final. Sunt imaginea unui vers recitat pe melodiile inimii, plin de candoare boemă, întemnițat pentru veșnicie în reveria zilelor ploioase. Sunt un gând care vine și pleacă…

Păsuiește-mă. Ignoră timpul care trece peste râpă și culege fiecare rază de soare care apare dintre nori. Eu încerc din răsputeri să readuc la viață floarea pe care mi-ai dăruit-o cu puritate. Lacrimile mele se vor transforma în sevă iar visele vor alunga fiecare pată de mucegai care macină brațele noastre.

Ajută-mă…Trage-mi cu putere dorul din mine, stoarce picăturile de lumină din ochi, omoară clipele de tristețe…Vorbește-mi, roagă-mă, ține-mă treaz, comprimă timpul, adună stelele, lipește cioburi, așteaptă-mă. Dă-mi un semn…

Douăzeci

decembrie 21, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Acum douăzeci de ani era iarnă, frig, zăpadă murdară.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani erau blocuri nespălate, garduri metalice, ochi ascunşi după vizor.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani aveam furie şi un morman de săgeţi otrăvite pentru lideri. Astăzi ni se întâmplă acelaşi lucru.

Acum douăzeci de ani vedeam suflete străvezii pe trotuar, cu cearcăne şi priviri în gol.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani nu alegeam.

Astăzi nu avem ce.

Acum douăzeci de ani ne era frig în case.

Astăzi întrerupem racordarea la căldură.

Acum douăzeci de ani eram asaltaţi de colinde cu desenul tristeţii în ochi.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani ne băteam pentru carne, numărând firavi resursele din portofel.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani speram într-un viitor luminos, urând prezentul.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani nu ne regăseam în lucruri frumoase.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani aveam 11 ani.

Astăzi am la fel.

Porcupine Tree – The Incident

decembrie 18, 2009 • Recenzie de-o şchioapă • robert

Porcupine Tree. Nu are importanță limba română, fie că traducem numele trupei, fie că transpunem versurile. În 2009 am redescoperit diferența între progressive-ul de peste Atlantic și cum inventează britanicii muzica. Sunt beat, și nu vorbim de alcool…

Rar fac obsesii pentru anumite melodii. În acest caz, am făcut o obsesie pentru un album. Lung, trist, liric, empiric, ciclic, duhovnic, sunetul devine un fir de nisip ignorat de mulți dar care, în esența lui, construiește castele. Imaginându-mă pe o plajă muzicală, alături de unda fiecărui acord născut de instrumente, pot atinge măcar una din piesele acestui album fără să-mi las pierdută nicio picătură de sânge.

Anul acesta am scris o singură poezie. Pentru că așa am găsit muza, rătăcită atâta vreme. The Incident m-a împietrit precum privirea amazoanelor, eliberându-mi penița să alerge peste câmpiile Alizee ale fiecărei coli albite de vreme și arătându-mi că muza nu este egală cu destinul. Am pendulat între dragoste, dezamăgire, Univers, promisiuni, timp, am regăsit secunde moarte și am gustat artă. Și, în acest fel, au ieșit versuri unul după altul…

Există detalii tehnice care nu-și au rostul. Pot face comparații și analogii între stiluri, trupe, influențe dar, de fapt, nu aș face nimic. Ascultătorul de muzică, cel care poate rezona poetic, va pune mâna pe album și va lăsa muza să-i acopere fruntea. Va descoperi în fiecare coală din fața sa deprimarea, speranța, orizontul său. În esență, asta înseamnă The Incident, semnat Porcupine Tree în 2009.