Iarna se încăpăţânează să plece. Normal, o înţeleg. Doar am fost dăruită lumii când ea era stăpână şi nu vrea să mă lase singură. De fapt ea, săraca iarnă, se chinuie din răsputeri să acopere căcaţii. Gropile din asfalt. Griul. Cenuşiul. Cu ultimele puteri cerne fulgi frumoşi. Mari, strălucitori. Îngheaţă bălţile. Pune o punte între noi şi asfaltul de căcat. Dar noi tot o denigrăm. O dăm afară. O dorim afară. Nu o mai vrem. Vrem călduri de să ne căcăm pe noi. Vrem să punem în cuier hainele ca să ajungem să ne dorim să ne dăm jos de pe noi şi pielea. Vrem să renunţăm la bocanci şi la cizme ca să intrăm cu tocurile în asfaltul moale, să ne târâm picioarele în şlapii de plajă. Să căutăm o boare de umbră, de aer.
Iarna nu e de căcat. Iarna îngheaţă lumea. O amorţeşte. Dacă-i frig, vrei cald. Dacă-i cald vrei rece. Dacă-i brună vrei blondă. Dacă-i scundă vrei înaltă. Dacă-i mică vrei mare. Dacă-i luni vrei sâmbătă. Dacă-i dulce vrei sărat. Dacă-i albă vrei neagră. Dacă-i a ta nu o mai vrei. Oricum o dai, tot de căcat e. De ce căcat? Ce probleme are lumea cu căcatul? Pute? Nu toată lumea se cacă? Nu e căcatul rezultatul a ceea ce băgăm în noi? Şi atunci de ce ne spargem în băşini şi ne strâmbăm când e vorba de căcat?