Eşti într-un moment al vieţii in care ai convingerea că eşti stăpân pe tine, pe ceea ce trăieşti, pe ceea ce crezi si simţi. Ştii sigur că te cunoşti şi te lauzi cu acest lucru. Cât de bine te simţi când te poti lăuda cu faptul că ştii cine eşti? Cum se uită amărâţii care incă nu ştiu nici măcar dacă le place iarna sau vara? Tu ştii asta de când mâncai pasat. Şi le râzi in faţa. Cât de bine dă asta imaginii tale? Foarte bine.
Apoi se întâmplă un lucru: realizezi că nu e deloc aşa cum crezi cu ardoare. Stupoare, nu ştii nimic despre tine, nu ştii ce vrei, nu ştii ce vrei să simţi, nu ştii pe cine sau ce vrei să cunoşti, nu ştii ce sa mănănci, nu te cunoşti. Dar afli că la vârsta la care credeai că toate sunt aşezate în marea ta ordine, aceleaşi toate se răstălmăcesc.
Susul e jos, albul e negru, amarul e dulce, dragostea e indiferenţa, indiferenţa e fluture, frica îţi dă aripi, binele e rău, totul e nimic. Și panică! Dacă reuşeşti să treci repede și neobservat de momentul de panică, îţi dai seama că era totuşi trist să spui aşa de tânăr că te cunoşti, că nu mai poţi avea surprize, că totul e bine calculat.
Și aşa începe dansul. La început mai timid. Doar nu ai mai dansat de mult. Apoi închizi ochii şi îţi imaginezi că nu te vede nimeni. Şi schimbi tot. Absorbi tot. Absorbi energii, vieţi, iubiri, ritmuri, dansuri, ploi, raze de soare, arome, culori. Absorbi cât poţi de mult. Vrei tot. Căt e tot? Nu ştii. Dar îl vrei. Vrei să ştii mai mult, vrei să îţi găseşti limita, viaţa, pasiunea, chemarea, inima. Vrei să fii alt om, vrei să te trezesti din ignoranță, vrei să schimbi, vrei să vrei, vrei altă viaţă. Te întrebi cum ai trăit în aşa stare de amorţire. Chiar ai uitat de tine? Te întrebi de ce nu te-ai trezit mai devreme? Te întrebi de ce? Te întrebi.
Cauţi apoi răspunsuri. E minunată căutarea, ai atâtea materiale, experienţe, trăiri, ale tale sau ale altora, atâţia oameni în jur care îţi pot fi alături, te pot însoţi, îţi pot arăta un alt drum, îţi pot fi sprijin, te pot face să cauţi, te pot face să doreşti, să găseşti. Găseşti și treci mai departe. Nu te opreşti. Nu trebuie să te opreşti, te-ai mai oprit în viaţa şi ea te-a tot îndemnat să mergi mai departe. Acum chiar că nu o mai poţi ignora. S-ar supăra. Nu te întreba prea multe, nu pierde vremea. De data asta chiar ai şansa să trăieşti cu adevărat. Ai şansa să îţi mai modelezi o dată destinul, fără a avea restricţii, îngrădiri, frici, demoni sau coşmaruri. Nu ni se dau multe şanse pentru asta, avem un număr limitat şi nici nu avem unde cere un bonus dacă rămânem fără.
Când spui că viaţa nu mai are surprize, apare cea mai mare dintre toate: TU. Te bucuri sau nu? Poţi să îţi foloseşti şansa sau te arunci în frica necunoașterii şi laşi apele netulburate? Nu ştii ce va fi. Dar ştii că poţi schimba tot ceea ce aveai. Îţi poţi juca mâna cu mare artă. Poţi câştiga potul cel mare: VIAŢA. Nu uita să îi mulţumeşti pentru asta. Cui? Oricui.
Diana.