De cele mai multe ori am o părere nu tocmai creştinească vis-a-vis de populaţia care consumă oxigen în spaţiul carpato-danubiano-pontic, părere uşor accentuată dacă vine vorba de anumite “facţiuni” minoritare (încă). Şi de fiecare dată când mă împac cu mine şi cu opiniile mele întotdeauna corecte (se ştie, modestia este pentru proşti), iată că trebuie să apară câte un om de bine care să-mi năruie nonşalant universul meu principial, infiltrându-se în matrice precum un virus de tip Matrix.
Despre ce este vorba? Am aflat din presa susţinătoare a fenomenelor culturale profunde (bazată, evident, pe nişa de cititori cu IQ trecut de pragul de geniu) că artistul naţional Adi Minune (chiar, nu i se mai spune De Vito?… Îi stătea mai bine cu aura de macaronar) doreşte din tot sufleţelul său de arap să-şi ofere o nouă maşină, respectiv un Mercedes SLR care costă, atenţie, 240.000 de EURO. Succesul de care se bucură îmi spune că-şi permite acest lux… Dar, cu toate acestea, minoritarului (încă) îi este teamă că, dacă şi-ar achiziţiona o asemenea piesă, ar putea fi privit ca un om care nu se gândeşte la semenii săi şi, mai ales, la suferinţele lor pe aceste vremuri de restrişte, de criză şi de suferinţă. Maestre, nu-ţi fă griji, viaţa e grea dar trece repede…
Am fost mişcat până am scăpat câteva lacrimi pe gaura curului de grija manifestată de cantautor faţă de oamenii din jurul său: “Da, îmi place tare mult şi cred că o voi cumpăra în viitor. Acum, parcă mi-e ruşine să o iau. Pe criza asta, când oamenii nu au bani pentru a pune ceva pe masa copiilor, eu să apar cu o asemenea maşină?” (declaraţie preluată din Libertatea, mulţumim pentru colaborare băieţii!). Păi, dom’le, cum vine asta? Oamenii din jurul artistului nu sunt, la rândul lor, oameni dedicaţi curentelor culturale, întocmai ca Domnia Sa? Mă refer, desigur, la deţinătorii de castele purtătoare de căluţi în cerdac şi turnuleţe pe acoperiş, la maeştrii bijutieri ai aurului (modelat în diverse simboluri contemporane, respectiv lanţuri, icoane, etc.), la distinşii colecţionari de arme sau, desigur, la neobosiţii protectori ai industriei de automobile (BMW, Mercedes, etc.). Oare să fi ajuns ţara într-o situaţie atât de nasoală încât domnii amintiţi mai sus să fi ajuns la fundul sacului cu galbeni? Nţţţ…
Mai mult ca sigur, însă, că Tânguirea Sa, Adi Minune, s-a gândit la întregul norod, majoritarii (încă), cei care într-adevăr au reale probleme în a pune-o de-o ciorbă sau de-o mămăligă pe masă. Şi, maestre, tot respectul redacţiei pentru că v-aţi gândit că aţi avea remuşcări dacă aţi apărea într-o maşină de sute de mii de EURO în faţa acestor amărâţi. Ce om, ce caracter! Din nou, mi s-au scurs lacrimi din cur…
În încheierea omagiului adresat dvs., permiteţi-mi să vă ofer o umilă părere : nu mai bine dovediţi sărmanilor că sunteţi un exemplu de urmat dacă începeţi să plătiţi impozite pe teancurile de marafeţi pe care cariera artistică vi-i bagă la cămaşă? Şi să le sugeraţi celor asemenea dvs. să facă acelaşi lucru? Vă spun eu sigur că aşa ajutaţi mult mai bine mojicimea. Şi, desigur, aşteptăm cu nerăbdare varianta muzicală efortului de a renunţa la Mercedesul de 240 000 EURO. Se ştie!