Proust-ernare matinală

Într-una din dimineţile săptămânii trecute m-am trezit, aşa cum mi se mai întâmplă din când în când [1], îngenuncheat de alcool. N-a fost o incursiune obraznică în tărâmul zeului Bachus ci o descătuşare de energii sub auspiciile regelui Ursus şi a unuia dintre amicii săi, Cerbul Cornel.

Vrând-nevrând, a trebuit să fac ochi şi să iau la paşi drumul către birou. Şi cum mă deplasam eu absent pe trotuar, cu papilele gustative încă îmbibate de bere de parcă mi-ar fi fătat pisica în gură pentru ca mai apoi să-şi urce puii în pod, printre neuronii inerţi, amorţiţi de alcool, am surprins fugitiv o frântură dintr-o discuţie purtată de doi tineri pensionari, probabil soţ şi soţie, care suna cam aşa:

– Nu-mi place, nici măcar nu are gust de lapte, a spus ea cu un glas mieros şi vădit dezamăgit.

Răspunsul lui nu s-a lăsat deloc întârziat, conturându-se într-o replică promptă, sacadată:

– Da’ de ce are gust? De căcat?

În secunda doi am tresărit instant de parcă aş fi gustat la propriu gluma. O suită de imagini cu mine numărând minutele până la terminarea zilei de muncă mi se derulară fulgerător prin minte. De căcat, aia era… Mă aştepta o zi de căcat.


[1] a se citi: pentru şefi – o dată la un an; pentru părinţi – o dată la şase luni; pentru medicul de familie – o dată la trei luni; pentru adevăraţii practicanţi ai sportului (cu berea) rece – de câte ori am ocazia.

Comments

Lasă un răspuns