Ţara arde şi baba se piaptănă, spune o vorbă neaoşă. Sau, ajustând-o puţin prezentului, ţara se îneacă şi aleşii bagă o pilă către Doamne-Doamne. Păi cum altfel se explică proiectul legislativ al unor parlamentari PD-L-işti care propun oficializarea unei zile naţionale de rugăciune?

Scopul acestei iniţiative este, chipurile, întărirea unităţii între oile cu cetăţenie română ale Domnului, indiferent de iarba pe care o mestecă. Cele două eminenţe cenuşii care au propus legea, s-au gândit şi la faptul că punctul final al defulării unui popor futut de istorie şi de semenii săi, în speţă rugăciunea, merită omagiile unui neam ghidat mai mult după adierile de vânt decât după dorinţa unui progres. Căci, nu-i aşa, tot ceea ce se întâmplă este „aşa cum vrea Domnu’”.

Pe de altă parte, probabil fiind sătui de nenorocirile care se abat din ce în ce mai abitir asupra ţării, cei doi pioşi demnitari au realizat că sistemul din care fac parte şi dumnealor se făcu frate cu Scaraoţchi şi singura cale de a îndrepta direcţia naţiunii este retragerea în cele sfinte. Zeităţile la care au turnat acatiste până acum, adică Sfântul Parlament, Sfânta Procuratură, Sfântul Guvern, Sfânta Curte Constituţională, Sfânta Instituţie a Preşedintelui, şi toată pleiada de alţi sfinţişori şi sub-sfinţişori au dezamăgit, se pare, turma credincioşilor electorali şi astfel cei doi iudei au simţit că religia cea adevărată trebuie să se abată mai tare peste frunţile enoriaşilor mioritici.

Cred că este clar pentru toată lumea că panta pe care alunecă România este una puternic descendentă. Cei care gestionează situaţia gafează din ce în ce mai tare, inconştient,  prestând un joc politic şi economic execrabil. Norocul lor este că au parte de un popor retard, gata oricând să se arunce pesimist în braţele chestiunilor imateriale. În fond, vorba cântăreţilor de rime, viaţa iese din pizdă şi se duce pe pulă…