Anul trecut, parcă, a fost redeschis fostul restaurant Casa lui Bucur, rebotezat Hanul Berarilor şi înfiat de aceeaşi hangii (gen) care păstoresc Caru’ cu Bere sau Sport Cantina. Am avut câteva tentative de a păşi în incinta localului dar de fiecare dată m-am gândit la goliciunea buzunarelor şi la asocierea acestuia cu nivelul crescut al preţurilor din Caru’ cu Bere.

…Dar iată că mi-am luat inima în dinţi într-una din zilele acestui început de vară şi am luat loc la una din mesele terasei. Lume, voie bună, verdeaţă, răcoare, numai bine să îţi pui ordine în gânduri. Acest lucru a fost remarcat, probabil, şi de armata de ospătari de acolo, căci o bună perioadă de vreme nu au îndrăznit să-mi strice momentul meu cu mine (!) cu stupidele întrebări de genul „doriţi un meniu?”, „vă servim cu ceva?”, „doriţi să comandaţi?” . Oameni de treaba, şcoliţi bine în ale ospătăriei. În sfârşit, un nene din grupul ospătarilor care apreciază momentele intime ale clienţilor a prins curaj şi mi-a oferit un meniu. Am încercat să-l întreb din scurt de-o nefiltrată, astfel încât să elimin cele câteva etape intermediare care culminează cu f#tutul papilelor gustative de către malţ şi hamei. Tţţţ! Domnul cu pricina a reuşit să dispară din raza mea vizuală mai rapid decât am reuşit să deschid eu gura şi să arunc prima literă a întrebării. Şi apoi iar timp…

Am aruncat un ochi prin oferta gastronomică a restaurantului Hanul Berarilor. Mâncare îmbietoare la prima vedere, cu preţuri conforme zonei, imaginii şi aspectului. Le găsiţi şi pe site-ul cârciumii, dacă sunteţi foarte curioşi. Într-un final îmi vine şi berea, dau şi comanda de mâncare (piure de cartofi, ficăţei de pasăre şi mujdei). Până să vină mâncarea (ohoo), am analizat un pic mobilierul de lemn de pe terasă, înghesuiala tipic românească a meselor, dansul popular al unei trupe de fete şi băieţi, forfota care nu genera atmosfera la care te aşteptai privind copacii umbroşi din jur. Interiorul hanului este elegant (foto pe acelaşi site), lucrat în detaliu şi păstrând elementele vechi ale clădirii.

Dar iată că vine mâncarea, respectiv ficăţeii. Cum doar ficăţeii? Exact. „Păi, doar asta aţi comandat.” . „Să moară caca!”, spun eu în gând. „Stimate domn, am luat şi un piure şi un mujdei, colegii mei de faţă vă pot confirma”. „Nu, nu aţi comandat.”, insistă. „Credeţi că repetam acelaşi lucru dacă nu ştiam ce am vorbit?”. Etc., etc. Ideea este că a trebuit să-l conving eu pe el că cerusem şi altceva pe comandă şi că mi-e foame. Sictirit, omul a plecat să rezolve problema. Care a durat, normal. Mâncarea a fost bună, în cele din urmă. A mea doar. Cineva de la masă a cerut bulz ardelenesc şi a primit o combinaţie călâie de mămăligă veche de o zi, cu ceva ou şi nişte şuncă. Jenant pentru un local care îşi dă aere de bon-ton.

O scenă interesantă a fost când, observând norii de pe cer, am întrebat o domniţă care conducea lumea pe la mese dacă găsim locuri înăuntru, că vine ploaia. „Fiţi fără grijă, că dacă începe ploaia dăm drumul la cramă şi încape toată terasa acolo.”. „Păi, şi nu-i daţi drumul de acum?”. „Nu, doar dacă începe ploaia”. „Şi cum o să fie, o să se bulucească toată lumea atunci sau cum?”. Privirea domnişoarei şi dispariţia sa subită către o lume a sa, probabil, m-au lămurit. În sensul că a doua oară nu mai trec pe acolo.

Pentru doritori, Hanul Berarilor se găseşte pe strada Poenaru Bordea nr.2 (Splai colţ cu Victoriei, pe la Piaţa Naţiunile Unite). Este posibil să fi avut doar eu o experienţă proastă. Fiecare cu întâmplările lui, până la urmă…