M-am chinuit să caut o urmă de sinceritate şi inocenta într-o sărbătoare. Dar oraşul gri şi rânced, oamenii apăsaţi, isterici şi haini nu m-au lăsat să întrevăd nimic.

Văd blocuri mucegăite, străzi jegoase, tomberoane pline, câini printre picioare. Din loc în loc, spre lumea bună din centru nişte luminiţe mai fură privirile.

Văd magazine pline, aglomerate care colcăie de oameni ce se calca-n picioare, se îmbrâncesc.

Văd copii care merg cu colindul din usă-n uşă ş din scară-n scară doar ca să adune bani. Dacă te-a pus sfântul să le dai covrigi şi mere sunt în stare să te scuipe-n freză.

Văd oameni. Trişti, apăsaţi, gânditori. Oameni care s-au apucat acum să facă curăţenie de parcă până acum au trăit în jeg. Oameni care fac cumpărături de parcă ar veni sfârşitul lumii. Oameni care se apucă de gătit de parcă le-ar mai i crescut două stomacuri. Oameni care se apucă de făcut cadouri de parcă şi-ar recupera toţi prietenii. Oameni care postesc şi salivează uitându-se prin galantare. Oameni ipocriţi şi superficiali.

Văd oameni care privesc la fel ca şi mine şi nu înţeleg ce se petrece în jurul lor. De ce se agită? Pentru ce?

Gândurile de sărbătoare sunt departe. Pentru că nu ştim să sărbătorim cu gând curat. Pentru că nu sărbătorim. Nu avem pe cine, nu avem de ce. Am dus un mit de-a lungul a mii de ani şi l-am transformat şi adaptat la un peisaj contemporan. Şi noi, odată cu el.

Pinguinulfurios