Un astronom amator din Marea Britanie, de profesie instalator, a descoperit patru planete noi, fără telescop.
Ca să vezi ce poate face englezu’ cu o cheie franceză şi o ţeavă de patru ţoli.
Cu ochii în soare
Astăzi, românii s-au putut delecta urmărind o eclipsă parţială de soare.
Suntem curioşi câţi dintre ei ştiu că fenomenul a fost posibil numai datorită eforturilor susţinute ale Ministerului Turismului şi Dezvoltarii Regionale.
Poveşti la gura canalului
Aflăm de pe contul de socializare online al Oanei Lis (via Libertatea, clar! La mulţi ani, băeţii!) că drăguţul ei soţ a fost întâmpinat de noul an cu o porţie de ghinion. Iată ce spune duduia (citat via acelaşi tabloid):
„Deci, nu mai pot de nervi! Dacă puteţi să credeţi aşa ceva, azi, Viorel a căzut în canal… Credeam că anul ăsta am scăpat de ghinion, dar văd că nu… Ce e bine e că nu şi a rupt nimic, doar pantalonii Versace… Şi îl doare piciorul, offf, îmi vine să plâng şi să râd în acelasi timp!…”.
Aşadar, Viorel Lis a căzut în canal, fapt ce a generat o serie de sentimente contradictorii în sufletul Oanei dar şi o serie de întrebări în sânul redacţiei Revistei Cioburi:
-Oana este plină de nervi pentru că Viorel nu se mai ridică ci doar cade?
-Viorel mai este în canal?
-Încotro se îndrepta sau de unde venea Viorel şi, mai ales, ce căuta canalul în calea sa?
-Cum îl mai cheamă pe canal?
-De ce nu era semnalizat canalul?
-Oana credea că anul ăsta scăpa de ghinion dacă Viorel cădea în canal şi nu se mai ridica?
-E bine că Viorel nu şi-a rupt nimic, doar pantalonii Versace, în sensul că ce bine că nu şi-a rupt şi sacoul Versace, cămaşa Versace, pelicula de parfum Versace de pe gât şi maieul Versace?
-De ce Oanei îi vine să plângă şi să râdă în acelaşi timp dacă pe Viorel îl doare piciorul? Îi vine să râdă pentru că ştie că picirul e de lemn, deci nu are cum să-l doară şi îi vine să plângă pentru că piciorul a fost făcut dintr-o bucată de mobilier Ludovic al XVI-lea şi i-a sărit o aşchie?
-Oana, cum se termină povestea, de ce nu ne spui tot? Ce ascunzi?
În aşteptarea deznodământului, îi dorim domnului Lis să aibă parte de cele mai bune capace de canal în 2011!
Senzaţional: românii vor să-i atace pe nemţi!
Supăraţi pe faptul că Germania refuză în continuare adoptarea deciziei prin care România să adere la spaţiul Schengen în 2011, parlamentarii români au luat o înghiţitură de rachiu, să-şi dreagă glasul, şi au început uşor să ridice creasta către nemţi. Bravii noştri reprezentanţi s-au gândit că dacă foştii colegi de arme de la Stalingrad nu ne lasă să zbenguim ca ei prin zona aia de Europa exclusivistă, atunci nici dumnealor nu aprobă derogarea prin care germanii să poată avea încă trei europarlamentari peste limita admisă de Tratatul de la Lisabona până la următoarele alegeri, cele din 2014.
O iniţiativă salutară, vorba colegului Bilă dar ieşită din context. Adică, de ce dom’le, ăia mari pot să mai devieze aşa, un pic, de la regulamente iar noi, ăştia mici şi oropsiţi trebuie să respectăm toate regulile? Păi, de aia:
-ăia mari (Germania) respectă regulile la ei acasă.
-noi (ăşti micii şi proştii) nu respectăm nicio lege la noi acasă.
-ăia mari (Germania) decartează cel mai mare buget în visteria U.E.
-noi (idem) futem fondurile U.E. aiurea (implicit ale ăstora mari).
-de ce musai acum ne trebuie nouă Schengen…?
-noi suntem într-un mare noroi (mai sus de frunte) şi ne-am trezit acum să facem pe interesanţii.
Este firesc ca un stat să-şi vadă interesul dar nu în momente nepotrivite. De ce nu ne-am arătat coaiele pe masă când a venit delegaţia F.M.I. şi doar ne-am scărpinat la ele? Păi, stimabili tocători de bani publici degeaba, nu credeţi că e cazul să întoarcem iar armele împotriva nenorociţilor de nemţi?
2010 a murit, 2011 este reîncarnarea sa
Ok, am început 2011. Am trecut de numărătoarea inversă a trecerii dintre ani, am scăpat de pocnitorile colorate şi zgomotoase, am lăsat în urmă ghiftuiala disperată a unicei mese încărcate din an, am trecut peste grija cadourilor şi îmbrăţişărilor forţate.
Cu ce am rămas? Am rămas cu un an în minus în vieţile noastre. Am rămas cu numărătoarea inversă a zilelor de salariu, cei care-l avem. Am rămas cu pocnitorile vopsite în salvatori de neam din politica locală. Am rămas cu ghiftuiala plină de muie primită de la România. Am rămas cu cadourile verbale electoral-mascate şi cu îmbrăţişările lipsă ale unei atitudini combativ-colective împotriva mizeriei tot mai groase din societatea românească.
Ce ne-am putea dori în anul ce tocmai a început? De ce ne urăm unii altora „La mulţi ani!” dacă toţi, în acelaşi timp, ne pişăm pe viaţa de căcat din România? Vrem locuri de muncă sau vrem să muncim? Vrem salarii mai mari sau bani mai mulţi? Vrem politicieni corecţi sau pomeni electorale? Da, în general, vrem ca totul să fie mai bine, cât mai bine, poate cel mai bine. Dar nu facem nimic în sensul acesta.
A trecut 2010, cu greutăţile şi minciunile sale. A trecut 2010 cu grătarele de pe bloc, de lângă bloc, unde mânia împotriva sărăciei se reduce la PET-urile de bere şi maneaua oferită cu multă muie vecinilor ajunşi involuntar imaginea statului de căcat. A trecut 2010 cu protestele regizate ale unor turme de oi, cu sfidarea ţipătoare a clasei politice. Am scăpat de un 2010 în care groapa comună a poporului mioritic a crescut în adâncime. A trecut 2010 cu o ţară aproape de colaps. 2010 a murit.
Nu-i aşa că acest an va fi unul al deja-vu-urilor?