Un car cu proşti s-a răsturnat pe DN1

Un accident groaznic s-a petrecut azi de dimineaţă pe DN1, în dreptul localităţii Comarnic. Se pare că un car plin cu proşti s-a răsturnat, cauza nefiind cunoscută până în acest moment.

„A fost ceva de nedescris, ca în filmele cu proşti..”, a declarat un martor ocular.

Echipajul Poliţiei Rutiere a sosit cu întârziere la locul accidentului, oamenii legii  înţelegând în prima fază că accidentul s-a produs la Caracal.

„Iniţial am crezut că este o farsă a colegilor de pe teren, când am auzit că este vorba de Comarnic. Să fim serioşi, cine s-ar fi gândit că un car cu proşti se poate răsturna în altă parte?”, a spus un uşor iritat un poliţist. „Evident, ne-am gândit că ar putea fi vorba şi de şcoala noastră de la Câmpina dar acolo nu-i lasă să umble cu carele dintr-un motiv bine întemeiat.”, a completat acelaşi slujitor al legii.

În urma cercetărilor, se pare că cei din car erau comisari europeni, veniţi să vadă lucrările la tronsonul de autostradă Comarnic-Braşov, anunţate în raportul Guvernului României.

„Ce dracu’, ăştia-s proşti? De unde autostradă în lucru aici?”, s-a arătat contrariat un localnic.

Cercetările continuă.

Cu lotca prin Lunca

Inspirat de ce a putut scrie un venetic despre plaiurile natale (salut, Niculaie! http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_pledoarie-pentru-macin_id_3446.html), mi-am pus în cap sa trag o relatare antidoctă despre o vânare de ştiuci pe vânt, la umbra pomului lăudat. La Lunca (http://www.complexlunca.ro/), unde totul nu-i la fel. Oricât de des ai merge, găseşti câte ceva care să te bage în ceaţă. Dacă abordaţi vreun drum nocturn, prescurtând pe la Cernavodă spre Nazarcea, pe unde nici offroadul nu răzbate, puneţi „Blue Hotel” de Chris Isaac şi luaţi traseul închis, decopertat si de evitat (de doi ani de zile tot aşa-i). Pe alocuri tăiat fideluţă şi parcă destinat testării nervilor la proba de răbdare: „ce talent faci cu ăla de pe contrasens?”. Mai ales dacă „ăla” e vreun autocar legitim. Taci mâlc şi realizezi că cei 20 km economisiţi se complimentează cu urări citrice de la bucşe plus fix acelaşi timp pierdut ca pe drumul standard.

Trăitul pe lung al clipei, cu 20km/h, în rafale de „Lost Highway”. Vulpi multe pe traseu, stelele toate pe cer iar la orizont concert de muzică electrostatică roşie, cu luminiţe. Doar bate vântul şi creşte piatra în Dobrogea, cum să nu fie rost de boom energetic cu ventilatoare într-una. Muriţi!

Am mers alături de un drum ca la carte făcut de americani între Baia şi Ceamurlia cea de gripă aviară dădătoare… şi niciun magazin deschis după 10 noaptea. Noroc cu benzinăria flancată de babaici, de la intrarea din Jurilovca.

Pescuit, ţuică şi vin pe lac = festin, vorba lui Roger vâsleorul.

Alături de Valerică pescarul şi cu mine, reportacul, ne-am aflat trei „meşteri” în ale datului la rame, începând cu ora 5, că atunci senzaţia este.

Ăilalţi trei, profitorii, au investit într-un motor electric şi duşi au fost.

Cum să explici, mă, fiorul bălţii către tabăra adversă? În câteva secvenţe îmi răzbat gânduri despre păsăretul proaspăt dezemigrat, răsăritul pastelat, foşnetul menuet al stufului, oglindirea soarelui până în străfundul obscur al apelor, răbdarea mulinânda. Dar n-ai cum să răpui dezbaterea nici pomenind despre genetica masculină a vânătorului sau originea acvatică a neamului ori despre pacea absolută care spulberă orice chef de muncă atunci când ştii că vin serbările firului învârtoşat. Puterea priceperii depinde şi de tipul spicului ce dă culoarea şuviţelor: nativ sau aclimatizat, proaspăt sau trecut prin tăvălugul vieţii.

Miristea de după pârjol, încă punând beţe în talpa ghetelor, dar lasând loc holdelor de trestie din noul an, mocirla întunecată, greu de intuit şi neplăcut surprinzătoare pe moment, oasele matinal pătrunse de umezeală şi frig, infinitul stufărişului ori dogoarea tâmpă şi tihnită n-ai cum să ţi le însuseşti de la tastatură. Poate doar după o sticlă de vin la vreun bistro, şi numai punând la cale o nouă excursie, percepi din ce în ce mai intens o astfel de experienţă. Iar din poze poti doar să insinuezi temperatura între anotimpului ăsta atipic şi greu de imitat: o toamnă, calendaristic primăvăroasă, la momentul acordării cu o oră mai înainte a ceasului. Care aici, ca şi în Elveţia, nu se întâmplă. Ora e mereu aceeaşi, cea de iarnă. Slujbele se anunţă atavic, pe vechi, şi se ţin iulian.

Despre legenda lui Jurba, pădurea de stejar de unde s-a auzit clopotul, reţeta de „şti” şi cât de nemaipomenită e Dobrogea, data următoare, însă.

Ura! Etapa naturală, cea de bun augur, a udării minciocului, cu întârziere, s-a produs. Dupa ore în şir de bântuit după ştiuci şi terminând explicaţiile cu blisca, jumătatea pragmatică a participanţilor trece la secţiunea „pluta”. Iar succesul se arată a fi la fel de nepriceput. Căci scopul în sine nu este cel care trebuie căutat, ci plăcerea parcursului şi înecatul porilor cu viaţă, nerăbdătorilor este. Şi chiar dacă, la ora consemnării, o captură per căciulă nu mi se pare treabă, downshiftingul indus unora e numa’ bun. Excluzând secătuirea pompei de benzină, cazarea, barca ori taxa de pescuit, fireşte.

Şi excluzând inconsistenţa celor ce se vor din partea locului. De aia zic că la Lunca mai mereu ai parte de altceva, fără să mă refer la cât de întins e firul: nu te anunţă cât e taxa, unde e pe bani şi unde nu, care e metodologia de facturare, de ce data trecută era aşa iar acum e altfel.

În rest mă abţin şi rămân la trăirile neşlefuite ale sfârşitului de săptămână, făcut parcă în ciuda lui noiembrie (duminica a fulguit chiar), alături de întâlnirea cu răpitorul care a binevoit a stârni priviri înciudate undiţei mele: e caras, ba nu, e ciortan că-i galben, ba nu…

Era chiar legenda din Lunca: Exagerat Bibanul.

Max

Pentru partida cu Luxemburg, Răzvan Lucescu schimbă foaia. Foaia de start

Răzvan Lucescu schimbă strategia înaintea derby-ului cu Luxemburg. Selecţionerul reprezentativei naţionale de fotbal a României nu vrea să rişte abordând partida din postura echipei favorite, motiv pentru care va alinia un unsprezece de start format numai din jucători ale căror nume vor face ca echipa noastră să pară o echipă de vicioşi şi de persoane cu dizabilităţi.

Cred că numai în acest fel îi mai putem surprinde pe luxemburghezi. Când vor afla numele jucătorilor din primul unsprezece, adversarii se vor simţi net superiori şi astfel vor pierde din concentrare. Abia atunci ne vom putea face jocul. Una peste alta sper ca de data asta să avem mai mult noroc şi adversarii să-şi dea măcar un autogol, a declarat pentru ProstSport selecţionerul echipei naţionale, Răzvan Lucescu.

Vă prezentăm în continuare formula magică de start, minuţios pregătită de viitorul fost antrenor al naţionalei:

 

 

 

 

Portar:
Adrian VICIU

Apărători:
Sergiu BAR
Marian CÂRJĂ
Cornel RÂPĂ
Viorel FERFELEA

Mijlocaşi:
Cosmin CONTRA
Ionuţ TÂRNĂCOP
Marius OLOGU
Răzvan OCHIROŞII

Atacaţi:
Romeo SURDU
Adrian MUTU

 

 

Ca plan de rezervă, Răzvan Lucescu a convocat o altă serie de jucători capabili să distragă atenţia bucătarilor, eventual vânătorilor, din echipa adversă. Enumerăm doar câţiva dintre aceştia: George Curcă, Andrei Prepeliţă, Georgian Păun sau Sorin Cucu.

Mergând pe mâna selecţionerului, surse din interiorul federaţiei ne informează că oficialii români fac tot posibilul să urgenteze naturalizarea jucătorului Daciei Chişinău, Ghenadie Orbu, pentru a completa trioul ofensiv de mare angajament Mutu-Surdu-Orbu.

Dan le sac vs Scroobius Pip şi Kultur Shock în Control

Vineri, 1 aprilie, ora 22.00, în club Control:

Dan le sac vs Scroobius Pip – în concert la Bucureşti.

http://www.lesacvspip.co.uk/

Deveniţi celebri datorită hit single-ului Thou Shalt Always Kill,  Dan le sac vs Scroobius Pip vor include şi România în turneul lor european de anul acesta. (Bucureşti – 1 aprilie, Cluj Napoca – 2 aprilie), la iniţiativa Oneday.ro .

În deschidere vor cânta bucureştenii de la Agresiv. Aceştia au facut muzică pentru vedete autohtone ca Guess Who, Grasu XXL, Maximilian sau Spike.

 

Marţi, 5 aprilie, ora 21.00  în Club Control:

Marţi, 5 Aprilie, Bring The Noise vă invită în Club Control pentru un live Kultur

Shock. Originară din Seattle, trupa de gypsy punk îmbină temele muzicale balcanice şi gypsy folk cu rock-ul, metal-ul sau punk-ul.

Componenţa multiculturală a trupei (Bosnia, Bulgaria, Japonia, U.S.A) îşi imprimă şi desăvârşeşte sound-ul specific Kultur Shock.

Biletul de intrare costă 30lei.

www.kulturshock.com

www.kulturshock.bandcamp.com

 

h’Ailla Turca. Edessa 63.

Deci, ziceam că mergem la turcaleţi. Aşa s-a exprimat unul dintre cei trei M de miercuri seara. Că aşa ne-am potrivit la iniţiale, ca să vezi. Şoseaua Colentina, în drum spre Europa, număr din 3 cifre, vânt afară, căldură sufletească înăuntru. Am avut o încordare zdravănă înainte să îmi încalc principiul „mănânc în oraş doar ce nu pot găti singur”. Şi asta doar pentru că singurele preparate compatibile cu ziua de miercuri le puteai număra pe degete: bulgur (experimentat deja în cadrul kisirului de luni), supă de linte (sooo last year), zacuscă picantă (mofturi, că e trecut de 9 seara), pastă de năut (n-am mixer să fac, am în schimb o conservă de la nişte egipteni), salată ciobanească (fix roşii, castraveţi şi ceapă, în varianta „tocate pentru curcani”).

Unul dintre M s-a aruncat liniştit la kebab amestecat cu chestii, salată bonus. Cine dracu’ le face la ăştia cashflow-ul, sau cum a conceput al bătrân planul de afaceri, nu m-am prins. Păi, du-te, nene, la vreun Divan ceva prin centru, să vezi ceai cu un cub de zahăr, plus un zâmbet acrit în căutare de bacşiş. Tot 20 de lei te costă şi e la fel de înghesuit. Ăştialalţi 2 M ne-am luat toate chestiile compatibile cu sfânta zi de miercuri şi am făcut ca la reuniunea ginecologilor: pe ăsta l-ai mirosit? Mmmm, nu. Bagă-l în gură.  Buun, mai luam o porţie. Bine că n-am avut fete cu noi.

De fapt merge să iei o fată cu tine, nu însa cu scopul de a face o reuniune romantică. Pe de altă parte, dacă scaunele julite, baia înghesuită, turca omniprezentă şi forfota a la bazar nu e pe lista de fiţe ci maţul ghiorăitor e cel care primează, te-ai scos. Se serveşte repede, bine şi mult. Şi bun. Au şi ceai. Daaaa… Turcesc? Doar nu elveţian, normal că turcesc. Bifăm şi două heart-stoppere din alea.

Mai putem? Daaaa… Cafea aveţi? Tot turcească. Fir-ar, ce coincidenţă. Una mică la băiatu’.! Basu’ şi cu toba mare, asta îmi răsuna în piept dup-aia. Şi cum toate senzaţiile merită să meargă la somn, după o oră şi ceva de jogging fără masaj, am cerut nota. „Separat sau în total?”. 77 lei tustrei.

Cred că dacă ziceam separat, rămâneam în continuare cu întrebarea: ăştia din ce trăiesc, nene, dacă lipia, ceaiul, garnitura la grătar (şi m-aş întreba ce altceva) sunt la discreţie, bonus şi degeaba? Aşa… am plătit la grămadă pe vorbele femeii şi am plecat. Împărţeala „notei” am făcut-o din amintiri şi cu amintirea unei seri paralele cu lumea cunoscută până acum.

Halal!

Edessa 63, Şos. Colentina nr.281.

Max

sursă poze: www.edessa63.ro

 

Simultan de trei chitări în ritmuri latino

Simţurile pot fi surprinse numai stând în faţa scenei. Eu  ştiam asta, dar nu suntem toţi la fel, aşa că e mai bine să mergi la întâlnirea cu muzica vie fără să îţi pui prea multe întrebări. Şi uite aşa am purces la recitalul Trio Zamfirescu, din cadrul Festivalului de chitara clasică, ediţia a V-a, de la Sala Radio (http://orchestre.srr.ro/program/?d=2011-03-22).

Festival aflat sub oblăduirea lui Cervantes, Institutul. Sala a fost suficient de pustie să pot lua bilete de 10 lei (cele mai ieftine, ca de obicei) şi habar n-aveam că dacă se întâmpla altfel zău dacă ar mai fi avut acelaşi farmec serata.

Au pornit recitalul cu o inversiune de program: Cordoba (piesa, nu maşina si nici oraşul). Ascultând-o, mi-am dat seama că în felul ăsta, tot mergând pe la cântări de chitări, voi reuşi să ascult toata suita „Spania” de Albeniz. Care suită, culmea, a fost compusă pentru pian.

Primire tihnită şi impresie plăcuta, pentru o piesa care nu este atât de celebra precum Asturias (aia de se aude în „Spanish Caravan” de la The Doors). A urmat un alt compozitor latin, însă din afara Spaniei. Anunţat ca având trei părţi pe fundalul unui ringtone modern urlând din fundul sălii (deşi scrie, spune şi este de bun simţ să ai mobilul oprit) a fost un concert de Vivaldi (numărul 8 pentru 2 viori, din L’Estro Armonico).
Cântat la un singur tip de instrument, impresia a fost că aud varianta pentru orgă, transcrisă de Bach. Închid ochii, îmi închipui un registru fictiv de chitară şi aud cele trei organe alergând într-o polifonie de neînchipuit a digitaţiei pe instrumentul suflant… cu coarde. Asta doar o vreme, deoarece în cadrul interpretărilor cu public român, un astfel de concert, fie el si transcris, are parte de o variantă nefirească a succesiunii parţilor: Allegro (aplauze) Larghetto e spiritoso (ce draguuutz, hai să apalaudăăăm) Allegro (aici da, merge sa aplauzi).

Îmi închipuiam deja că la următoarea piesă, neinstruiţii o să se manifeste. Dar Zamfirescu Trio s-au grăbit suficient încât să nu lase timp pentru dezmeticire. Boccherini, italian la origini, a compus în ultima parte a vieţii la curtea regelui Spaniei. Piesa cea mai în acord cu spiritul iberic nu putea fi decât una de rezistenţă. Originalul, parte a cvintetului nr.4 cu chitară in re major (Grave assai – Fandango) a cunoscut atâtea interpretări încât deja vedeam un al patrulea invitat venind pe final să presteze la castaniete.

După un andante cam fugărit, dar cu suficient suspans şi o uşoara sincopă la începutul avântului, dansul s-a desfăşurat firesc, dar parcă prea tehnicizat ori temperat şi vădit armonios, în ciuda asprimii senzualului din titlu. Sau poate sunt eu prea amator de vibraţii din ce în ce mai dincolo de graniţa desensibilizării. Îl şi aud pe Maynard şoptindu-mi cu pumnul in ureche: „It’s not enough, I need more.” Şi am avut parte.
Bizet, cu fragmente din Carmen şi evident castaniete, fervoare, temperament. Dar nu era totul. Tehnici, armonizaţi şi răbdători, cei trei au intrat în secţiunea şlagăre din program. Cel puţin aşa numesc eu muzica fără de partitură. Cu toate astea nu reuşeam să îmi dau seama de ce nu au absorbit încă publicul: ba că-s încă tineri şi au tot timpul să şocheze prin prezenţă şi interpretare, sau poate vâna latina a lor a fost un pic pe altă frecvenţă… Sau până la a rezona, trebuie să mai pună umărul şi spectatorii. Fermoarele trase, foile frunzărite, chicotele originale, pensionarii abonaţi, puberii zornăind, plozii interzişi sau păsăretul acrit şi târât cu sila ori în virtutea vreunei invitaţii, publicul s-a manifestat destul de în dezacord cu ce se străduiau cei trei să impună.

Seara însă a continuat, trecând la ambianţa un pic mai relaxată şi contemporană auzului iar poporul a început, încetişor să dea subtil din cap a „OLE!”.

După ceva Paco de Lucia rezonanţa a cuprins întreaga sală: milonga, rumba, Gipsy Kings, de los Rios, Astor Piazzolla. Însuşindu-şi contextul palpabil, flexând articulaţiile trosninde şi spulberând autismul idiosincrasic, netrebnicii au cedat.

Au rezonat de s-au ridicat cu toţii în picioare şi nu se mai saturau de la clămpănit. „Mânca-i-ar mama de drăguţi”, vorba păsăretului hexagenar din spatele meu. El trio au revenit totuşi pe scenă într-un tropot Desperado din toate încheieturile, să uiţi ca eşti la Sala Radio, afişând un rânjet hâtru invizibil pe post de „V-am tras-o!”. Armonic, tehnic şi încălcând partitura locului.

Max