Cum îl colindă cei care construiesc Catedrala Mântuirii Neamului pe Patriarhul Daniel?
Dom, dom să-nălţăm! Dom, dom să-nălţăm!
Miki
Cum îl colindă cei care construiesc Catedrala Mântuirii Neamului pe Patriarhul Daniel?
Dom, dom să-nălţăm! Dom, dom să-nălţăm!
Miki
Uite-aşa a mai trecut un an şi tot aşa iaca, se fãcu din nou 14 februarie. Deşi oficial şi eu şi Pufoşenia mea am declarat cã nu ne raliem ideii de a adopta o sãrbãtoare strãinã(asta cu nenea Valentin – între noi fie vorba, din cercetãrile efectuate superficial de subsemnatul, de Dragobete, noi, românii, aniversãm acelaşi lucru, diferenţa constând în diferenta de zile dintre calendarul iulian şi cel gregorian), totuşi am dat vina pe faptul cã aniversãm un an de când ne-am înnodat unul altuia drumurile şi iacãtã-ne deci vineri, 14 februarie 2014 noi doi (eu şi Pufoşenia) în localul “La Rambla”, aflat fizic în Bucureşti, pe lângã Piaţa Victoriei, (Str. Grigore Alexandrescu nr.8) şi virtual la adresa www.larambla.ro
Am fost, am bãut, am mâncat, am ascultat muzicã, am vorbit de-ale noastre şi-am plecat.
Impresia generalã “de dupã” e cam aşa: meritã!
Acum, sã detaliem un pic.
Localul e împãrţit în douã: prima intrare e pentru parter, care gãzduieşte nefumãtorii iar scãrile trimit fumãtorii la etaj. Intrãri separate, deci nefumãtorii sunt ok şi total protejaţi.
Dacã e sã fiu cârcotaş şi sã vreau musai sã le caut nod în papurã, pot sã bombãn cum cã la cât de elegant le e blazonul, haosul pe care l-am simţit nu le face deloc cinste: la intrare (şi la parter şi la etaj) nu ne-a întâmpinat nimeni şi a trebuit sã cãutam pe cineva de-al casei care sã ne îndrume. Nu e mare bai, cã n-a fost ca şi cum am fi rãtãcit ore în şir printr-un imens castel, dar… Apoi ospãtarii erau cumva aerieni, chiar un pic haotici. Plãcuţi la vorbã, dedicaţi, implicaţi dar parcã un pic depãşiţi de ce se întâmpla: apa au uitat sã o treacã pe comandã(şi, evident, a venit la “tura a doua”), paelia a venit cu legume in loc de fructe de mare (se încurcaserã comenzile), la vinuri, deşi le-am spus cã nu sunt un cunoscãtor al vinurilor spaniole, nu au reuşit sã mã lãmureascã prea bine “ce şi cum” (îi rugasem sa ne recomande un vin mai puţin taninos)…de-astea, de zãpãcealã. Şi nici nu pot sã spun cã ar fi avut o scuzã pentru ca era aglomerat: erau 3 ospatari la cam 25 de persoane împãrţite pe la vreo 9 mese – deci, rezonabil, din punctul meu de vedere.
No, dar cam atât cu bombãnelile.
În rest, numai de bine: localul în sine te proiecteazã (mã rog, pe mine m-a proiectat ) într-o atmosferã elegantã, cu iz interbelic, cu linii simple, parchet scârţiitor şi mobilã solidã. Muzichia este o adevãratã experienţã pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu repertoriul spaniol(recunosc, cu ruşine, cã la capitolul ãsta nu stau deloc bine) – la un moment dat Pufoşenia a remarcat amuzatã cã melodia din fundal învelea discuţia noastrã ca într-o scenã de telenovelã
Ospãtarii, chiar dacã noi i-am gasit haotici, erau politicoşi fãrã sã fie nici groteşti nici greţoşi, erau deschişi şi sfãtoşi, generând un farmec aparte încât mie, unul, mi-au lãsat impresia cã vorbeam pur şi simplu nişte unchi în sufrageria cãrora poposisem la ceas de searã.
Vinurile, chiar dacã deloc ieftine (5 pahare de vin au adunat jumãtate din nota de platã) se gãsesc într-o paletã variatã şi, raportat la ce am încercat noi, foarte savuroasã. Recomandarea mea: cereţi catalogul de vinuri, s-ar putea sã vã lãmureasca mai bine decât ospãtarul şi clar mai bine decât meniul.
Mâncarea…ei, mâncarea a fost pur şi simplu savuroasã: ca orice casã care se respectã, pânã sã ne hotãrâm cu ce sã ne delectãm, pe masã şi-au fãcut apariţia (din partea casei) o cremã de brânzã fooooarte bunã (o sa fie mulţi de “foarte bun” la capitolul ãsta ), douã chifle bune-bune şi mãsline excelent alese! La antreu am ales “Calamares a la Andaluza” şi, deşi eu nu agreez defel fructele de mare (nu-mi place izul de nãmol :-/ ), ei bine, pânã şi eu i-am declarat ca fiind foooarte gustoşi! La felul principal Pufoşenia a ales Orez ‘Abanda’ (cu fructe de mare – deh, avem gusturi complementare J ) iar eu am preferat, prudent, muşchiuleţ de porc ‘Stroganoff’, la care doar cei şapte ani de-acasã m-au oprit sã-mi ling degetele! A fost excepţional! Profit de ocazie şi transmit sincere felicitãri bucãtarului! Pentru desert Pufoşenia s-a oprit la un “cheese cake”, din nou delicios şi, probabil pentru cã era “Valentine’s”, din partea casei pe masa noastrã a mai poposit o prãjiturã în formã de inimã (ceva gen mousse).
Având în vedere blazonul firmei, cantitãţile şi MAI ALES calitatea celor degustate, preţurile mi s-au pãrut pur şi simplu corecte (le gãsiţi afişate pe site). Ba chiar pot spune cã am mâncat în alte locuri mai scump şi nu cu acelaşi destrãbãl de gust!
Ce sã mai spun?
Atât doar ca, privind în urmã, pânã şi haosul de care am vorbit mai devreme a pãrut cã, de fapt, nu avea cum sã lipseascã, fiind chiar necesar pentru ca “La Rambla” sã devinã pur şi simplu o experienţã boemã pe care o recomand tuturor!
Știre de maximă importanţă. Pentru un post media, mereu în contact cu viața de zi cu zi, momentul este totul. A fi pe fază = a fi ancorat în realitate. La fel a crezut și editorul de știri, când a considerat de maximă alertă păţania dintr-o bodegă.
Și pentru că vrem să fim ancoraţi în realitate, ne-am teleportat până la faţa locului. Situaţia se prezintă după cum urmează:
Doi omi, femeie și bărbat au decis să mai facă rost de bani să-și facă un credit la Provident să ia un frigider de la ofertă de la Altex și după lungi dezbateri, cea mai simplă metodă a fost să-și pună pirostriile.
Ulterior perioadei de pregătire a evenimentului, consfinţit prin purtarea unor inele pe degetul inelar și al unui certificat la sertar, a urmat îmbuibarea invitaţilor în scopul golirii buzunarelor.
Antreul a fost cu salam de sibiu luat pe sub mână de la băcănie, sărmăluţele în foi de varză făcute de soacra mică, friptura afumată de soacra mare și vinul de buturugă de la socrul mare. Lăutarii au fost cadoul de petrecanie de la nași iar tortul de la cumetri.
În toiul activităţilor de sărbătorire a deciziei de schimbare a frigiderului, în localul cu pricina, prin prisma unor forte malefice de la Domo, ofuscat pe oferta de la Altex, una bucată de 0,259785478 centimetri pătraţi din tencuiala tavanului, pică drept în capul socrului mic. Socrul mic, speriat că a crezut că-l pleznește soacra mică pentru că iar a băut câteva păhărele în plus, dă să o ia la fugă, se împiedică de praful de pe jos, praful agaţă cablul de la microfon, cablul trage piciorul de la masă, masa cade peste cuier și cuierul în capul socrului mic.
News alert: tavanul unui restaurant a căzut pe un nuntaș. Bărbatul de 50 de ani a avut nevoie de copci.
Lăutarii au continuat cu „Ia-ţi mireasă ziua bună” și apoi s-a strigat darul. Omii și-au făcut credit la Provident și au luat frigider de la Flanco.
Rămâneţi ancoraţi în realitate.
– Şi? Cum a fost? Ce ai văzut? Aşa-i că e altceva?
Am lăsat ochii în jos şi m-am gândit de unde să încep povestirea. Am “revăzut” casele, drumurile, dealurile, localurile, oamenii… Tot ce reuşisem să văd din Austria în 5 zile. Şi, din tot ce-aş fi putut spune, am zis aşa:
– Băi, să ştii că n-am văzut nimic supracalifragilistic!
Şi aşa şi e.
Drumuri – ca toate drumurile, aşa cum ar trebui sa fie un drum: fără gropi, fără animale moarte la tot pasul, fără buruieni crescând printre crăpături, fără borduri înecate de praful strâns la margini…
Casele – ca toate casele, aşa cum ar trebui sa fie o casa: îngrijite, fără vopsea scorojită pe ziduri şi, în general, respirând a “curat” chiar dacă erau construite în 1600…
Oraşe – ca toate oraşele, aşa cum ar trebui să fie un oraş: curate, cu bănci şi coşuri de gunoi la tot pasul, unde “spaţiu verde” înseamnă “plante” şi nu pământ bătătorit, unde istoria e conservată cu fiecare cărămida, piatra şi ochi de geam al ei şi transformată într-un turism plăcut şi profitabil.
Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amenda din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vara, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .
Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.
Revenind în ţara, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afara”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…
Dunăre
Epopeea mersului la capăt de lume spre împlinirea simbiozei cu guvizii şi ţânţarii, într-o eternă întoarcere pe plaja plină de comori ascunse, a dimineţilor cu nisip între dinţi şi caraşi nedomesticiţi, dup-amieze trântite sub stuf şi lipicioase de la bere, a serilor viticole şi pe care cu greu le mai gin-eşti apoi, despre asta e vorba.
Ca în multe reţete de succes, e nevoie de o listă de ingrediente. E suficient să le amesteci cu o minimă pricepere, dar cu răbdare, iar ce va ieşi vei putea aprecia numai tu. Şi participanţii, venind în premieră, tot vin, chiar şi fără să fi citit acest preview.
Anul ăsta încă n-am fost (AMR 2 zile), dar presimt, că orice se va întâmpla, e la fel ca în Amintiri din copilărie, se va petrece o poveste a nisipului universal. Sunt şanse mari să nu mai comandăm la barcagiu 6 sticle de Săniuţa, că la singurul bar din zonă alcoolul e scump (iar din alea 6, două le va bea barcagiul pe drum) sau… nici 7 zile n-om mai sta. Deh, avansul tehnologic, compresia timpu… mă rog, îmbătrânirea şi dorinţa de mai mult te fac să rezişti şi numai 3 zile sau să îţi permiţi berea de la terasă – şi numai după ce ai istovit provizia de Silva brună, cu tâlc răcorită peste noapte în nisip. Desigur, nu-i încă acel moment din viaţă în care părul, dinţii şi erecţiile sunt deja în cartea de istorie, dar pe măsură ce preferinţele cresc, numărul celor cu care să le împarţi scade, iar dorinţa de sălbăticie a eternilor parteneri de hălăduială trebuie calculată în funcţie de curba de confort a mai noilor jumătăţi semnificative.
Nisipul, pe lângă funcţia de răcoritor şi vatră pentru ceaunul ciorbei pescăreşti devine de multe ori sursă de resurse când mai dai peste un pepene hectolitric ori vreo sticla intactă de Smirnoff în timp ce cauţi lemne de foc, pierdut de ultimele urme de corturi. Tot nisipul însă mai are prostul obicei de a intra pe unde nu trebuie. Căci deh, sub pretextul căutatului de lemne te poţi abate zdravăn de la orice urmă de civilizaţie şi face de cap.
“Măi, sună tentant, dar voi mergeţi la cort, aşa-i…?” aud oftându-se. Ei bine, există căsuţe la 15E, în plin sezon. Faţă de cort, ai în plus pat sub fund şi stuf deasupra capului, în rest e la fel: spaţiu restrâns, cald şi zgomotos. Mă rog, fiecare cu preferinţele sale, eu însă în perioada asta a anului prefer nisipul în imediata apropiere a izoprenului.
Recapitulând, dacă pescuitul de dinainte de arşiţă şi mâncarea de tip DYI făcută la gura … cortului sunt deja în ADN, ei bine ar trebui să ne cunoaştem deja. E ca la maratoane sau concerte metalifere, dai mereu peste aceleaşi moace. Chiar daca nu le recunoşti la perfecţiune, depistezi lejer tipologia.
Deci veniţi la Portiţa şi puteţi câştiga un pepene de proporţii! Si aici nu mă refer numai la dimensiunile (im)probabile ale pişcăturilor de ţânţari.
Max
Iaca, mă durea mai ieri un pic de lene si, din lipsă de neavând ce face, zic să mai iau si eu un pic la pas coclaurile virtuale ale unui oarecare site de socializare, să văd ce oameni mai descoperim, ce gânduri mai găsim pierdute pe la colturi… de-astea… Până una alta, reusisem să mă plictisesc si mai rău, gândurile fiind, pare-se, intr-un fel de concediu: multe profile doar cu una-două pozne, fără nici un blog, fără nici un play-list, aproape fără mai de nimic.
Si tot răsfoind eu aşa, dau de câteva rânduri… Le citesc, scot un „DOOH” în minte şi trec mai departe. Îmi pare rău că am uitat profilul, să fi dat acu citatul exact. Că mi-a rămas „ideea” pe cortex. Si mi-am dat seama că, de fapt, mă mănâncă buricele degetelor să fac un comentariu. Ceva mai amplu decât cele câteva rânduri care ziceau cam aşa: „Femeile îşi doresc respect, atenţie, dăruire. Bărbaţii ce îşi doresc? Aştept opiniile voastre” . Bine, e posibil să nu fi fost chiar „respect, atenţie, dăruire”. Posibil să fi fost si ceva „iubire” p-acolo. Poate că în loc de „dăruire” era „dedicare”. Oricum, aţi prins ideea! Găsiţi cuvinte din aceeaşi familie semantică, alegeţi oricare trei şi veţi avea o imagine destul de exactă a mesajului.
Păi, în primul rând, stau şi mă gândesc că am fost ditai dobitocul să trec aşa de simplu pe lângă o persoană care a reuşit să sintetizeze în trei cuvinte una din marile enigme ale omenirii. Vă daţi seama că am trecut ca un ignorant ordinar pe lângă cineva care ŞTIA ce îşi doresc femeile??? Cum, să fie atât de simplu? Adică…. Sigur-sigur? Doar atât? Şi gata?
Acu’, na! Am pierdut momentul unei adevărate revelaţii… Trebuie să trec mai departe şi să încerc cumva să trăiesc cu gândul acestei vinovăţii…
Bun! Mai departe: ce îşi doresc bărbaţii!
Păi… ăăă… hmmm… ăăă… să-mi bag picioarele dacă ştiu!
Cred că o maseuză thailandeză care să ştie să facă nişte sandwish-uri delicioase şi care să nu uite să alimenteze frigiderul cu bere/vin/gin&co (după gustul şi asemănarea bărbatului), care, dacă nu ştie să calce, să aibă grijă să ia la timp cămăşile şi pantalonii de la curăţătorie, care să se retragă fără să se supere când vine haita companionilor de chermeze şi care, bineînţeles, să aibă carnet pentru a conduce la întoarcerea acasă de la diferite momente de rătăciri bahice.
Nu? Greşesc?
Păăăiii….ăăă…atunci poate să-şi dorească un tablou bucolic, cu o făptură gingaşă alături, căreia să i se dedice trup şi suflet, care să-l împlinească într-atât încât, alături de ea să uite că vorbise cu vechii lui prieteni să iasă la un pahar de vorbă în oraş… Să nu uităm bineînţeles că bucuria sublimă în acest tablou e dată de momentele când reuşeşte să-i facă arareori, măcar zilnic, o mică surpriză care să-i aprindă ei în ochi luminiţe şi să rostească cu o înduioşătoare încântare: “VAAAAIII !!!” sau “OOOOO”…
Nici aşa? Să fie vorba oare de respect, atenţie şi dăruire? Nu, asta cred că e cea mai imposibilă variantă. Cum să-şi dorească un bărbat aşa ceva? Nu, n-are cum! Nici un porc, nici un ingenuu nu poate cere aşa ceva!
Băi, hai că mă opresc, că simt că mă aberez deja prea mult. Cum ‘mnezeii mă-sii, în ziua de azi mai mult ca oricând, să ai pretenţia că ştii “ce-şi doresc femeile” şi să aştepţi răspuns la întrebarea “ce-şi doresc bărbaţii”? Cum, după atâtea cărţi scrise despre personalitatea omului, după munţii de creaţii de toate felurile şi varietatea de religii care atestă într-un mod fără echivoc o fenomenală diversitate a umanităţii, să ştii cum să exprimi în trei cuvinte ceea ce vrem cu toţii. Fără echivoc. Un truism.
==
Am aruncat rândurile de mai sus pe respectivul site… Şi oamenii au venit cu oaresce idei. Cum că, de exemplu, nu contează să ştii ce vrei, ci să recunoşti acel ceva când îl întâlneşti. Sau că e cazul să consideri o coincidentă fericită să vrei ce vrea si celălalt.
Mda. Tot soiul de truisme. După chipul, imaginaţia şi experienţa fiecăruia.
Dar să ŞTII că … ei, na! Şi tocmai „respect”. Şi „atenţie”. Şi…
Doohhh!!!
Dunăre
Unde am cunoscut si un om care chiar scrie impresii despre concert: Theodor Ulieriu. Dar n-a fost in Transilvania, ci la Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Arta, în seara de 20 mai, care a rascolit un pic prin istorie.
Cântece exhumate din arhivele Sibiului, zicea printr-un pliant, pentru asta am mers acolo, într-un program construit pe ipoteza prezenţei Transilvaniei în peisajul muzical european de la 1700+. Piese ale compozitorilor locali, întreţesute cu unele mai celebre, ale figurilor din vestul continentului. Cam ce a facut XVIII-21 Le Baroque Nomade pe aceeaşi scenă, când au prezentat Codex Caioni (prima colecţie cunoscută a unui compozitor român) şi alte cântări contemporane lui Ion Căianu într-o manieră inedită. Singura diferenţă a fost că acum muzicile erau mai cuminţi şi nimeni n-a tropăit cu foc pe scenă.
Sala semi-puţin-ocupată, programe şi informaţii disponibile în diverse formate, participanţi de toate naţiile şi originile plus ăştia o mână de oameni care ne vedem mereu (salut Radu!) la astfel de evenimente. În total, mai mulţi oameni în public decât pe scena.
Scena ticsita cu dichis avangardist (pentru acea vreme): 3 oboi, 3+3 viori, 3 viole, 2 violoncele şi o viola da gamba toate avand la fundament „Lotul Extins de Basso-Continuo” (bas, fagot, orga si clavecin). Plus patru „solişti vocali”.
Şi un ringtone! Meteahna barbară, până şi într-un astfel de spaţiul ermetic răzbate. Şi inca ceva nemaintâlnit, ca tot sunt la secţiunea „muzica neprihanită pentru urechi specializate”: aplauze între părţile/mişcările unei lucrări. În neştire!
Era un pic mai bine daca s-ar fi detaliat fiecare moment al concertului, având în vedere efortul uriaş de a imprima atâtea programe, într-o acţiune generoasă, de o asemenea amploare.
Dar despre ce a fost vorba:
Unde vreau eu să ajung cu discuţia este direct la struţo-cămila lui Bach, cover după Pergolesi. Încă nu e cunoscut dacă transcrierea unei lucrări atât de cunoscute, precum Stabat Mater, într-o limbă ne-latină şi cu un alt text (Psalmul 51) a avut alt rost decât „formarea” mâinii marelui maestru (aflat şi el la maturitatea componistică, deja) sau aducerea în casele saxone a unei variante pe înţelesul tuturor. Ori, pur şi simplu, pentru o anumită sumă, a acceptat, de la cineva anume, o comandă punctuală, de a face fix asta: o parodie.
Să fi ascultat mai întâi varianta aceasta – Tilge, Höchster, meine Sünden, BWV1083 într-o limbă atât de aspră precum germana veche, nu cred să îmi mai fi plăcut atât de mult originalul lui Pergolesi. Ştiţi vorba aceea: nu îţi dă nimeni a doua şansă pentru a creaa prima impresie.
Pentru un profan ca mine, schimbările, dincolo de cele descrise mai sus n-au fost atât de evidente. Citind acum, aflu că acestea există, dar, în esenţă nu afectează lucrarea: scriitura contrapunctică suplimentară pentru viole, adaptarea muzicii la noul text şi… cam atât.
Ca experienţă nouă, abuzând de tratamentul recent prescris, mi-a plăcut. Dar şocul trecerii de la mişcarea „Quae moerebat et dolebat” (Pergolesi) la „Dich erzürnt mein Tun und Lassen” (Bach) încă persistă. Şi mai notez impresia puternică a timbrului mezzosopranei (alto, în programul de sală): cald-aspru şi neînduplecat.
Şi Lotti – un tremolo arhaic puţin abreviat – esenţa muzicii străvechi, în ambianţă restrânsă dar perfect punctată.
După care Bach din nou, în toată splendoarea şi coloritul orchestrei „simfonice”:
5 minute de muzică clasică pe zi. Luaţi o supradoză apăsând pe linkul de mai sus.
Apoi închideţi ochii şi doriţi-vă mai mult. Dincolo de ce a fost pe scenă, cuvintele nu pot aduce nimic în plus. În încheierea serii asta am şi primit: corul de introducere din cantata 10 drept bis.
O întâmplare frumoasă din viaţa mea, pe care n-o regret şi despre care îmi voi mai aminti peste ani. După care, evident, voi dori mai mult. Sub alt chip, în alt context, căci noutatea nu este altceva decât o reprezentare a celor deja cunoscute, nu-i aşa?
Max
– Ştiţi, am vorbit ieri că va aduc la reparat, pe la 8 fără.
El, nimic, aceeaşi privire vag nedumirită, mimând impasibilitatea şi paralelismul cu subiectul abordat de mine. Şi in pijamale. Căcăt, l-am scos pe om din treabă, dar pizda mă-si, i-am zis ieri că vin tot aşa, seara, pe la 8 fără. Trânteşte un zâmbet din ăla actoricesc, fără sa dea nimic pe afară, arătându-mi riguros calea către atelier.
– Ştii ce e cu tine, de fapt, dom’le?
-…
– Pittiş: sunt tânăr Doamne!
Iaca suplimentul de lecţie de viaţă, îmi zic. Se aşează zâmbitor în canapeaua semidistrusă, cu mâinile mici sprijinindu-se în mânere şi continuă de sub ochelari cu administrarea tratamentului:
– Ştii care e necazul tau? Eşti un pic pe ghimpi.
Îi zâmbesc. De fapt îi zâmbeam de la bun început, m-am lamurit de la o vreme că e o armă grea , uşor de întreţinut şi care nu se demodează. Dar poate că nu zâmbetul l-a sedus. Barba? Costumul?
Nu m-a lăsat sa trec la treabă, a întrunat de-ale hexagenarilor, dar nu în tonul exploziv al pensionarului atoatecunoscator ci a profesorului tihnit, a omului lucind de suflete şlefuite şi cuvantând tărăgănat, de la atâtea amintiri decantate. A sugătorului de suflete.
– Trec pe la noi şi consilieri şi tot felul de colegi ca matale. Luci? Îl ştii pe Luci? (şi imi arata scaunul de lucru al lui Lucian, pe moment credeam ca e vreun fost coleg, trecut in nefiinţă şi mă voi uita la urna lui). 33 de ani, eu l-am invăţat, acum ştie de toate: să repare, sa coasă, pe toate le ştie. Că în viaţă, orice ai face… aveam un elev, preot s-a facut, în viaţă, aţa te trage către ce ai fost făcut, cum eşti, de unde vii, nu poţi sa i te dezici (s-o fi uitat la barba mea din nou).
Mai trage un gât de transparent. Îi răstorn sacoşa cu reparabile, le analizează pe fiecare, noteaza cu pixul pe talpa fiecăruia, nu acceptă niciun sfat – orgoliul meseriei . Se uită la role:
– Şi astea cine le.. atinge roţile arătand sensul de rulat.
Un pic nedumirit, reacţionez:
– De cum se face vremea frumoasă ies cu prietenii mei prin parcuri. Sunt ale mele, eu ma dau cu ele.
– Tzucă, astea toate mâine sunt gata.
După care bag textul că dacă mă imbrac la 4 ace să nu ma jupoaie de piele, nu mă afişez aşa decât semestrial.
– Vino cu toţi prietenii tăi şi le recomandă să işi repare câte ceva la mine. Şi vii cu o sticlă de vin. Vai, ce vorbesc eu.. O STICLĂ! Vii şi şadem aici o oră, vorbim, că te vad baiat respectuos. Până acum nu te-ai gândit deloc de ce nebunul ăsta te reţine atâta timp, nu te-ai zvârcolit că vrei să pleci. Uite, Cici, un an şi trei luni, ştie mai mulţi oameni decât tine. Îi ştie pe toţi clienţii
Cici, un bichon, pe alt scaun răvăşit, în subsolul îmbâcsit, luminat anevoios şi organizat în felul său aparte. Pe monitorul de pe masa supraîncărcată a rămas un clip cu Florin Bogadro de pe youtube.
– Da, sâmbată, parcă aşa zicea la meteo, de sâmbătă o să se facă frumos. Tu mâine vii şi le ai reparate, poţi sa mergi să te plimbi sâmbătă.
– Dacă aşa zice la prognoză, aşa o fi, eu nu am televizor.
Un pic blocat şi fără grai, işi revine:
– Îţi dau eu unul. Dar ştii cum faci? Faci o gaura în perete şi nu te uiţi la tine, te uiţi la vecin. Ha ha ha…
Chiar m-a făcut curios cât suflet poate suge omul ăsta, şi am să trag de vinul ăla până o începe să verse şi el din cele absorbite. Doar să îmi fac timp. I-am zis şi lui asta, mi-a zâmbit senin, şi m-a condus pe hol. Se cam făcuse ora şi numai la căcatul care îl descrisese atat de Dalinian, cel care este esenţa fiinţei, elementul concret, şi nu spiritul, partea virtuală, nu mă gândeam.
Da, e diluviu.
Max
Sunt sigur că cel puţin 50% dintre cititorii revistei au apreciat, după audiţie, albumul trecut al cant-autorului şi instrumentistului de renume internaţional, Sting – “Cântece din labirint”. Dacă dintre cei rămaşi cu impresii pozitive măcar jumătate s-au întrebat cum sunau piesele respective, compuse de John Dowland (1563-1626) pe vremea când erau puse pe heavy-rotation, apoi avem o mână de oameni care vor vrea să meargă la Recitalul de virginal şi lăută “The Music of the Queen” de pe 23 mai. http://stagiune.medievalpraxis.ro/?page=concerte&type=11&id=47
Revenind la Dowland, deşi n-a fost muzicant la curtea reginei Elisabeta I, căci despre ea e vorba în titlu, a scos bani frumoşi compunând la curtea daneză şi publicând muzici în Londra. Cunoscut mai mult pentru piesele “melancolice” – tare la modă pe atunci – astăzi este apreciat în special pentru creaţia dedicată luthului (laută). L-aş compara cumva cu un Malmsteen al vremilor respective, deşi cei de la Stagiunea de Muzică veche ar prefera alta comparaţie (probabil cu Steve Vai). Fireşte, aberez, nu poţi translata chiar orice la datele recente. La fel cum nu poţi echivala cele de pe scenă cu instrumentele actuale (pian + chitară). N-ar suna etic, spiritual şi nici măcar de bun gust.
Vorbim despre instrumente din perioada Renaşterii, când pentru un virginal şi-un manuscris doldora de note se plătea echivalentul a două cirezi de vite şi a unui teren intravilan bine poziţionat, iar cine reuşea să cânte mai mult de 2 piese pe un luth fără să îl dezacordeze însemna că a dat bani serioşi pentru astfel de opţiune.
Vorbim despre începuturile muzicii instrumentale culte, de dincolo de Ars Nova sau obscurităţile evului mediu, despre paşi fermi pe ţinutul muzicii numite, ulterior, clasice.
Programul propus, artiştii devotaţi redescoperirii muzicii vechi, sârguinţa celor de la Medieval Praxis (obsesia, aş zice) m-au făcut sa zic DA, la invitaţie:
http://www.facebook.com/event.php?eid=129080377166646
Peste două săptămâni fix, tot luni, adică, şi intrarea liberă, de asemenea, începând cu orele 19.
Centrul Cultural Ungar, Str. Gina Patrichi (Orlando) nr. 8
Ion Ţarăbează – Să îmi iarte greşalele, o putea?
Max
Adică trei Domni, toţi trei de Deutsche vorbitori, şefii de promoţie ai Şcolii Vieneze de la 1700 toamna, 1800 primăvara devreme, într-o seară atent pregătita, pe 28 aprilie, la Ateneu: Haydn, Mozart şi Beethoven .
Simfonia nr. 28, cotată cu trei stele în cadrul seratei, bine poziţionată la început, atât istoric (1765) cât şi ca element de introducere în atmosferă, şi-a îndeplinit cuminte rolul. Haydn (1732 – 1809) concubin cu Boccherini a afişat exact ce era de aşteptat: muzică clasică din manual, tocmai bună pentru fundal, sau sa zornăie în timp ce conduci, fără să distragă atenţia în vreun fel. Dar nici să o atragă.
La vremea lui însă, Haydn a fost o celebritate greu de întrecut. În contextul social de atunci, când era la modă şcolirea într-ale ‘strumentelor muzicale a domniţelor din curte, omul nostru n-a stat cu mâinile în sân. De-a lungul întregii cariere, când toţi căutau compoziţii mai mult sau mai puţin complexe dar noi, dând banu’ gros să aibă ce interpreta alături de un autograf şi-o dedicaţie, Haydn a alimentat cu opusurile lui gusturile tuturor, compunând cu un succes deosebit, ca un adevărat pop-star. Să nu fi fost opera sa imensă, cred că sonata, cvartetul şi simfonia – reprezentările definitorii ale muzicii cu partitură – ar fi trebuit să mai aştepte o vreme până să atingă maturitatea, cristalizarea şi statutul de referinţă. Reprezentări cărora Mozart le-a adăugat un zâmbet rococo şi pe care Beethoven le-a împins dincolo de perfecţiune dând mai apoi semn că e timpul ca romantismul să invadeze muzica.
Reîntâlnirea cu Concertul pentru flaut, harpa şi orchestră („O ştiu pe asta!” exclamă bruneta din stânga încă de la primele acorduri) a fost şi ea, ca mereu, liniştitoare. Atât de puţine compoziţii originale există pentru harpă încât s-a ajuns să transcrie suitele de violoncel solo ale lui Bach, numai să existe material. Şi culmea, e instrumentul îngerilor, sunetul ei cred că nu repugnă nimănui. Eu unul mi-aş face timp să o studiez, ba chiar mi-aş cumpăra una dacă n-ar fi atât de scumpă (şi numai după ce mă mut la 3 camere).
Maestrul Ivan Roncea şi Ion Bogdan Ştefănescu au abordat fără cusur lucrarea dezvăluind în toată deplinătatea firii zâmbetul ascuns al vienezului şi o cadenza ceva mai specială la mişcarea finală. Alături de un alt bonus: Ombra mai fu, sau Largo, din Xerxes, de Handel. ****
E drept că unii nu-l tolerează pentru că e prea vesel, cam… previzibil, nu surprinde, nu înfioară, mai că n-are esenţă. Îi admir.
Da, îi admir: sunt sigur că se poate demonstra că muzica lui Mozart este cumva cea mai naturală proiecţie a fiinţei umane. Nu are nevoie de suplimente şocante, închistarea în formele canoncice n-o simţi iar optimismul ostentativ nu este cu nimic mai artificial decât cel al oricăruia dintre noi. Dacă vreodată dai de un pian, în încercarea de a clămpăni ceva, fără a avea vreo instruire în domeniu, ei bine.. o să sune a Mozart, garantat. E undeva prin ADN, cred.
„Cât durează?”
„Ca la fotbal – 45+15+45”
„Păi deja au fost două, înseamnă că Beethoven e mai lung..”
Da, normal. Surdul a prins contract bun cu Simfonia a III-a – Eroica (****,5) în acea seara la Ateneu. Toată repriza a doua rezervată în exclusivitate lui, scena plină ochi de instrumentişti, public fremătând de nerăbdare. Public parţial neinstruit, sau deloc interesat în a citi programul de sală. Prefer să aud o întrebare şoptită „Simfonia câte părţi are?” decât aplauze după a treia parte, în virtutea… naiba ştie a cui. Că ce, dragostea durează trei ani şi de aia orice piesă de concert are trei părţi? Investiţi în voi, nu fiţi nătărăi, nimeni nu vă duce dorul. Sau daţi altora invitaţiile, oricât de dureros sună. Chiar aşa, pe pliantul de la firmă v-o fi scris careva la mişto „Erotica”, altfel nu văd ce v-a mânat încolo.
După un început triumfal (Allegro con brio) pe care mi-l rememorez mai greu, m-am găsit în partea a doua a simfoniei, simfonie dedicata iniţial lui Napoleon. Văd temele din Marcia funebre cum se înfiripează: dau zvon una alteia, le anunţă pe următoarele. Se reîntorc, tatonează vecinătăţile, înălţimile, sporesc zarva, se ating, se întretaie, îşi răsfiră degetele de adio… şi se opresc din respirat.
Apoi, sub alt chip, tonalitate sau timbru, o iau de la început. Uneori mai hotărâte, alteori în dubii, deloc puse pe şotii, poate tresăltând un pic, dar nu dincolo de tonul auster al mişcării.
Încă o clipa de respiro şi dă năvală cel mai voluptos joc al notelor, partea a 3-a, un pic în ciuda sus-numitei sobrietăţi. Zic un pic, căci capul tot pe umeri stă, Scherzo-ul e la fel de bine socotit, dar nu şade locului, ca menuetul tradiţionalist. Suie, coboară, se avântă, se zvârcole dar nu ca un prunc minune, se întoarce, te răstoarnă, de începi să dai din cap ca la un concert rock.
5 minute de muzică clasică pe zi. Începeţi cu linkul de mai sus.
E drept că acum realizez de ce s-au pus pe aplaudat inodorii. Era cel mai fain moment al serii şi s-or fi gândind că merită efortul. Vedea-i-aş în vizorul celor care chiar scriu recenzii la concerte. Sau poate e cazul să afişeze, ca la Operă, sau la emisiunile cu public, un ecran pe care să scrie atât: DATI DIN PALME – POTOLITI-VA. Că dacă ar pune bec verde şi unul roşu nu s-ar prinde. Tot mai bine e la cinema: se aprindă luminile treaba e gata, pleci acasă. Oricum, îi admir că au rezistat până aici – noroc cu pauza de dupa primele 45 de minute, necesară pentru o nişte genuflexiuni şi-o cafea.
Vorba lui Celălalt M, Beethoven ăsta e tare rău: de la Tom şi Jerry, reclame cu maşini şi imagini cu oameni de afaceri te duce cu gândul spre sex, filme de acţiune, romane biografice şi scene de luptă după care te întoarce la Chip şi Dale, le are pe toate, numai să închizi ochii şi să asculţi. Merită 38 de lei!
Psihologie curată cu capul, muzica asta clasică.
Max