Mergând spre Sin City, numerând până la 300 (acelasi „scriptist”), alături de Charlie’s Angels şi Machete, şi vrând să-l Kill Bill, te trezeşti cu un Sucker Punch bonus.
Cel puţin mie aşa îmi induce Evadarea din realitate (titlu scos parcă din epoca afişelor desenate la Cooperativa Creaţia şi pozate conştiincios în vitrinele de lemn). Nu vă luaţi după alte scrieri de pe net, mulţi insistă să prezinte cu lux de amănunte reprezentările afişate şi firul epic indus de dânsele. Care, într-adevăr, nu ung într-atât, reciclând tehnici, personaje şi idei cunoscute, gen “noutatea nu există, toate-s vechi, doar re-reprezentate”.
Muzica e bună, ideea filmului interesantă, minte ce-ţi mai trebuie? Cred că aşa s-au gândit şi realizatorii: un pic de creativitate latentă, ceva dirijare incoerentă a sensurilor şi, mai mult decât orice, lipsa de chibuzuire sau atribuire a vreunei explicaţii.
După care nu mai întelegi nimic, că s-a terminat opiaceul.
O alegorie totală, parcurgând cenuşiul zepelinelor cu iuţeala trenului fără frâne printre orci neprietenoşi sau balauri sufletişti, pe tema pastilei din Matrix, folosind scene anacronic-exotice, metode kitchos-controlate şi mesaje asimptotic-gratuite.
Dincolo de graniţa senzorilor suprasaturaţi de limitele imediatului repetitiv şi dorind din ce în ce mai mult. Din pasiune, imaginaţie ori din dorinţa de a depăşi. Căci pentru a realiza ceva, orice, ai nevoie de vreun lucru în plus?
Îti trebuie o altă entitate pentru a te împlini?
Nu.
Tu ai toate armele.
Max