Şcoala poloneză de adaptat bunăciuni la versiunea relaxata a existenţei

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Mergând spre Sin City, numerând până la 300 (acelasi „scriptist”), alături de Charlie’s Angels şi Machete, şi vrând să-l Kill Bill, te trezeşti cu un Sucker Punch bonus.

Cel puţin mie aşa îmi induce Evadarea din realitate (titlu scos parcă din epoca afişelor desenate la Cooperativa Creaţia şi pozate conştiincios în vitrinele de lemn). Nu vă luaţi după alte scrieri de pe net, mulţi insistă să prezinte cu lux de amănunte reprezentările afişate şi firul epic indus de dânsele. Care, într-adevăr, nu ung într-atât, reciclând tehnici, personaje şi idei cunoscute, gen “noutatea nu există, toate-s vechi, doar re-reprezentate”.

Muzica e bună, ideea filmului interesantă, minte ce-ţi mai trebuie? Cred că aşa s-au gândit şi realizatorii: un pic de creativitate latentă, ceva dirijare incoerentă a sensurilor şi, mai mult decât orice, lipsa de chibuzuire sau atribuire a vreunei explicaţii.

După care nu mai întelegi nimic, că s-a terminat opiaceul.

O alegorie totală, parcurgând cenuşiul zepelinelor cu iuţeala trenului fără frâne printre orci neprietenoşi sau balauri sufletişti, pe tema pastilei din Matrix, folosind scene anacronic-exotice, metode kitchos-controlate şi mesaje asimptotic-gratuite.

Dincolo de graniţa senzorilor suprasaturaţi de limitele imediatului repetitiv şi dorind din ce în ce mai mult. Din pasiune, imaginaţie ori din dorinţa de a depăşi. Căci pentru a realiza ceva, orice, ai nevoie de vreun lucru în plus?

Îti trebuie o altă entitate pentru a te împlini?

Nu.

Tu ai toate armele.

Max

De ce să faci un film cu şi despre dansatori în proiecţie 3D

• Cronici de film şi teatru, Promo •

De ce să faci un film cu şi despre dansatori în proiecţie 3D? De ce să faci un film îngrozitor de prost cu şi despre dansatori, în proiecţie 3D? Nu există efecte speciale sau scene ce ar merita văzute într-un astfel de format. De fapt, în orice format ai vedea acest film ar părea la fel de ordinar.

Nu aveam nicio parere despre Step Up când am decis să accept invitaţia la film dar nu mă aşteptam să văd o ecranizare lipsită cu totul de suspans, haz, esenţă, talent sau orice altceva ar face un film măcar decent.

Povestea-i cam aşa: el recrutează dănţuitori pentru trupa lui. El, adică Master Luke, îl vede pe alt el, Moose, cum îi face de râs rivalul într-un campus. Master Luke îl salvează pe Moose de poliţiştii fără inimă care vroiau să îl arunce în închisoare pentru că a detonat nişte baloane cu heliu în timp ce dansa.

Luke îl integrează pe Moose în ’’familia’’ lui de dansatori şmecheri. Apoi o mai recrutează şi pe Ea, Natalie. Cu toţii vor să câştige o mare competiţie de dans, logic. Între timp, Luke şi Natalie se combină dar ea e o nenorocită care a venit să-i spioneze lui echipa, care nenorocită e sora rivalului de moarte a prea frumosului Luke. Când a venit secvenţa în care ea îl vinde fratelui nu mi-am putut abţine un comentariu ce a ieşit mai tare decât aş fi vrut: ridicând arătătorul în aer am ţipat CURVO, într-un moment în care normal că s-a făcut linişte. Jenant, ştiu. Trei rânduri de scaune s-au ţâţâit la mine.

După ce ea-l toarnă pe frumosul Luke fratelui diabolic, vine competiţia şi, în ciuda spionajelor,câştigă locul fruntaş. Gata. Cam asta e. Mai sunt vreo două faze jenant de groaznice, nici nu le pomenesc pentru că oricum am lungit-o mai mult decât era cazul.

Mai menţionez ceva despre Luke: din câte mi-am dat seama el nu e dansator profesionist în realitate. Se vrea a fi actor, cred, dar nu-i iese nici aşa. Dar când şi-a azvârlit supărat tricoul într-o fază, arătând un tors perfect, toată sala a tras aer zgomotos în piept. Apoi pe durata vizionării am aşteptat să mai ridice băiatul textila, gândind că nu ar mai fi o pierdere totală de timp şi atenţie. Nu s-a mai întâmplat.

Trebuie să recunosc că m-au surprins plăcut două lucruri totuşi: primul, dansatorii. Foarte talentaţi, sincer. Scheme, figuri profesioniste etc. Dar să pui nişte dansatori înzestraţi să facă şi actorie, în cazul de faţă,e ca şi cum ai pune un câine să toarcă. Da ştiu, nu mă pricep la comparaţii. Al doilea a fost că, în momentul în care am afirmat cu voce tare’’ Nu se poate mai rău de atât’’, firul epic m-a surprins alternând pe ecran faze jucate mult mai sec decât cele anterioare. Mi-am dorit la un moment dat să văd un film cu Eric Roberts, ştiind că nu poate fi mai stupid.

Ca şi experienţă recomand acest film, măcar pentru a avea un model de comparaţie de acum înainte. Este greu, ce-i drept să rezişi până la final, eu am rămas din cauza banilor cheltuiţi şi a fricii de bătaie. Cred că am deranjat destui fani ai genului cu comentarii maliţioase.

Diana

Lungmetrajul “Periferic”, selectat în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Locarno

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Regizat de Bogdan George Apetri şi produs de Saga Film, filmul “Periferic” a fost selectat în competiţia oficială a celei de-a 63-a ediţii a prestigiosului Festival de Film de la Locarno, Elveția. Pelicula îi are în rolurile principale pe Ana Ularu, Mimi Brănescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora și Timotei Duma.

 

Pornind de la o povestire scrisă de Cristian Mungiu și Ioana Uricaru, scenariul lungmetrajului „Periferic” este scris de Tudor Voican și Bogdan George Apetri și spune povestea Matildei, în interpretarea Anei Ularu. Eliberată din închisoare pentru 24 ore, Matilda plănuiește să fugă din ţară şi să înceapă o viaţă nouă. Până la sfârşitul zilei ea trebuie să se confrunte cu trecutul ei dureros – familia care a respins-o, fostul ei iubit şi, mai ales, copilul lăsat în urmă. Lupta pentru o viață mai bună îi amintește că libertatea poate atârna doar de o alegere.

„Mă bucură această primă selecţie”, spune Bogdan Apetri. „Ca regizor, lucrul pe care ţi-l dorești înainte de toate este ca filmul tău să atingă, într-un fel sau altul, cât mai mulți oameni. Pentru mine, festivalurile sunt, în primul rând, o modalitate de a ajunge la spectatori – iar Locarno e un prim pas important. Atât eu, cât şi echipa de filmare şi actorii abia așteptăm întâlnirea cu publicul din ţară, întâlnire care sperăm să fie cât mai curând.”

“Periferic” este debutul în lungmetraj al lui Bogdan George Apetri. Tânărul regizor a absolvit renumita Universitate Columbia din New York, cu specializare dublă în regie de film şi imagine şi a fost nominalizat la Student Academy Awards în 2006 (Oscar pentru studenţi). Scurtmetrajele regizate de Bogdan au fost selecţionate și au rulat cu succes la multe festivaluri de film din întreaga lume (Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal). Bogdan Apetri a co-produs recent filmul american “3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a câştigat premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Sundance (2010).

Încă din perioada dezvoltării scenariului, “Periferic” s-a făcut remarcat în cadrul mai multor festivaluri, în secţiunile dedicate proiectelor în dezvoltare, precum Berlinale Co-producţion market, Paris Project, Cinelink Sarajevo, Centeast Warsaw Film Festival sau Agora Work in Progress din cadrul Festivalului de Film de la Salonic.

”Periferic” este o co-producţie româno-austriacă, iar co-producătorul Josef Aichholzer (Aichholzer Filmproduktion) este deţinătorul unui premiu Oscar pentru cel mai bun film străin: „Die Falscher/ Falsificatorii” (2007).

Festivalul de Film de la Locarno, fondat în 1946, este unul dintre cele mai vechi și mai importante festivaluri de film din lume, alături de cele de la Cannes si Veneţia. De-a lungul anilor, datorită încercării de a descoperi noi talente și tendinţe, festivalul a fost o rampă de lansare pentru regizori precum Stanley Kubrick, Milos Forman, Jim Jarmusch, Mike Leigh, Gus Van Sant, Spike Lee și mulţi alţii. Selecţia de filme înglobează în fiecare an principalii autori de azi și de mâine, Locarno urmând să devină între 4 și 14 august capitala cinema-ului de autor.

periferic

Alice in Wonderland – You used to be much more…"muchier." You've lost your muchness.

• Cronici de film şi teatru, Promo •

   Vroiam sa-l văd tare mult la cinema. Ideea de cinema, de mall, de înghesuială, de coca şi piţi care merg la filme cu pac-pac, bum-bum şi ha-ha mă dezgustă. Motiv pentru care, în umila mea părere, doar filmele bune merită văzute în condiţiile menţionate mai sus.

   Alice in Wonderland îmi lăsase impresia asta. De fapt, literele de-o şchioapă de pe afiş, de fapt pălăria ce acoperă părul roşu al lui Johnny Depp, de fapt Tim Burton, de fapt idea de mister… habar n-am. Şi ieri, la o cafea fierbinte şi un fum de ţigară, mi-am downloadat filmul.

    Subiectul este simplu, linear, previzibil: Alice are 19 ani şi se află la o petrecere unde află că urmează să fie cerută în căsătorie de un lord. Fata fuge chiar în momentul cererii, urmăreşte un iepure – văzut numai de ea se pare –  şi, prin vizuina Iepurelui Alb, cade în Ţara Minunilor, un loc care i se pare foarte familiar, des întalnit în acelaşi unic vis al copilăriei. Iepurele Alb spune că s-a întors după Alice pentru că ea este singura în stare să-l ucidă pe Jabberwock, monstrul care apără regatul Reginei de Inimă-Roşie. Bună parte din film, Alice se poarta ca şi cum ar fi în vis, ştiind că se poate trezi oricand, până când realizează că de fapt visul copilăriei ei a fost realitate şi că ea mai fusese acolo.

   Nu e un film pentru copii. Este o poveste a copilăriei, transpusă şi corelată cu maturitatea personajelor. Inocenţa copilăriei, deşi păstrată, este umbrită de grotescul personajelor negative, grotesc dus la  extremul aspectului fizic (corpuri diforme) dar şi al implicaţiilor psihologice (dorinţa de răzbunare, nevoia de a fi temut în pofida dorinţei de a fi iubit, pedeapsa prin decapitare). Ceea ce iese din normalul unui film, ceea ce a reuşit  regizorul Tim Burton să transpună este realitatea lumii de azi prin povestea de basm, combinînd elementele unui film de serie: un pic de magie, un pic de idilă, binele învinge răul, un pic din clişeul prinţesei războinice care decapitează monstrul şi salvează lumea, dar şi a ceea ce a dat gust filmului: personaje aparte, hilare, unice, groteşti sau chiar horror.

   Ideea acestui film trebuie urmărită şi înţeleasă dincolo de firul narativ al unei poveşti de adormit copiii. Simt totuşi că se putea mai mult, mult mai mult. Johnny Depp nu e la apogeu, l-am văzut în roluri mai bune. Grotescul şi povestea matură puteau captiva mai mult dar ar fi fost în detrimentul comercialului acestui film şi al aşteptărilor financiare ale producătorilor. Dar în formula rezultată, nu e nici un film cu adevărat comercial, nu e nici un film pentru copii, nu e nici un film de nişă. Dovadă şi nota de pe IMDB – 6,9.

 -Have I gone mad?

-I’m afraid so. You’re entirely bonkers. But I’ll tell you a secret. All the best people are.

 

   Acestea fiind spuse, citând una din replicile geniale ale filmului, vă recomand să-l vedeţi, să vă delectaţi urmărindu–l pe Johnny, să surprindeţi fantasticul creat şi să ignoraţi linearul.

 

Pinguinulfurios.

Control. Filmul.

• Cronici de film şi teatru, Promo •

   Pe 17 Mai 2007 avea loc la Cannes premiera filmului Control, realizat de regizorul olandez Anton Corbijn, pelicula câştigând mai apoi cinci premii la festivalul BIFA de la Londra. Scenariul filmului are la bază cartea Touching from a Distance, scrisă de Deborah Curtis, nimeni alta decât soţia lui Ian Curtis, solistul trupei engleze de post-punk Joy Division. În fapt, filmul povesteşte tumultul anilor de dinaintea finalului nefericit al lui Ian Curtis, muzician cu aspiraţii, căzut într-o profundă depresie.

   Personajul Ian Curtis, interpretat de Sam Riley, este prezentat de la început ca fiind un introvertit, care îşi ghidează viaţa după versuri şi tâmpeniile făcute alături de colegii de şcoală, în perioada când locuia împreună cu părinţii şi sora lui. Atunci o cunoaşte pe Deborah, prietena celui mai bun amic de-al său, care devine mai apoi iubita sa. Cei doi îşi dau seama de atracţia dintre ei la un concert şi în scurt timp sfârşesc prin a se căsători şi a se muta împreună. Pentru Ian, ideea de mariaj s-a rezumat imediat după aceea la a sta izolat în camera lui şi a scrie poezie. Un pas important făcut rapid, deteriorat şi mai rapid.

   În 1976, pe când Curtis era deja angajat la oficiul forţelor de muncă, îi cunoaşte pe Bernard Sumner, Peter Hook şi Terry Mason, membrii unei trupe în căutare de vocal. Astfel, Curtis devine solistul formaţiei care iniţial se va numi Warsaw. În momentul înregistrării primului EP, Curtis propune numele de Joy Division, aşa cum publicul i-a cunoscut. Ascensiunea lor începe uşor să se producă. În paralel,  Curtis începe să-şi neglijeze din ce în ce mai mult soţia, îşi face un obicei din a pierde nopţile încărcate în alcool şi tutun, păstrându-şi în acelaşi timp şi jobul. Prima sa criză de epilepsie, într-o formă uşoară, nu a reuşit să-l facă să renunţe la stilul de viaţă care îi va măcina sănătatea şi mai mult, inclusiv cea mintală.

   Implicat din ce în ce mai mult în proiectul muzical, Ian ajunge să se izoleze inevitabil de mariajul său, ajungând să aibă o relaţie cu Annik Honore, personaj interpretat de actriţa germană de origine română Maria Lara. Oboseala accentuată va duce şi la renunţarea la locul de muncă dar şi la agravarea stărilor epileptice. Ajuns într-un moment delicat al vieţii, Ian începe să se afunde în psihoză şi începe să nu-şi mai găsească energie şi sens pentru a continua în vreun fel ceva. Căsnicia îi este ruinată, crizele îl dărâmă şi mai mult iar totul se va sfârşi cu sinuciderea sa, la numai 23 de ani, în casa în care a locuit.

   În film sunt punctate diverse momente din existenţa lui ca muzician, începând de la prima prestaţie live, evenimentele care au stat la baza anumitor cântece, relaţia cu membrii trupei. Per ansamblu pelicula reprezintă, în fapt, exact viaţa lui Curtis: scurtă şi condensată. Momentele de regret ale sale, atât din pricina neglijării pe cea care l-a iubit necondiţionat, a faptului că nu mai găsea resurse pentru a satisface publicul şi ascensiunea care li se întrevedea, boala care îi bloca fiecare gând spre viitor, toate acestea au dus către soluţia sinuciderii. Se pot trasa paralele între diversele planuri importante ale acelei perioade, fiecare având direcţii diferite: alunecarea vieţii de familie în derizoriu, creşterea succesului ca muzician, deteriorarea sănătăţii, liniştea găsită în preajma lui Annik. Epilogul se produce în momentul în care toate aceste capătă acelaşi punct: în jos.

   Pelicula realizată alb-negru, cu o coloană sonoră pe măsură, induce stări de tristeţe dar şi de revoltă. Merită vizionată pentru că orice comentariu pe marginea filmului nu poate impresiona în vreun fel.

 

 

Aneta, Lena, Zoia sau, mai bine zis, GAIŢELE

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Anul acesta am redescoperit plăcerea de a merge la teatru. Pe lângă beciurile obscure pline de fum, vizitate în aproape fiecare seară, pentu 2010 am decis să îmi rezerv o zi pe saptamana pentru evenimente culturale variate. Şi astfel, aseară mi-am luat bilet pentru piesa Gaiţele, regizată de Alexandru Dabija, piesă  jucată de ceva vreme pe scena teatrală bucureşteană şi reluată acum la teatrul Odeon.

De mult nu mi s-a mai întâmplat să râd cu atâta poftă la teatru. Piesa aş descrie-o ca o tragi-comedie bună, plină de cinismul devenit trăsătură de neam şi care te duce cu gandul la drama penibila din viaţa multora dintre noi. De câte ori nu am auzit de nenorocirile produse de limba ascuţită a familiei, a facerilor de bine ale acesteia, faceri de bine ce reuşesc să te bage, la propriu sau la figurat, în pământ? De cate ori nu ne-au făcut mai mult rău decât bine acţiunile celor dragi? Binenţeles intenţiile sunt de fiecare dată bune, chiar dacă sunt transformate de la caz la caz in isterii.

Dacă aţi văzut filmul, stiţi la ce vă puteţi aştepta. Subiectul, atât de bine pus in scenă, este ajutat extraordinar de mult de o distribuţie atent aleasă, cu actori ce reuşesc să te transpună în realitatea lor pe parcursul celor două ore si jumătate. Rolul surorilor bătrâne e jucat fantastic de Dorina Lazăr, Constantin Cojocaru şi Ionel Mihăilescu.

Madam Aneta ( Dorina Lazăr), văduvă de baron local, cu statut social si statură impozante, trăieşte drama dusă la extrem a mamei de copii crescuţi mari si rupţi de nevoia maternă. Este mai tot timpul acompaniată de cele două surori, văduve asemenea, ambele pline de haz si mult prea ghiduşe pentru vărsta lor. Tanti Lena (Ionel Mihăilescu), ajunsă la o varstă înanintată şi un pic senilă, e  pasionată de jocul de cărţi, dulceaţă si ciupitul de fund de soţ de nepoată. Zoia (Constantin Cojocaru), cunoscătoare de limbi străine, anume frânturi de franceză şi mare iubitoare de dulceaţa de lămâi, a trăit drama pierderii celor trei copii iar acum işi canalizează dragostea către nepoată.

Prima imagine a actului I scoate în evidenţă cât sunt de diferite aceste surori pe plan fizic: una dolofană, una înaltă şi slabă, una mică, slabă şi trasă de spinare dar toate sărite de pe axa realitaţii într-o măsură mai mică sau mai mare.

Un trio minunat, nişte roluri jucate delicios de bine, ce reuşesc să creeze o imagine a unei tragedii pline de comic si realitate dramatică şi să iţi impună râsul şi buna dispoziţie, in antiteză cu esenţa subiectului.

Pe langă aceşti trei minunaţi actori au mai urcat pe scenă, in roluri jucate la fel de excepţional, Marius Stănescu, Elvira Deatcu, Paula Niculiţa, Carmen Tănase, Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Dana Voicu, Petre Nicolae, Ana Maria Moldovan si Pavel Bartoş.

Aşadar, iubiţi-vă, faceţi sex, beţi şi mergeţi şi la teatru.

Diana

Avatar, pasul către o posibilă artă

• Cronici de film şi teatru, Promo •

   Am văzut Avatar, arhi-cunoscuta producţie cinematografică a lui James Cameron, cu încasări care au detronat orice lung-metraj făcut de la invenţia cinematografiei până astăzi. Lumea s-a tot bulucit să-l vadă, mai ales că pe piaţă existau variantele 3D şi peliculă Imax iar notorietatea filmului a făcut ca şi la două luni după lansare, să găsesc o sală arhi-plină. Mi-am pus ochelarii şi am purces la rumegat povestea…

   Singura imagine care mi-a rămas în cap de la cei care văzuseră filmul înainte a fost „mişto”. Pur şi simplu „mişto”. Nu vreo veleitate artistică deosebită a vreunui actor, nu vreun personaj complex care să iasă din tiparele mult prea comerciale ale peliculelor hollywood-iene din ultimii ani, nu vreo poveste cu cine ştie ce substraturi dramatice. Pur şi simplu „mişto”, cu efecte „mamă, mamă”. Şi atunci, de ce miliarde de dolari încasări?

   Senzaţia pe care am avut-o în prima parte a filmului, să-i spunem expoziţiunea, a fost aceeaşi ca atunci când am vizionat Jurassic Park (dar primul), Alien (toate) sau Star Ship Troopers (tot primul). Firul poveştii alunecă apoi către scenele din care reiese dorinţa de exploatare pe care o mână de pământeni vor s-o pună în practică pe o planetă nouă şi numai bună pentru stors minerale scumpe, Pandora, populată de o rasă de humanoizi (Na’vi), dornici în a-şi apăra „nevoile şi neamul”. De aici, totul poate fi anticipat, din punct de vedere al etapelor de desfăşurare a acţiunii. Sunt infiltraţi agenţi în rândul băştinaşilor, unul din ei se îndrăgosteşte de fata unui şef de clan şi apoi întoarce armele împotriva propriilor colegi, face armată mare şi opreşte exploatatorii pământeni în a distruge planeta. Nimic senzaţional, din punctul acesta de vedere.

   Efectele speciale sunt spectaculoase, însă doar pentru că prezintă o lume fascinantă, plină de culori şi faună similară cu cea apărută în câteva documentare Discovery Channel. Bineînţeles, noroc cu efectele 3D. Povestea de dragoste care se înfiripează la un moment dat între don’şoara de pe planetă şi pământeanul care dezertează nu este scoasă în evidenţă atât de mult. S-a încercat, probabil, smulgerea unor lacrimi ale spectatorilor, mai ales ecologiştilor convinşi, prin scenele în care utilaje imense scot din rădăcini, incendiază sau aruncă în aer bucăţi de pădure sau devastează arborele preferat al rasei Pandoriene, locul de odihnă şi împuiere al acestora. Finalul este tipic, cu o luptă apocaliptică între mai multe clanuri de Na’vi adunate la chemarea pământeanului Jake, devenit liderul Turuk Macto şi care primeşte un ajutor neaşteptat din partea mamei natură (iarăşi am avut flash-uri cu Narnia, Stăpânul Inelelor). Ca atare, toate se termină cu bine.

   Din punctul meu de vedere, pelicula Avatar nu îşi merită laudele şi aprecierile exagerate primite şi nici nu scoate în evidenţă atât de mult „geniul” lui James Cameron. Într-adevăr, efectele speciale fac tot filmul. Ceea ce îmi spune că acesta este viitorul cinematografiei, cel puţin cea făcută la Hollywood. Până la urmă, poate fi şi asta o artă, nu?

G.I. Joe – efecte speciale vs. storyline expirat

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Zilele trecute mi-am clătit ochii repetat cu ajutorul unui film nou, fresh, în ţiplă. Este vorba de G.I. Joe, o peliculă cu o multitudine de efecte speciale, însă cu aceeaşi tristă bătălie între bine şi rău tipic americană, câştigată ca de fiecare dată de către apărătorii naţiunii. Filmul, în regia lui Stephen Sommers, a avut norocul să fie atins de un buget imens.

Acţiunea începe prin anul 1600 când un membru al clanului scoţian McCullen este acuzat că vinde arme atât patriei mame cât şi francezilor, motiv pentru care i se topeşte o mască pe faţă, în timpul procesului el menţionând răzbunător, printre ţipete evident, că numele lui va dăinui peste secole. Revenind în prezent, expertul în arme James McCullen ( interpretat în film de către Christopher Eccleston), proprietar al firmei de armament cu rezonanţă mondială MARS, descoperă nanotehnologia cu ajutorul căreia reuşeşte să încropescă câteva bombe capabile să distrugă oraşe întregi. Toată nebunia asta era finanţată de către NATO, rachetele urmând a poposi în curtea lor, ascunse de eventuali terorişti. Numai că trupele militare care asigurau transportul lor spre un loc sigur au fost atacate de către o grupare înarmată până în dinţi cu fel de fel de puşti, praştii, veveriţe zburătoare de ultimă generaţie. Reuşesc să scape doi militari, printre care se afla şi un mulatru, singurul element cu adevărat nedibuit de mine în tot acest film, deoarece în general în filmele americane mulatrii mor primii.

Aici intervine o echipă ultrasecretă de profesionişti militari, cei mai şmecheri de pe glob, de fapt şi de sub glob, deoarece îşi aveau baza sub deşert. Aceştia sunt obligaţi de către ministrul apărării să apere cu preţul vieţii rachetele. De aici începe adevărata bătaie generală, bombele fiind furate, recuperate, apoi iar furate şi tot aşa.

Recomand filmul persoanelor agresive, celor împătimite de acţiune şi unei categorii mai aparte de bărbaţi care au fetişuri cu puicuţe în mulaj de latex.

Subiect, "Poliţist, adjectiv"

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Cinematografia românească este pe o pantă ascendentă. Suntem încă departe de a putea vorbi de o şcoală de film românească, dar ce putem afirma cu tărie este că nona generaţia de tineri regizori a scos filmul românesc de sub semnul anonimatului. De la regretatul Cristian Nemescu până la Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu, noul val cinematografic est european, purtând pecetea românească, a atras după sine, în marea lor parte, o suită de critici pozitive.

Ultimul film românesc care a triumfat la Cannes a fost, aşa cum se ştie, Poliţist, adjectiv-ul lui Corneliu Porumboiu. După scurt metraje precum Pe aripile vinului sau Călătorie la oraş, în care regizorul îşi etalează latura comică, Visul lui Liviu, în care acesta urmăreşte evoluţia unui tânăr prins în perioada de tranziţie post decembristă, sau mult mai cunoscutul A fost sau n-a fost?, în care Porumboiu atinge problematica revoluţiei din ’89 cu polemicile iscate în jurul acesteia, Poliţist, adjectiv relevă o latură cu totul nouă a regizorului român.

Intriga filmului este una simplă şi actuală. Un tânăr poliţist de provincie se află în postura de a lua o decizie în cazul unui puşti, consumator de haşiş, în condiţiile în care intuiţia şi lipsa probelor îl fac să respingă ideea cum că acesta s-ar ocupa şi cu traficul de droguri. Refuzul tânărului poliţist de a descinde şi de a-l nenoroci pe puşti în condiţiile în care acesta era decât un simplu consumator şi ideea că nefericitul îi va bate obrazul când se va întâlni cu el pe stradă, după câţiva ani, atunci când legea va avea să fie deja schimbată, stârnesc nemulţumirea şefului care nu înţelege de ce se cantonează atât de mult într-un caz atât de banal. Mânat de o conştiinţă ce se va dovedi într-un final de prisos, proaspătul om al legii se vede nevoit să amâne până la limită întrevederea cu şeful său, pentru a putea urmări diverse piste, în ideea că va reuşi să nu-l înfunde pe puşti. Lecţia de maieutică ţinută de şeful său, un poliţist versat care aplică legea în litera ei, fie că aceasta e morală sau nu, îl găseşte pe tânărul înţepat de ghimpii conştiinţei nevoit să aleagă între convingerea sa şi slujba de poliţist.

Filmul scoate în evidenţă atât rigiditatea unui sistem poliţienesc depăşit în faţa unor probleme, ca cea a consumului de droguri, problemă ce a început să capete amploare în societatea românească imediat după revoluţie, cât şi facilitatea cu care oamenii legii le privesc şi le tratează. Toamna târzie, străzile pustii, birourile şi holurile roase de vreme din incinta secţiei de poliţie, scările jegoase de bloc sau apartamentul înghesuit al eroului nostru, proaspăt căsătorit, contribuie în egală măsură la crearea unui peisaj dezolant care te apasă pe toată durata celor două ore ale peliculei. Cele câteva momentele comice presărate nu fac decât să îngroaşe tuşa tragică a acestei banale poveşti de provincie.

Lipsa muzicii de pe fundal, cadrele apropiate cu rapoartele scrise de mână, insistenţa dusă la limită asupra cadrelor de filaj sunt doar câteva din elementele neconvenţionale de care face uz regizorul român şi care fac din Poliţist, adjectiv, alături de ritmul scăzut al acţiunii şi monotonia specifică oraşului de provincie, un film nerecomandat cinefililor neînzestraţi cu simţul răbdării sau iubitori de efecte speciale. Nu de alta, dar există un pericol sporit de plictiseală.


Ingloriuos Basterds – Glorios de Tarantino

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Avem de spart un buget mărinimos. Vrem să facem un film care să rămână în box-office destul timp cât să ne aducă un profit frumuşel. Ce este de făcut? Simplu : îl ademenim pe Quentin Tarantino şi îi lăsăm libertate de exprimare.

Aseară am fost la cinema. Am ales  „Inglorious Basterds” deoarece auzisem că este unul dintre filmele pe care, pentru a te putea bucura de acţiune şi de a întelege firul narativ, nu trebuie să-l vezi acasă. M-a surprins faptul că sala era plină ochi deşi el este pe ecrane din 4 septembrie.

Doar Tarantino putea să se lege de un subiect de altfel tabu şi să-l schimbe după bunul plac. Filmul este structurat pe o platformă din trecut: invadarea Franţei de către nemţi. Tot firul este însă fabulat. Pe lângă regizor sunt de remarcat toate personajele, în frunte, pe o oarecare poziţie de egalitate, avându-i pe Brad Pitt( interpretându-l în film pe lt. Aldo Rayne, un yankee cu fixuri situat în fruntea „găştii” bastarzilor) şi pe Christoph Waltz ( având rolul colonelului Gestapo Hans Landa). Ca şi celelalte capodopere ale lui Quentin, Inglorious uimeşte prin contrastul dintre comedia grobiană şi violenţa pură. Totul este necenzurat, lăsându-ţi impresia că este cât se poate de real. Ecranizarea se desfăşoară pe parcursul a cinci acte, toate diferite dar în acelaşi timp complementare. În linii mari este vorba despre o brigadă de soldaţi evrei americani care îşi propun, şi reuşesc, să omoare cât mai mulţi nemţi, fiecare crimă finalizându-se şi cu scalparea inamicului.

Mai multe nu vreau să divulg, de fapt nici nu îşi are rostul istorisirea faptelor. Este un film care trebuie neapărat vizionat de către cinefili şi nu numai. Ca teaser aruncaţi un ochi şi pe acest preview.