District 9, SF-ul laturii umane

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Zilele trecute am avut deosebita plăcere de a mă delecta cu un film magistral. Cu mâna pe inimă vă spun că este probabil cel mai bun science-fiction văzut de către un devorator de acest gen. Cu un buget limitat, un regizor necunoscut, actori în plină dezvoltare, District 9 a reuşit imediat să spargă box-office-ul global. Neill Blomkamp, regizorul şi scriitorul în acelaşi timp, a avut puterea să nu mute acţiunea în S.U.A., alegând Africa de Sud.

O nouă abordare în domeniul cinematografiei o reprezintă filmul-documentar, presărat cu interviuri şi păreri ale unor oameni de rând ori specialişti. În felul acesta îţi lasă impresia că totul este adevărat. La început am aflat cum o navă extraterestră pluteşte deasupra oraşului Johannesburg fără a ameninţa în vreun fel rasa umană.  După trei luni scurse fără contact între navă şi oameni, armata decide să pătrundă cu forţa în aceasta. Operaţiune reuşită. Înăuntru găsesc un număr mare de extratereştri speriaţi şi bolnavi, lipsiţi de un conducător, care aparent a dispărut. Guvernul hotărăşte instalarea lor într-o tabără la periferia oraşului. Cu timpul suprapopularea şi interacţiunile dintre cei numiţi de către oameni ” prawns” şi o grupare de nigerieni a dus la formarea unei mahalale.

Acţiunea filmului se petrece după douăzeci de ani de la interacţiunea oamenilor cu extratereştri, mai exact în anul 2010. Scăpându-le situaţia de sub control, violurile şi omuciderile atât în mahala cât şi în oraş fiind la ordinea zilei, guvernul a încredinţat supravegherea şi mutarea tuturor creaturilor unei companii private: MNU (Multi- National United). Aceştia sub pretextul mutării extratereştrilor într-o tabără mai organizată încercau să fure tehnologia armelor de distrugere în masă. Este numit un director care trebuia să obţină semnăturile pro-mutare din partea fiecărei persoane care nu făcea parte din rasa umană. De aici încolo filmul explodează într-o multitudine de faze şocante. Finalul este de asemenea neaşteptat.

Un film excelent recomandat în orice zi, la orice oră.

The international – conspiraţii, conspiraţii, conspiraţii

• Cronici de film şi teatru, Promo •

„The international” s-a lăsat aşteptat aproximativ un an, însă a meritat pe deplin întârzierea. Regizat de Tom Tykwer (singura persoană care a realizat primul film la vârsta de unsprezece ani, în anul 1976)  filmul ilustrează un thriller plin de acţiune desfăşurat în mai multe ţări europene, în oraşe cu o puternică încărcătură economică mereu în contrast cu laturile spirituale ale fiecărei etnii . Firul peliculei te duce cu gândul la seria Bourne, parcurgând anumite etape pentru a descoperi o crimă.

Un agent Interpol, Louis Salinger(în film interpretat magistral de Clive Owen), împreună cu procuroarea Eleanor Whitman(rolul ei fiind jucat de Naomi Watts)  investighează şi încearcă să aducă în faţa justiţiei una dintre cele mai puternice bănci din lume: International Bank of Business and Credit (IBBC). Având informaţii că banca finanţează traficul ilegal de arme în ţările sărace, persoanjele principale reuşesc să obţină o întâlnire cu un informator infiltrat în organigrama băncii. Este vorba de vicepreşedintele de achiziţii, Andre Clement, care moare imediat după această întâlnire din cauza unui presupus accident de maşină. Louis se întâlneşte ulterior la Milano cu politicianul Umberto Calvini, cel mai mare producător european de arme. Aceasta confirmă o pistă a celor de la Interpol conform căreia IBBC doreşte achiziţionarea unui program de ghidare a rachetelor, program licenţiat de fabrica politicianului. Când Umberto Calvini este ucis de un lunetist imediat după discuţia avut cu agentul Interpol, Salinger porneşte în urmărirea criminalului, ajungând în dese momente critice pentru siguranţa lui şi a procuroarei, IBBC fiind dispusă să apeleze la numeroase crime pentru a păstra secret acţiunile ei în privinţa traficului de arme.

Finalul este unul surprinzător, toată pelicula ţinându-te cu sufletul la gură în aşteptarea scenei următoare.

Recomand acest film tuturor pasionaţilor de thrillere şi nu numai. De vizionat într-o seară de weekend ploioasă.

Stan Tookie – violenţă versus pace

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Sătul de filmele siropoase împinse pe gâtul audiovizualului, am avut ocazia şi plăcerea de a viziona, cedând sfaturilor unui prieten, o poveste pe cât de reală, pe atât de cutremurătoare : Redemption – The Stan Tookie Story. Filmul ,regizat de Vondie Curtis-Hall, cunoscut cinefililor strict pentru roluri secundare din multe seriale de acţiune americane, urmăreşte toate etapele vieţii lui Stan Tookie Williams III ( în film interpretat extraordinar de Jamie Foxx).

Bun, cine este Stan Tookie vă veţi întreba? A fost un tânăr afro-american, născut în New Orleans, fondatorul primei şi celei mai puternice şi violente găşti din istoria americii denumită „Crips”.

Începutul filmului, acţiunea se pretrece  la finele anului 2004, evocă încercarea disperată a unei jurnaliste, Barbara Becnel, de a găsi o modalitate de a „rupe gura târgului” cu un articol despre găşti. Firul poveştii o duce către un singur nume : Stan Tookie, nume pronunţat cu mândrie dar şi cu teamă de majoritatea gangsterilor intervievaţi. Surprinsă de acest fapt, ea află că persoana care era pe buzele tuturor este închisă, din 1979 pentru multiple omucideri, şi condamnată la moarte într-un penitenciar de maximă siguranţă din California. Încearcă să-l contacteze în scopul obţinerii unui interviu cu el dar este refuzată de nenumărate ori. Într-un final Stan acceptă, cei doi se întălnesc în timpul orelor de vizită, moment în care Barbara realizează faptul că Tookie este un om diferit faţă de ce îşi închipuise ea, inteligent, un adevărat orator, cu o putere de convingere ieşită din comun. Căpătând  încredere în jurnalistă, Stan îşi deschide sufletul, oferindu-i acesteia o poveste de viaţă, un articol complet şi captivant. Cuprins de remuşcări faţă de ce construise în adolescenţă, Tookie porneşte o serie de acţiuni menite să împiedice tinerii să intre în găşti de cartier, acţiuni finalizate printr-o serie de cărţi pentru copii (acestea au avut un impact foarte puternic şi pozitiv la nivel global) şi numeroase monoloage din spatele gratiilor. Pentru aceste lucruri a fost propus pentru premiul Nobel pentru pace şi pentru literatură în anul 2005 de către multe nume cu rezonantă mondială. Un moment cu o încărcătură specială este reletat în film, un lucru neştiut până atunci şi anume vizita soţiei lui Nelson Mandela care a venit să-i mulţumească pentru cărţile scrise şi, de asemenea, să-i semneze una din cărţi pentru soţul ei.

Filmul este captivant, surprinzând drumul spre mântuire a unui condamnat la moarte. Recomand această dramă tuturor persoanelor care vor să cunoască viaţa unui om ce a trecut din sfera violenţei în cea a păcii.


Banlieue 13 – Ultimatum

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Astăzi am avut plăcerea de a viziona şi continuarea filmului regizat în anul 2004 de Pierre Morel, Banlieue 13, avându-l ca scenarist pe binecunoscutul Luc Besson.  Încadrat pur în domeniul acţiunii, filmul se remarcă prin scene de luptă moderate excelent de către Cyril Raffaeli( având rolul căpitanului Damien Tomaso), stunt masterul principal al filmelor de acţiune hollywoodiene din ultimii şase ani, piperate de mişcările complexe, dar naturale,  de parkour ale lui David Belle( în film interpretându-l pe Leito), inventatorul acestui tip de sport care în ultimii ani a luat amploare atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Amercinii şi Asia.

Povestea filmului se învârte în jurul încercării celor doi de a opri distrugerea de către autorităţi suburbiei 13, o zonă total independentă de restul Parisului, unde au fost aruncate persoanele sărace şi cei asupra cărora guvernul nu putea deţine controlul. Suburbia este despărţită de restul oraşului de un gard de beton de zece metri, o adevărată fortăreaţă păzită în permanenţă de oamenii legii. Tomaso şi Leito sunt prieteni deşi cei doi sunt de o parte şi de cealaltă a legii. Leito fiind născut şi crescut în această suburbie a învăţat că fiecare zi este doar o luptă pentru supravieţuire, pe când Damien trăieşte doar sub dictonul „Liberté, Égalité, Fraternité”. Nu lipsesc nici scenele de umor franţuzesc, încadrate excelent pe întreaga durată a filmului.

În momentul în care o companie importantă doreşte construirea unui cartier destinat persoanelor bogate, pe fir intră directorul Departamentului Intern de Securitate Francez , care pentru o sumă considerabilă de bani îşi ia angajamentul să elibereze terenul pe care se află în acest moment suburbia 13. Cu ajutorul subordonaţilor, dispunând şi de o vastă trupă de intervenţie, el realizează o diversiune prin care dezinformează preşedintele, punându-l pe acesta în situaţia de a evacua suburbia 13. De asemenea ştiind că Damien Tomaso este cel mai pregătit om din poliţia franceză, singurul capabil să le pună beţe-n roate,  îi înscenează acestuia o posesie de heroină. În drum spre închisoare, Tomaso reuşeşte să-l anunţe pe Leito despre ce s-a întâmplat. De aici până la un film plin de adrenalină nu mai sunt decât doi paşi şi vreo trei mişcări de shotokan.

Recomand acest film tuturor celor care nu au mai văzut demult o peliculă cu o acţiune explozivă, regizată ca la carte. De asemenea puteţi arunca un ochi şi la prima parte în speranţa că veţi întelege mai uşor şirul evenimentelor.

The soloist – puţină muzică în drama vieţii

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Am avut ocazia să vizionez zilele trecute un film, o dramă biografică, însiropată cu o puternică tentă muzicală,  care nu se încadrează total în tiparele hollywoodiene. Este vorba de „The soloist”, „Solistul” în traducere liberă. Joe Wright, un britanic din noul val cinematografic, după ce în 2007 a regizat excelent  „Atonement” a reuşit acum să transpună într-o manieră spumoasă o poveste reală din viaţa unui artist.

Este vorba despre Nathaniel Ayers Jr. ( interpretat în film de către Jamie Foxx), un muzician schizofrenic posesor al unui talent fabulos, fost student la Juilliard, ajuns să  trăiască pe străzile din Los Angeles.

În rolul secundar găsim un jurnalist al L.A. Times, Steve Lopez ( interpretat de către Robert Downey Jr.), presat de nevoia de a găsi idei pentru scrierile sale.

Cei doi se întâlnesc cu totul întâmplător, Lopez rămânând fascinat de muzica produsă de către vioara cu două corzi aproape rupte pe care le mângâia Nathaniel cu ajutorul unui băţ curăţat. Din acel moment totul se schimbă, jurnalistul găsindu-şi subiectul unor articole care vor influenţa un număr mare de persoane, incluzându-l aici şi pe primarul Los Angelesului. De asemenea începe să militeze pentru mai buna organizare a oficialităţilor in ceea ce priveşte problema principală a Los Angeles-ului, oamenii fără adăpost. Pentru Nathaniel se iveşte un sentiment de speranţă că va ajunge să cânte unde şi-a dorit dintotdeauna: Walt Disney Concert Hall; el ajunge să vadă în Lopez un adevărat salvator, mai presus de acest lucru un prieten.

Pe tot cuprinsul filmului te loveşti de situaţia dificilă a oamenilor fără adăpost, de lupta cu moartea repetată în fiecare zi. Veţi avea ocazia să admiraţi pasiunea pentru muzică a unui om amărât, dar şi încercările unei persoane normale, cu destule regrete, de a ajuta un bolnav psihic să se „pună pe picioare” şi să-şi îndeplinească visul.

Până la sfârşitul peliculei se formează o prietenie unică, una care le va schimba viaţa amândurora.

Recomand acest film tuturor celor care vor să scape de stresul cotidian într-o zi călduroasă de vară.

Gol în disputa de Marco Polo

• Cronici de film şi teatru •

Departe de febra Oscar-urilor, weekend-ul ce tocmai s-a încheiat am avut răbdarea să duc la bun sfârşit vizionarea unui film deja trecut, pe numele lui de afiş, Marco Polo – producţie 2007. Deloc greu de intuit, filmul prezintă, într-o manieră uşor romantică sau puternic hollywood-iană, sau invers, aventurile pe care exploratorul din titlu le-a avut prin extremul orient.
Ce m-a foarte amuzat, ca să zic aşa, la acest film a fost faptul că rolul marelui han Kublai Khan nu a fost interpretat de un actor de origine asiatică, aşa cum ar fi impus un asemenea rol, el fiind interpretat de unul din acei actori care au facut carieră în filmele poliţiste din postura de şef de secţie corupt pus la punct de super-eroul de ocazie. Brian Dennehy, căci despre el este vorba, este într-adevăr un actor originar din est, dar din estul Statelor Unite.

Adică de la ultimul sclav figurant până la împărăteasă pui în roluri actori de origine asiatică, iar în rolul ditamai hanului mongol, pentru mai multă autencitate, pui un american get-beget!? Bine că nu l-au desemnat pe Wesley Snipes în rolul hanului. Sau, ca să fie treaba treabă, pe Nicole Kidman. Sunt convins că şi ei ar fi dat tot ce-ar fi putut pentru acest rol.

Serios acum, scenele în care urmaşul lui Gingis Han îl cataloghează pe tânărul veneţian, Marco Polo, ca fiind barbar sunt de-a dreptul ridicole. În asemenea condiţii, cred că ar fi fost mult mai rezonabil dacă şi rolul lui Marco Polo era interpretat de Jackie Chan, de exemplu.

Recviem pentru o floare

• Cronici de film şi teatru •

Cea de-a 18 ediţie a Festivalul Naţional de Teatru a debutat sâmbătă cu spectacolul Sunetul tăcerii, în regia lui Alvis Hermanis. Întâmplarea fericită a făcut să mă aflu acolo.

Montat pe muzica celor de la Simon and Garfunkel, spectacolul oferă o variantă a vieţii tinerilor anilor ’60, într-un cadru în care promiscuitatea si libertinajul pălesc în faţa forţei purificatoare a muzicii. Muzica devine şi substituentul perfect al cuvintelor pe tot parcursul unei piesei în care actorii nu rostesc niciun cuvânt.

Până mai ieri, întreaga durată a unei piese de teatru era ca o adevărată vânătoare a elementului artistic: căutam simboluri, identificam tot felul de artificii tehnice, urmăream îndeaproape jocul actorilor, punând în funcţiune toate rotiţele din dotare, în încercarea de a pătrunde, atît cât pot, cât mai multe din dedesubturile spectacolului. Sâmbătă seara a fost altfel. Am asistat la un spectacol care m-a confiscat preţ de mai bine de trei ore. Întreaga informaţie brută, receptată pe un canal de comunicaţie aflat în plan secundar, afiliat subconştientului, încă pluteşte în tumultul trăirilor răscolite frontal de piesă. Probabil că, odată cu decantarea ei, va ieşi la suprafaţă şi o altă perspectivă asupra spectacolului. Se pare însă că va mai dura ceva…

Nu demult l-am auzit pe regizorul Andrei Şerban, la discuţia cu publicul purtată imediat după încheierea spectacolului Spovedanie la Tanacu, pus în scenă în iulie anul acesta, la Teatrul Odeon, afirmând că teatrul trebuie în primul rând perceput cu inima şi apoi cu mintea; că în timpul unei piese de teatru trebuie să ne descotorosim de acel poliţist care este mintea şi trebuie să ne lăsăm pradă primului impuls, primei simţiri. Era un lucru pe care îl împărtăşeam întru totul dar m-aş fi minţit dacă aş fi pretins că m-ar fi încercat până atunci. Teatrul nu-mi străfulgerase direct în suflet decât în timide încercări. Poate că subiectele clasice dezbătute în majoritatea spectacolelor nu au avut forţa necesară;sau poate că nici unul dintre ele n-a avut cheiţa.

Sunetul tăcerii a avut de la bun început câteva elemente care mi-au alertat receptorii emoţionali. Un spectacol în care unica voce este muzica, poate fi capabil să işte punţi nemaiîntâlnite. Cu atât mai mult cu cât muzica e semnată de Simon and Garfunkel, o trupă cu o mare încărcătură, despre care regizorul spunea că reprezintă „utopia absolută, sentimentele romantice ale anilor ’60”. Apoi ideea de bază a spectacolului: imaginarea unor momente ale anilor ’60. De multe ori mi-am dorit ca proiecţiile mele în raport cu anii aceia să prindă viaţă. Spectacolul de ieri a fost o mostră vie a acestor proiecţii, o materializare pe care am socotit-o multă vreme de-a dreptul imposibilă.

Închei lăsându-vă în compania melodiei care a completat în final şi ciclul spectacolului, Simon and Garfunkel – Bridge Over Troubled Water:

Cutezători în anul 2000

• Cronici de film şi teatru •

De multă vreme nu am mai savurat un film la tv. Că nu s-au mai difuzat sau că nu am fost eu pe fază nu cunosc exact şi oricum nu are nicio importanţă; gusturile cinefililor variază, iar noţiunile de film bun şi de film slab sunt irelevante câtă vreme un film reuşeşte să mişte ceva în tine.

Weekend-ul trecut am revăzut pentru a treia oară, parcă cu o şi mai mare plăcere, filmul lui Cristian Mungiu, Occident. O serie de cadre tragicomice ce transfochează momente din viaţa unor personaje pe care anul 2000 încă i-a prins între graniţele unei ţări proaspăt dedată democraţiei şi valorilor occidentale, pe numele ei din buletin, România. Tema filmului se învârte în jurul ideii emigrării în occident, în căutarea mai binelui, a unor tineri pe care revoluţia din ‘89 i-a prins cu cravata de pionier la gât. Occident oferă însă mult mai mult privitorului. Este un film în care orice cadru şi orice replică transmit; nimic nu este ales întâmplător de către regizor; jocul actorilor excelează la rându-i.

Cu un scenariu fragmetar, care nu este dispus cronologic – un artificiu tehnic inspirat şi reuşit, regizorul izbuteşte să îmbine destinul unor personaje – cu decepţiile şi aspiraţiile lor, menţinând acţiunea în limitele pertinente ale cotidianului de la finele mileniului trecut.

Filmul parcă se vrea o replică actuală lucidă a melodiei Pionierii – Noi în anul 2000, inspirat aleasă pentru a susţine coloana sonoră, melodie pe care v-o propun spre audiţie: