Sugătorul de suflete

– Ştiţi, am vorbit ieri că va aduc la reparat, pe la 8 fără.

El, nimic, aceeaşi privire vag nedumirită, mimând impasibilitatea şi paralelismul cu subiectul abordat de mine. Şi in pijamale. Căcăt, l-am scos pe om din treabă, dar pizda mă-si, i-am zis ieri că vin tot aşa, seara, pe la 8 fără. Trânteşte un zâmbet din ăla actoricesc, fără sa dea nimic pe afară, arătându-mi riguros calea către atelier.

– Ştii ce e cu tine, de fapt, dom’le?

-…

– Pittiş: sunt tânăr Doamne!

Iaca suplimentul de lecţie de viaţă, îmi zic. Se aşează zâmbitor în canapeaua semidistrusă, cu mâinile mici sprijinindu-se în mânere şi continuă de sub ochelari cu administrarea tratamentului:

– Ştii care e necazul tau? Eşti un pic pe ghimpi.

Îi zâmbesc. De fapt îi zâmbeam de la bun început, m-am lamurit de la o vreme că e o armă grea , uşor de întreţinut şi care nu se demodează. Dar poate că nu zâmbetul l-a sedus. Barba? Costumul?

Nu m-a lăsat sa trec  la treabă, a întrunat de-ale hexagenarilor, dar nu în tonul exploziv al pensionarului atoatecunoscator ci a profesorului tihnit, a omului lucind de suflete şlefuite şi cuvantând tărăgănat, de la atâtea amintiri decantate. A sugătorului de suflete.

– Trec pe la noi şi consilieri şi tot felul de colegi ca matale. Luci? Îl ştii pe Luci? (şi imi arata scaunul de lucru al lui Lucian, pe moment credeam ca e vreun fost coleg, trecut in nefiinţă şi mă voi uita la urna lui). 33 de ani, eu l-am invăţat, acum ştie de toate: să repare, sa coasă, pe toate le ştie. Că în viaţă, orice ai face… aveam un elev, preot s-a facut, în viaţă, aţa te trage către ce ai fost făcut, cum eşti, de unde vii, nu poţi sa i te dezici (s-o fi uitat la barba mea din nou).

Mai trage un gât de transparent. Îi răstorn sacoşa cu reparabile, le analizează pe fiecare, noteaza cu pixul pe talpa fiecăruia, nu acceptă niciun sfat – orgoliul meseriei . Se uită la role:

– Şi astea cine le.. atinge roţile arătand sensul de rulat.

Un pic nedumirit, reacţionez:

– De cum se face vremea frumoasă ies cu prietenii mei prin parcuri. Sunt ale mele, eu ma dau cu ele.

– Tzucă, astea toate mâine sunt gata.

După care bag textul că dacă mă imbrac la 4 ace să nu ma jupoaie de piele, nu mă afişez aşa decât semestrial.

– Vino cu toţi prietenii tăi şi le recomandă să işi repare câte ceva la mine. Şi vii cu o sticlă de vin. Vai, ce vorbesc eu.. O STICLĂ! Vii şi şadem aici o oră, vorbim, că te vad baiat respectuos. Până acum nu te-ai gândit deloc de ce nebunul ăsta te reţine atâta timp, nu te-ai zvârcolit că vrei să pleci. Uite, Cici, un an şi trei luni, ştie mai mulţi oameni decât tine. Îi ştie pe toţi clienţii

Cici, un bichon, pe alt scaun răvăşit, în subsolul îmbâcsit, luminat anevoios şi organizat în felul său aparte. Pe monitorul de pe masa supraîncărcată a rămas un clip cu Florin Bogadro de pe youtube.

– Da, sâmbată, parcă aşa zicea la meteo, de sâmbătă o să se facă frumos. Tu mâine vii şi le ai reparate, poţi sa mergi să te plimbi sâmbătă.

– Dacă aşa zice la prognoză, aşa o fi, eu nu am televizor.

Un pic blocat şi fără grai, işi revine:

– Îţi dau eu unul. Dar ştii cum faci? Faci o gaura în perete şi nu te uiţi la tine, te uiţi la vecin. Ha ha ha…

Chiar m-a făcut curios cât suflet poate suge omul ăsta, şi am să trag de vinul ăla până o începe să verse şi el din cele absorbite.  Doar să îmi fac timp. I-am zis şi lui asta, mi-a zâmbit senin, şi m-a condus pe hol. Se cam făcuse ora şi numai la căcatul care îl descrisese atat de Dalinian, cel care este esenţa fiinţei, elementul concret, şi nu spiritul, partea virtuală, nu mă gândeam.

Da, e diluviu.

Max

La revedere, Filip

Filip m-a scos la o discuţie acum ceva vreme, pe acoperişul clădirii unde are terasa cu flori albe şi roşii. M-a văzut prins prea tare în mizeriile mele şi mi-a propus câteva momente de relaxare, în mijlocul cazematei sale răcoroase. Mi-a oferit un ceai verde, călduţ, un scaun moale, lăsat un pic pe spate, o pălărie de paie şi câţiva stropi fini de apă. Iar apoi îmi dădu un plic, rugându-mă să-l deschid când voi simţi că a venit momentul. Straşnic amic Filip, uneori. „Filip, iartă-mă că te-am făcut să plângi, câteodată. Ştii că sunt mai vulcanic.”. A zâmbit discret, dând impresia că, de fapt, nu mă aude. „Ştiu că eşti nefericit din cauza mea, uneori…”. Filip privea apăsat, adunând, parcă, fiecare milimetru pătrat al acoperişului pe care ne aflam. Tăcerea lui mă neliniştea, încurcându-mi relaxarea pentru care mă invitase. „Filip…!”.

Au trecut zeci de minute fără să-mi dau seama dacă vrea să-mi spună ceva, dacă nu cumva acesta era motivul pentru care m-a adus afară. Simţeam că pe el îl macină ceva ascuţit şi fierbinte, adânc şi dureros. Îl vedeam cum i se adună în gât cuvintele, oprite forţat de privirea pironită acum în marginea acoperişului. „Filip, dacă am spus ceva greşit, îmi cer iertare.”. Poate, cine ştie… „Nu. Nu tu m-ai făcut să plâng. Nu sunt nefericit din  cauza ta. Râd sau plâng pentru că aşa vreau eu. Înghit cioburi pentru că vreau eu. Eu decid pentru mine, nu tu. Dacă îţi accept cuvintele este pentru că vreau eu. Iar cuvintele capătă forme şi sensuri în mintea mea, aşa cum vreau eu. Şi mai apoi, râd sau plâng. Din cauza mea. Eu pot opri singur mizeria, dacă mă înec în ea. Eu pot să culeg flori, pentru mine. Sunt al meu. Tu, la rândul tău, eşti fericit pentru că aşa vrei tu, nu din cauza celorlalţi. Tu poţi refuza priviri, tu poţi lua decizii care să-ţi ofere lumină sau întuneric, tu suferi pentru tine şi nu pentru alţii, tu poţi ierta sau nu. Mintea ta ar trebui să-ţi fie prietenă, nu eu. Eu sunt doar un martor la scenariul pe care tu ţi-l scrii. Nimeni nu-ţi poate da sens mai bine decât o poţi face tu. Eşti stăpânul propriei raţiuni. Eşti al tău şi numai al tău. Ai voie să greşeşti şi apoi să repari, ai voie să fii trist, ai voie să fii vesel, ai voie să nu ai dreptate, ai voie să zbori. Orice gând izvorât în tine trebuie să-l îndrumi către tine şi către orizontul tău. Nu aparţii nimănui. Să nu uiţi niciodată!”. Am rămas nemişcat, mestecând tacticos cuvintele sale. L-am văzut cum i se lumină faţa, ca şi cum un demon ascuns de o mie de ani plecase din fruntea sa. Îmi zâmbi frumos, îmi puse încă o cană de ceai iar apoi, diafan, sări.

…Filip s-a dus. Au rămas câteva cuvinte şi o terasă plină cu flori albe şi roşii. Din când în când, mă duc acolo, mă aşez pe scaunul moale, adun câţiva stropi răcoroşi şi savurez un ceai verde. De fiecare dată, privirea îmi rămâne agăţată de marginea acoperişului, căutând paşii lui Filip. Căutând un drum prin aer, lipsit de cioburi, pe care să păşesc sperând că mă va duce la el. Mi-e greu, deocamdată, să-mi accept mintea ca pe un prieten. Iar drumul care pleacă din margine e tot mai apăsat…

Am deschis plicul, în timp ce m-am ridicat de pe scaun. Cum de a ştiut ce să-mi scrie?

Când vei sări după mine, să o faci în sus, nu în jos

aer

Raze

   Pentru că s-a spart lampa. S-a trântit puternic de noptieră. S-a prelins în cioburi. Am călcat pe ele cu picioarele desculţe. Dar nu le mai simt. Fiecare ciob pătruns în corp a fost purtat în sus. Tot mai sus. Au trecut de genunchi, de ficat, de stomac. S-au oprit în inimă. Ciob dupa ciob. Unul mai mare decât celălalt. S-au regăsit. S-au reunit într-un glob de sticlă ce acum păzeşte cea mai preţioasă comoară. O izolează. Să nu mai simtă, să nu mai fie atinsă de pumni, de cuţite, de cuvinte. Doar razele mai pot străpunge.

   Plăcerea sadică a nisipului prins în pumn, care se scurge. E purtat de vânt. S-a transformat în praf de stele. Stele căzătoare.

   Plăcerea neagră a minciunii. A deziluziei. A hăului care absoarbe. A înșelaciunii amare. Plăcerea dulce a zâmbetului, a gheții care se topeşte de pe-un fir de iarbă. Un strop de apă. O picătură amară. O lacrimă tristă. O ultimă lacrimă.

   Durerea surdă a timpului. A vremii. A vântului aprig şi lin. A amurgului de plumb. A clepsidrei pe care nu o va mai întoarce nimeni.

   Durerea blândă a durerii. A rătăcirii, a uitării, a amintirii. A minţii, a trupului, a faptelor.

   Pentru că s-a spart lampa. E întuneric. Doar razele mai pot străpunge… din interior, în lumea de afară.

   Uneori, pentru că de cele mai multe ori să…

   Câteodată, pentru că o singură dată e de ajuns să…

 

   Mereu avem nevoie de raze.

 

Pinguinulfurios.

Ne dați sau ne servim singuri?

Eşti într-un moment al vieţii in care ai convingerea că eşti stăpân pe tine, pe ceea ce trăieşti, pe ceea ce crezi si simţi. Ştii sigur că te cunoşti şi te lauzi cu acest lucru. Cât de bine te simţi când te poti lăuda cu faptul că ştii cine eşti? Cum se uită amărâţii care incă nu ştiu nici măcar dacă le place iarna sau vara? Tu ştii asta de când mâncai pasat. Şi le râzi in faţa. Cât de bine dă asta imaginii tale? Foarte bine.

Apoi se întâmplă un lucru: realizezi că nu e deloc aşa cum crezi cu ardoare. Stupoare, nu ştii nimic despre tine, nu ştii ce vrei, nu ştii ce vrei să simţi, nu ştii pe cine sau ce vrei să cunoşti, nu ştii ce sa mănănci, nu te cunoşti. Dar afli că la vârsta la care credeai că toate sunt aşezate în marea ta ordine, aceleaşi toate se răstălmăcesc.

Susul e jos, albul e negru, amarul e dulce, dragostea e indiferenţa, indiferenţa e fluture, frica îţi dă aripi, binele e rău, totul e nimic. Și panică! Dacă reuşeşti să treci repede și neobservat de momentul de panică, îţi dai seama că era totuşi trist să spui aşa de tânăr că te cunoşti, că nu mai poţi avea surprize, că totul e bine calculat.

Și aşa începe dansul. La început mai timid. Doar nu ai mai dansat de mult. Apoi închizi ochii şi îţi imaginezi că nu te vede nimeni. Şi schimbi tot. Absorbi tot. Absorbi energii, vieţi, iubiri, ritmuri, dansuri, ploi, raze de soare, arome, culori.  Absorbi cât poţi de mult. Vrei tot. Căt e tot? Nu ştii. Dar îl vrei. Vrei să ştii mai mult, vrei să îţi găseşti limita, viaţa, pasiunea, chemarea, inima. Vrei să fii alt om, vrei să te trezesti din ignoranță, vrei să schimbi, vrei să vrei, vrei altă viaţă. Te întrebi cum ai trăit în aşa stare de amorţire. Chiar ai uitat de tine? Te întrebi de ce nu te-ai trezit mai devreme? Te întrebi de ce? Te întrebi.

Cauţi apoi răspunsuri. E minunată căutarea, ai atâtea materiale, experienţe, trăiri, ale tale sau ale altora, atâţia oameni în jur care îţi pot fi alături, te pot însoţi, îţi pot arăta un alt drum, îţi pot fi sprijin,  te pot face să cauţi, te pot face să doreşti, să găseşti. Găseşti și treci mai departe. Nu te opreşti. Nu trebuie să te opreşti, te-ai mai oprit în viaţa şi ea te-a tot îndemnat să mergi mai departe. Acum chiar că nu o mai poţi ignora. S-ar supăra. Nu te întreba prea multe, nu pierde vremea. De data asta chiar ai şansa să trăieşti cu adevărat. Ai şansa să îţi mai modelezi o dată destinul, fără a avea restricţii, îngrădiri, frici, demoni sau coşmaruri. Nu ni se dau multe şanse pentru asta, avem un număr limitat şi nici nu avem unde cere un bonus dacă rămânem fără.

Când spui că viaţa nu mai are surprize, apare cea mai mare dintre toate: TU. Te bucuri sau nu? Poţi să îţi foloseşti şansa sau te arunci în frica necunoașterii şi laşi apele netulburate? Nu ştii ce va fi. Dar ştii că poţi schimba tot ceea ce aveai. Îţi poţi juca mâna cu mare artă. Poţi câştiga potul cel mare: VIAŢA. Nu uita să îi mulţumeşti pentru asta. Cui? Oricui.

Diana.

Acelaşi nou început

Un nou an început prematur cu gânduri democratice, fără spasme idilice, doar speranţa unei lupte drepte cu o conştiinţă terfelită arbitrar de terţe interacţiuni. Finalul introspecţiei, ambiguă puţin din cauza aerului greu de distilerie, din a treia zi după revelion era pozitivă, autoobservarea nu îţi mai provoca atâţia fiori. Ai lăsat în spate multe, nu le-ai călcat în picioare, ci doar le-ai umbrit puţin sub talpa piciorului de sprijin, precum un chiştoc ascuns subtil. Ai sperat că te vei schimba, că lumea va fi mai bună cu tine, că duşmăniile nu-şi mai au locul între semeni, porţia de viaţă putând fi împărţită cu lejeritate de către toţi. Ai tras linie, rigla nu era ciobită.

Au trecut mai mult de şapte milioane de secunde de când ai luat viaţa în piept cu adevărat, de când i-ai privit pe toţi mai cald, cu ochiul admiraţiei, în dauna condiţiei de român care a suferit mai multe piedici decât participanţii la un campionat de lupte greco-romane. Remarci că gustul de pelin n-a dispărut, ba chiar începe, din nou, să-ţi inunde simţurile. Oare chiar nimic nu se poate schimba p-aici? Oare toţi sunt dictaţi de propriile plăceri, de propria dorinţă de a subjuga persoana alăturată? Altruismul nu-şi are loc în dicţionarul explicativ carpato-danubiano-pontic?

Sperai să te schimbi, vroiai chiar. Eforturile depuse n-au avut niciun rezultat, te complaci acum, îmbrăţişsat suav de zâmbetul fals al celorlalţi. Discuţiile de complezenţă te înmoaie încet deşi le simţi ura în suflet. Începi să uiţi ce ţi-ai propus, vrei să le mai laşi un timp să ardă mocnăit, sperând că la început de an să nu fie stinse de tot. Promiţi că le vei lua de la capăt pe viitor. Trec patru luni şi-ţi place unde te afli: înconjurat de umbre cu chip familiar, orbit de tentaţii, convins că eşti mai bun decât alţii.

Laşi capul duios într-o parte, viaţa ţi se scurge încet … îţi place.

Secunda dintre ani

   Şi poate da, e mai bine că nu le pot afla… Nu cred că ei ar putea înţelege vreodată de ce te stingi visând, cu muzica asta ciudată în fundal. Cele mai ascunse gânduri, cele mai tainice priviri şi cele mai şoptite cuvinte, şovăielnic, sunt sortite unei crude prăbuşiri în lipsire de sens dacă nu se împlinesc.

  

   Trebuie să vezi muzica şi să auzi cea mai frumoasă imagine pe care o poţi visa.  Da, aşa zicea prietenul meu.

 

   Întâmpinăm înfrângerile, de cele mai multe ori, zâmbind amar, întrebându-ne că poate, dacă atunci… Dacă am fi îndrăznit, dacă am fi întins mâna, dacă am fi zâmbit măcar, am fi putut salva totul.

   Soundtrack-ul vieţii este scris mereu cu câte o melodie în avans decât putem auzi noi. Mergem înainte, fredonând strofele pe care încă nu le ştim dar urmează să le auzim. Melodia următoare poate fi schimbată. Tot timpul. Şi da, ţi-am oferit-o, ţi-am arătat ce nu am arătat nimănui. Am furat toată dragostea din lume în aceea zi şi ţi-am pus-o la picioare.

   Am auzit că anul 2009 a avut o secundă în plus faţă de ceilalţi ani. Şi da, să ştii, parcă şi mie mi s-a părut un pic mai lung. Mă tot gândesc, care-o fi fost secunda aia…? A, da! Atunci când te-am privit prima dată. Da, într-adevăr, a fost.

 

 

 

M*

Jumătate

   Un pahar de vin. Roșu. Și a fost de ajuns. Aburii lui Bachus au pătruns neuronii acoperiți de noxe.

   Care jumătate a paharului este plină? Cea pe care o văd eu sau cea pe care o vezi tu? De ce doar jumătate? Paharul meu este plin sau mă îmbăt singură cu aer? 

   Teoria despicării firului în milioane de firicele firave care se pierd în sensuri. Şi totuşi, de ce trebuie să vedem doar jumătăţi? De ce nu sferturi, treimi, pătrimi, totul sau nimic? Pentru că vrem răspunsuri atunci când nu le avem şi atunci când nu avem nimic, ne rămâne doar speranţa. Acea jumătate pe care avem nevoie să o vedem plină.

   Avem nevoie de unităţi de măsură, de comparaţii, de oglinzi. Jumătate de pâine, de pahar de vin, de pachet de ţigări, de propoziţie, de an, de viaţă, jumătate din noi. Am ajuns să spunem lucrurile doar pe jumătate bazându-ne că ceilalţi înţeleg restul. Am ajuns să ne trezim că a trecut jumătate de an şi nu ştim cum a trecut timpul. Dacă vedem jumătăţile, pline sau goale,  suntem optimişti sau pesimişti? Dacă eşti un naufragiat, care-i jumătatea plină? Că mori plutind pe ape cu ochii la soare şi palmieri închipuiţi? Sau această jumătate crează himere ce prind aripi demonice ce ne fac ca tragediile să fie şi mai tragice?  Alergăm după jumătăţi. Ne căutăm pe noi în jumătatea noastră lipsă.

   Şi scriu un articol, doar pe jumătate.

 

Adriana.

Încotro?

-Plângi?

-Nu!

-Dar ai ochii roşii şi lacrimile ţi se scurg pe obraji. Ridică-ţi privirea şi uită-te la mine.

-Nu!

-De ce plângi? Ce ai păţit?

-Am căzut.

-Dar cum ai căzut?

-Am căzut din cer. Şi mă doare.

-Dar pari ok, unde te-ai lovit,  ce te doare?

-Mă doare sufletul. Mi-am rupt aripile.

-Nu mai plânge. Uită-te la mine. Uită-te în sus, uită-te la cerul din care ai căzut. E pur şi luminos. Poţi să te reîntorci acolo.

-Ştiu, dar pe mine mă doare şi nu mai am cu ce să zbor!

-Trebuie doar să vrei! Poţi să redevii zână! Hai, ridică-te te rog!

-Nu pot. Nu pot să mă ridic!

-Ba da, poţi! Îţi întind mâna mea, să te sprijini.

-Mulţumesc… Şi acum, încotro?

 

Adriana.

Un alt început, aceleaşi utopii

Gata, s-a terminat. De fapt, a început. S-a terminat un an, a început alt an. S-au terminat lăturile gustoase, încep mizeriile cotidiene. Am tras linie dorinţelor neîmplinite şi le-am adăugat pe o nouă listă, în general aceeaşi. Am răsuflat uşuraţi, închizând cutia cu neşansă şi ne rugăm să nu se deschidă iar. Ne-am hotărât să nu mai privim în urmă, părăsind toate gândurile murdare de răni, şi vrem să devenim mai mulţumiţi de noi. Am cântat în strună timpului, rugându-l să treacă odată iar apoi ne dorim să-l încetinim măcar un pic, pentru a înţelege ceva din viaţă. Am închis un ciclu, o luăm de la capăt.

Orice capăt de drum implică analize, pertinente sau nu. Ne uităm în tolba din spatele nostru, numărând cele adunate mai greu sau mai uşor şi, uneori, rămânem dezamăgiţi de ceea ce găsim acolo. Trecem ignoranţi şi pierdem momente unice pentru că, de cele mai multe ori, ne raportăm doar la listele anterioare. Trişti sau veseli, împăcaţi ori tulburaţi, finalul este inevitabil, an de an. O luăm de la capăt apoi, întocmai cum istoria îşi repetă poveştile. Şi iar greşim, iar ne rugăm, iar sperăm că vom fi împliniţi. Viaţa se împarte în cicluri de 365 de zile din care, de cele mai multe ori, nu învăţăm mai nimic. An după an…

Iată, avem în faţă un nou început. Un alt început, la suprafaţă. În esenţă, noi suntem aceeaşi, mânaţi de utopii şi dorinţe intense, de fiecare dată mai multe, mai puternice, mai colorate. Timpul îşi ia tributul său iar când ne vom da seama, vom fi cioburi.

Iar m-am certat cu Filip

Filip, obosit de singurătatea în care l-am lăsat de Crăciun, m-a întrebat astăzi care este blestemul meu. M-am uitat mizer către el, spunându-i că nu mă simt împovărat de niciun blestem. Și că mai bine și-ar da jos de pe pereți pozele cu brazi împodobiți. „Ești patetic”, i-am zis. „Tu chiar crezi că, având imaginile acelea cu beteală și globulețe pe ziduri, te vei simți înconjurat de sărbătoare??”, am pus punctul pe i. M-a scuipat. Incredibil! Niciodată Filip nu a făcut un gest atât de înjositor. „Acesta e blestemul tău… Să te joci cu disperarea celor din jur. Eu sunt patetic? Dar tu, când dansezi singur în camera ta obscură, amețit de muzică și Bachus? Când mănânci singur? Când te plimbi ca un dobitoc, doar tu, prin parc, uitându-te după resturi de viață? Tu cum ești?”. Am privit în ochii săi furioși, dorindu-mi să-i fut o palmă. Cum poate să-mi spună așa ceva? Eu fac ce vreau pentru că așa vreau. „Filip, eu nu-mi decorez pereții cu iluzii…Tu ești patetic, nu eu.”.

Ceva s-a schimbat. Filip a devenit mai nepătrunzător ca niciodată. Îl văd uitându-se rătăcit pe geam, aranjând imaginar picăturile de ploaie scurse pe sticlă, oftând împăciuitor și fumând iarbă. Nu-mi spune nimic, nici măcar nu mă mai critică. „Ok, nu ești patetic, am fost rău. Treci printr-o perioadă dificilă, nu?”, mi-am luat inima în dinți.

„N-ai înțeles nimic…”, mi-a răspuns lăcrimând. „Nu m-ai cunoscut niciodată, n-ai văzut nefericirea din mine, n-ai știut să mă întrebi lucruri.”, mi-a răspuns trist. „Și ba da, sunt patetic. Iluziile mele sunt ale mele și atât. Eu le dau formă în acest fel dar numai eu le înțeleg. Tu ești un prost.”, strânse din dinți. Așa e, nu mai înțeleg nimic.

Oare ăsta să fie un blestem? Mă joc cu durere, suferință? Mă ascund după o mască a înțelegerii, deși nu mă înțeleg pe mine? Of, cum știe Filip să-mi strice buna dispoziție… Iar acum, când am nevoie să-mi dea răspunsuri, nu mă bagă în seamă. O să-l aștept să-și revină. Nu am ce să fac. Până la urmă, sunt frumoase pozele sale cu brăduți, de pe pereți…