Autogol în sportul românesc….

     M-am ales în aceasta săptămână cu rubrica sportivă şi ar trebui să tratez ( după cum cred că aţi remarcat îcepând de luni) tema “Atitudinea Cioburi” faţă de…sport în cazul meu.

    Să incepem aşadar prin a spune că nu sunt un mare fan al niciunui sport şi nu urmaresc echipa naţională ( oricare ar fi ea ) de fiecare dată cănd se desfăşoara o competiţie. Îmi este greu în schimb să nu remarc  eforturile  care se fac împotriva dezvoltării acestei “necesităţi”, căci din acest punct de vedere trebuie privit orice sport, ca necesitate. Ne lăudam cu performanţe de mult timp apuse şi cu oameni care au însemnat ceva pentru sportul românesc  acum mult timp. Facem reclame cu Hagi, Nadia şi Nastase, îi bagam la înaintare de câte ori putem şi ne mai şi mândrim cu asta. Mulţi alţi sportivi de performanţă ajung de pe o zi pe alta ”vedete de televiziune” pentru rating-ul bazaţilor din mass-media. Nu ştim sa cultivam spiritul sportiv şi nici să-l promovam  Ne mulţumim cu locul 3, 4 sau 5 cam peste tot şi  îcepem să ne plângem ulterior şi să dăm vina unii pe alţii, să pasăm responsabilităţi, pentru că la asta ne pricepem cel mai bine.

     Nu mai există o cultura a sportului. Oricine susţine contrariul ar trebui să argumenteze, cu fapte. Sunt prea puţine iniţiative şi vin din partea celor, la rîndul lor, puţini, care ştiu că sportul nu înseamnă numai sănatate ci şi disciplină, conduită morală, formare de caracter şi modelarea spiritului către corectitudine, către fairplay.

     De fairplay ar trebui să dea dovadă cei care ţin în mână destinele sportului românesc, faţă de noi, de spectatori, cei care stăm in tribună de prea mult timp, fără să aplaudăm pe nimeni.  Nu mai avem motive…

     De la corupţia din fotbal se va ajunge poate să se descopere ca exista corupţie in toate disciplinele sportive. Spiritul de competiţie lasă locul urii între aceleaşi nume an de an (Steaua, Dinamo, Rapid..) ceea ce denotă lipsa totală de implicare în largirea numărului de baze sportive, în căutarea de mici şi noi talente care într-un final ar putea să schimbe situaţia actuală.

    Nu neg latura materială a problemei, investiţia dar aşa cum sportul face bani la fel ar trebui sa se şi “facă” bani pentru sport. Nu cred că nu avem resurse, cred că nu avem voinţă…şi asta e o problemă de atitudine.  

                un bazin murit speranţă

Fotbal, cioburi şi alte păreri de rău

   minge

  

   Nu pot să-mi ascund admiraţia faţă de ceea ce se întâmplă în Liga Campionilor. Urmărind partidele din această săptămână din competiţia sus-menţionată (şi nu numai pe acestea), mi-am acutizat şi mai mult sentimentul de lehamite faţă de cocina existentă în prima ligă românească şi în fotbalul românesc, în general. Personajele inventate de media şi de tot felul de alte personaje cu IQ redus continuă să ţină sus stindardul mocirlei, nelăsând nicio şansă performanţei şi, de ce nu, gloriei în locul banilor. Iar aici mă refer la banii murdari, prezenţi îndeajuns încât să alimenteze cutia Pandorei deschisă de multă vreme. Iar că nimeni nu ia măsuri a devenit un clişeu.

   Uşor, uşor va trece şi valul arbitrilor arestaţi, a conducătorilor de club anchetaţi sau a stenogramelor aruncate pe post de grăunţe găinilor consumatoare de presă sportivă. Tot timpul m-am întrebat de ce declaraţii de genul „nu mai sunt blaturi”, „nu se mai pot face blaturi acum”, „ştiu dar nu pot să spun mai multe”, „voi da pe faţă lucrurile la momentul potrivit” au rămas în eter iar cei responsabili (care or fi ăia?) le-au luat ca dovezi de sinceritate pură, exonerând în orice fel dreptul de a acuza. Mă întreb în continuare de ce declaraţia lui Dumitru Dragomir, la adresa conducătorilor de la CFR Cluj, şi anume „am văzut om mai puternic ca Paszkany, căruia nu puteai să-i numeri gloanţele din burtă” a trecut ca o adiere de vânt, fără ca nimeni să-şi dea seama de gravitatea ei. S-au găsit ţapi ispăşitori pentru o parte din mizeria existentă în fotbalul românesc, deşi mi-e greu să cred că există vreun personaj de la noi implicat în acest sport şi care să nu fie mânjit cu noroi, în vreun fel.

   Ne dorim spectacol în tribune, ne dorim atmosferă englezească sau spaniolă. Fenomenul suporterilor debili care periclitează ideea de sport este criticat în masă dar, în esenţă, nicio legislatură nu face nimic în a eradica acest virus. Pe de altă parte, ştiind că peştele de la cap se împute, nu ne miră existenţa violenţei pe stadioane. Văzând discuţiile lipsite de orice fel de scrupule şi încărcate cu sudălmi ale conducătorilor de cluburi, cum avem pretenţia să ne civilizăm suporterii? Iar lipsa unei legislaţii care să fie aplicată corect catalizează fenomenul în sine. Iar cercul se închide: conducători corupţi, bătaie pe stadion, lipsă performanţă. Are rost să vorbim şi despre infrastuctură?…Aşa mă gândeam şi eu.

   Revin de unde am plecat: spectacolul există acolo unde civilizaţia este stăpână peste întreaga societate. Unul din lucrurile pe care îmi doresc să le apuc în această viaţă este să asist la un meci în Anglia. Până la urmă, nivelul unei societăţi în întreg ansamblul ei se reflectă în toate părţile componente. La noi, din păcate, nivelul este unul spart iar reflecţiile se fac din cioburi. Iar cioburile nu pot provoca decât răni.

Veni, perdo, vici !

    După ce am fost umiliţi de sârbi, a venit rândul austriecilor naţionalizaţi, un fel de curcubeu al etniilor, să-şi arate valoarea nebănuită asupra celei mai mari forţe sportive de la marea echipă a lui Burdenski încoace.
    Ostaşii noştri însă au avut parte de cea mai epuizantă pregătire fizică şi psihică premergătoare unui meci de totul sau nimic(cu ajutorul istoriei recente ştim exact cărei părţi aparţinem): table, ţigări, băutură, femei.   Această muncă silnică depusă în fiecare zi dă roade în meciurile oficiale, când ne ajută pe noi, suporterii, să ne apropiem de Dumnezeu cu viteza luminii prin rugăciunile de pe stadion sau din faţa televizorului, dorinţa fiind aceeaşi: ” Dă Doamne, să nu ne facem iar de căcat!”.
    Nea Piti a anunţat, cu surle şi trâmbiţe, că nu se va retrage de la naţională aşteptând să fie demis, o încercare pur românească de a face rost de caşcaval pentru sfintele zaruri şi blackjack-ul american.
    S-au anunţat nişte schimbări în formula de start a României : Românel Nicolită în locul lui Cociş, Cristian Tănase( mijlocaş central sau de bandă) va juca atacant dreapta în locul lui Florin Costea. Bine că a revenit Goian poate aşa avem şi noi parte de ocazii de gol nu numai la poartă noastră. Codrea (mijlocaş defensiv doar de picior drept, stângul fiind acolo doar din punct de vedere estetic) va rămâne tot mijlocaş stânga , locul unde dă cel mai bun randament pentru echipa adversă.
    Cu o aşa echipă, complementată de o tactică riguroasă de forma 2-2 "ce-o pica” exersată pe la colţul blocului cu ajutorul zarurilor cu plumb, finalul ne va da tuturor o senzaţie de deja-vu .
    Şi că tot este 1 aprilie aş dori să apară în presă o declaraţie a lui nea Piti potrivit căreia el ştie că este dorit încă la naţională de peste 97% din compatrioţi.
    Hai băieţi mai cu talent!

Pierdem împreună

Aseară, în timpul disputei fotbalistice dintre România şi Serbia, când scorul se încăpăţâna să nu treacă de partea echipei condusă din teren de Mutu, o reclamă la Raiffeisen Bank şi-a făcut apariţia pe micul ecran, exact în vecinătatea benzii care reflecta 0-2-ul din teren. Textul era următorul: facem parte din aceeaşi echipă. Şi mesajul tot continua să apară pe tot parcursul meciului, în timp ce tricolorii alergau disperaţi şi neputincioşi după egalare.
Sunt curios care a fost reacţia clienţilor Raiffeisen în acele momente. Ai crede că banca s-a folosit de imaginea echipei naţionale pentru a pune în gardă clienţii pe perioada de criză. Adică, dacă tot facem parte din aceeaşi echipă, pizda ma-sii, mai şi pierdem împreună.

Pentru a mai diminua din mesajul cu pricina, mă gândesc ca miercurea ce urmează, la următoarea partidă pe care echipa naţională de fotbal a României o va susţine în compania naţionalei Austriei, ar fi indicat ca Raiffeisen Bank să promoveze noi sloganuri mult mai optimiste de genul Raiffeisen, banca care dă credit fraierilor sau Califică-te la îndatorare pe viaţă cu programul Buzunarul Bară-Gol.

Hai băieţi !

   ”Ora 20:00, intrarea stadionului, lume multă şi nu prea, parcă anunţaseră ăştia că s-au dat toate. Ce fain fu azi, soare, berică pe autostradă în drum spre Constanţa.
   28 martie 2009, am făcut azi 10 ani cu nevastă-mea. I-am spus un “La mulţi ani !“ pe fugă de dimineaţă. De luat nu i-am luat nimic, am strâns banii pentru bilet, căci înainte de a fi soţ sunt român; ca orice român , susţin naţionala.
   Se cam simte briza mării, noroc că nu m-au controlat ăştia să-mi găsească votculiţa, poţi intra şi cu toporul pe stadion că nu îţi spune nimeni nimic.
   Aşa, au ieşit băieţii la încălzire! Mari mai sunt sârbii ăştia … e lasă că n-o fi dracul aşa de negru.
   Am citit în gazetă că nici Ghionea n-are drept de joc, să sperăm că nu mai gafează Tamaş!
   A început meciul, suntem în pressing, hai Rădoi dă mă cu el de pământ să ştie de frică!
   Ia să iau o gură de aghiazmă că s-a lăsat frigul.
   Băi băiatule Marica ăsta nu joacă nimic, nu-i mai pasa Mutule ca e terci! Of, nu jucăm nimic … din nou. Ţi-am zis mă că nu i-a ieşit lu’ Piţi pasenţa la zaruri aseară. Noroc cu Lobi săracul, că altfel ne conduceau ăştia la pauză. Să sperăm că Nicoliţă nu-şi mai încalţa ghetele invers pentru repriza a doua.
   Bun e mă Scandicu’ ăsta, te unge pe suflet. România, România, România, ole,ole,ole…
   Măicuţă, cum a început jocul, cum s-au pus sârbii pe noi, ştiu cu mingea  nu se joacă, strânge Petre în centru nu vezi că are culoar?! Aoleu gol… pfoai ce a gafat-o Chivu.
   Mai iau o gură să-mi treacă supărarea.
   Iar au scăpat pe contraatac, o scoate Lobi, ia … aaa căcat … 0-2.
   Hai Piţi cu schimbarea, bagă-l pe Costea, nu vezi că Marica e mână moartă. Nicoliţă, Cociş, Petre, Tamaş, Codrea la fel , zici că sunt gemeni. Scoate-i naibii de pe teren, mai bine jucam eu în armata, mama lor a naibii , numa’ după bani sunt toţi.
   Min 75: 0-3 gol Zigic. Dă Doamne să cadă curentul,să se ardă generatorul, să nu mai meargă nocturna, ca ne umilesc ăştia!
   Păi ce mă ai noştri vor să se califice la Mondiale cu 2 şuturi spre poarta in 3 meciuri? Sunteţi penibili mă! Prost o fi ăla care mai vine pe stadion să vă vadă mersul crăcănat pe teren, o echipă de constipaţi.
   Hai mă că eu plec, mă duc să mai beau o votcă p-afară! Te astept la maşină! Tine tu seminţele.
   Ai naibii şi iugoslavii ăştia, nu le ajungea că ne băteau pe unde ne prindeau, acum express s-au despărţit să ne bată de 3 ori mai mult. Mama lor de invidioşi!”

 

Şansa bate victoria

    Nea Piţi a bifat încă un meci cu rezultat negativ pentru naţionala de fotbal a României. Croaţii ne-au bătut cu 2 la 1, într-un meci în care puţinii spectatori au fost cu gândul la tragica dispariţie a lui Marian Cozma, la trimiterea de mesaje către absentul Mutu sau la reafirmarea „iubirii” pentru ciobănaşul Becali. Tocana de pe teren au văzut-o, în cea mai mare parte, telespectatorii. Un meci anost, lipsă de concentrare, potenţial de revenire nul. Piţurcă continuă să se agaţe de scaun, devenind tot mai clar că nu munca pe care ar trebui să o facă îl ţine acolo. Iar băieţii cu semnătura tot ascund praful sub covor.
   Ca de obicei, există declaraţii de după meci şi o gloată de papagali care despică mai apoi fiecare broască ieşită din gura celor din faţa microfoanelor. În acest caz particular (care, de fapt, devine acut), olteanul de la cârma naţionalei spune aşa: „Am întâlnit un adversar valoros.[…] În prima repriză am practicat un fotbal de calitate, am demonstrat că putem învinge orice echipă.[…]. Nu este foarte important rezultatul.[…] Noi am câştigat direct, pe poartă, iar croaţii au câştigat cu şansă". Vorbe de duh, izvorâte dintr-un automatism al discursului de proastă calitate. Un antrenor care nu are nicio treabă cu fotbalul actual. Lăsând la o parte jucătorii, declaraţiile ascund o îmbărbătare penibilă, al cărei efect este declinul accentuat. Cineva care afirmă că a demonstrat că poate bate orice echipă, deşi rezultatul este în defavoarea sa, înseamnă că nu ştie care este regula victoriei. Bre, nea, Piţi, ca să baţi pe cineva într-un meci, trebuie să dai mai multe goluri decât ăilalţi! Nu e ca la table, unde zarul mai mic poate să-l facă pe ăla mai mare! Eşti retard?
   „Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă” spune o zicală mioritică. Aşa cum pe noi niciodată nu ne ajută şansa. Noi suntem tot timpul câştigătorii morali şi corecţi. Suntem campioni mondiali la aşa ceva. În schimb, nu avem niciodată şansă. Toată lumea are noroc, numai noi nu, sărăcuţii… Bre, nea Piţi, noi nu avem cap! Nu avem antrenor, jucători, echipă! Asta îţi trebuie pentru a obţine victorii, las-o naibii de şansă! La table funcţionează, aici nu. Lasă-ne!
   Jocul de aseară mi-a reconfirmat temerea că pentru naţionala de fotbal a României viitorul nu sună deloc bine. Oricâţi Mutu şi Chivu ar apărea, tot la gară vom fi. Din păcate, mentalul şi contextul naţional are amprentă şi aici. Atât timp cât vor fi numai valori individuale, şi nu echipă legată cu un conducător deştept, suntem sortiţi penibilului. Adică, aşa cum ar spune antrenorul Piţurcă, nu avem nicio şansă de a câştiga.
 

În Arabia Saudită se joacă fotbal pe milioane de dolari

Cum în această perioadă toţi jucătorii din Liga lui Mitică şi-au pus ghetele în cui pentru a se bucura de pauza competiţională de iarnă, presa sportivă, nemaiavând material din spaţiul verde al terenului de fotbal, îşi focalizează atenţia, cum este aproape firesc, exclusiv în afara lui.
Foamea de fenomen fotbalistic a devoratorului autohton este stăvilită în toată această perioadă moartă cu tot soiul de picanterii din viaţa sportivilor sau a celor din jurul lor. Aflăm astfel câte sarmale a îngurgitat fotbalistul X, ce noi achiziţii auto a mai făcut preşedintele de club Y sau în ce locaţii exotice şi-a petrecut vacanţa de iarnă proaspătul antrenor Z. Ce-l face pe simplul telespectator să-şi mai aducă aminte şi de jocul de-a fotbalul este nebunia transferurilor.
La cât a vuit presa sportivă zilele acestea, transferul momentului, cel al stelistului Mirel Rădoi la formaţia saudită Al Hilal, ar putea concura lejer un subiect ca cel al inundaţiilor.
După ce simbolul din teren al Stelei a dat cu piciorul echipelor mari de pe bătrânul continent care l-ar fi curtat sezoane la rând, Zeul Fotbal, văr cu Dumnezeul lui Naşu Becali, l-a trimis să joace pe îndepărtatele terenuri din Arabia Saudită, dedesubtul cărora zac cantităţi nesimţite de zăcămite de petrol. Aproape oriunde ar evolua în regat, Mirel va juca fotbal pe, sau, mai bine spus deasupra a sute de milioane de dolari.
Fostul lider stelist a declarat presei conformat: nu poţi face performanţă pe mulţi bani şi să mai joci şi acasă. Corect! Nu la noi, în România. Şi cum a stat până acum acasă iar performanţa a rămas doar visul frumos de la apus, Mirel a ales „mulţi banii” de la răsărit.
Sperăm ca plecarea sa să fie de bun augur atât pentru el cât şi pentru echipa roş-albastră: el să câştige Balonul de Aur Negru iar Steaua să reuşească o serie de trei victorii consecutive.
 

Dacă fotbalul este rege, ei sunt bufonii

Iată, se apropie finalul de an şi încep să se facă tot felul de bilanţuri. DNA-ul, se pare, doreşte o acţiune de final menită să şteargă, într-un fel, imaginea de inutilitate câştigată fără prea mare efort de-a lungul întregului an. Astfel, după cutremurul stârnit în lumea fotbalistică astă-vară, cu celebrul caz „Valiza”, au urmat zilele acestea replicile corespunzătoare iar Becali şi Piţurcă senior au sfârşit prin a fi trimişi în judecată. Va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura acest proces şi, mai ales, care va fi finalizarea.
Cum era de aşteptat, odată cu apariţia în presă a stenogramelor ce cuprind discuţiile diverselor personaje implicate în acest caz, mucegaiul a început să se extindă. Feţele crispate, împănate cu transpiraţie şi parfumuri scumpe ale finanţatorilor de cluburi au apărut ca ciupercile după ploaie prin toată presa, aruncând cu noroi şi, evident, arătându-şi aura de victime ale înscenărilor obscure. Bineînţeles, nimeni nu este vinovat iar tot ceea ce se întâmplă fie are un scop defăimător, fie are iz politic. Încrengăturile sunt atât de complicate, începând de la patroni de echipe, conducători de ligă şi terminând cu antrenori sau jucători de mâna a doua, încât şirul evenimentelor se pierde în neant. Cert este faptul că putregaiul există iar mirosul ce a început să-l degaje este din ce în ce mai înţepător. Actorii acestui film prost îşi joacă de ani buni rolurile, menţinând pe linia de plutire audienţele. Din păcate, jucătorii, adică cei care ar trebui să caute laurii şi să aducă spectacolul adevărat în faţă, îmbracă doar straie de figuranţi. Iar premii pentru rolurile de umplutură nu există.
Bilanţul acestui an fotbalistic nu este unul plin de laude pentru cluburile româneşti. Dimpotrivă, conul de umbră se extinde iar orizontul rezultatelor cu adevărat importante se îndepărtează. Filmul rulează în continuare, sub privirile din ce în ce mai triste ale sportului rege. Ei, bufonii, vor fi tot timpul cu zâmbetul pe buze.
 

Tare-n-fotbal-tenis

Gazeta Sporturilor ne informează că la Campionatul Mondial de Fotbal-Tenis ce a avut loc în apropiere de Praga, între 20 şi 23 noiembrie, România a devenit campioană mondială la simplu, izbutind în acelaşi timp cucerirea altor două medalii, una de argint şi una de bronz, la complicat – respectiv la probele de dublu şi triplu. Vestea a făcut înconjurul globului de mai multe ori. Altfel nu se explică de ce această performanţa de admirat şi-a găsit loc în spaţiul virtual al publicaţiei abia astăzi.

Carevasăzivă, brazilianul se dezvoltă cu fotbalul la laba piciorului, elveţianul se naşte cu schiurile în clăpari şi cu clăparii în picioare, neozeelandezul începe să facă grămezi ordonate prin ogradă din fragedă pruncie, de ce să nu se evidenţieze şi românul cu ceva când e vorba de sport? De ce să nu proclamăm şi noi fotbal-tenisul primul sport naţional? Mai ales că avem şi foste mari valori, precum Gică Hagi-Ilie Năstase.

Acum, dacă stăm puţin să ne gândim, încununarea cu aur la fotbal-tenis este un lucru aproape firesc. Românul are aptitudini care-l avantajează net. Ştie să plaseze peste fileu aproape orice minge ce-l pune în dificultate, ştie să sară la cap când miroase a avantaj, cunoaşte tainele unei preluări discrete şi a învăţat subtil să pună adversarul pe picior greşit. Cam asta ar fi atuurile. Ah, şi ştiu şi de ce nu au luat primul loc la probele de dublu şi triplu. Cum de ce? Pentru că în drum spre titlu au început să se mănânce între ei.

Ultra-mega cimpanzei. Deşi, aş putea jigni bietele animale…

Să mor io dacă înţeleg fenomenul „ultras”. Ce naiba înseamnă ? Dacă sunt ultras mă duc la meci şi-mi bag pula în toţi ? Mă bat, mă fut în gură cu băieţii cu pulanele şi astfel sunt un fan cu cinci coaie ? Nici nu trebuie să văd meciul, eu doar trebuie să urlu ca să mă audă ăia care se uită la tv ? Îmi umplu gura cu muie şi apoi o scuip peste stadion, doar să mă audă „duşmanii” ? Frate, dacă nu te duci meci de meci la stadion şi esti acolo cu echipa, trăgând de garduri şi lăsându-ţi grupa de sânge pe scaunele aruncate peste tot, nu eşti fan ! Eşti sămânţar, eşti coclit, eşti curvă ! Trebuie să dai cu pumnul, nene, să pleci cu salvarea, dacă se poate, şi atunci eşti cel mai mare fan în viaţă…Ăla ultras trebuie tot timpul să-şi facă dreptate ! Ce dreptate, să-mi bag dacă pricep ?! Îşi arată meclele de maimuţe îmbibate cu alcool, fluturând ca descreieraţii nişte bucăţi de textile colorate şi afişând mesaje pline de ironie, izvorâte din creierii lor de frustraţi. Terminaţilor, cred că eraţi în stare să vă bateţi şi în scrot, între voi, dacă nu ajungeaţi pe faianţa de la baia comunală, lângă alţii asemenea vouă. Băh, şi eu mă uit la fotbalul nostru de căcat şi am simpatii pentru un club sau altul dar nu mă spurc la meciuri ! Asta nu mă face, proştilor, un suporter ?

Marş, băi, în Afganistan, carne de tun ce sunteţi ! Urlaţi acolo cât vă ţine, poate vă împuşcă cineva.