Câteva lucruri despre desecretizarea protocoalelor SRI

– americanii sunt cu ochii pe noi! Mark Zuckerberg a afirmat că pentru mai multă transparență, SRI ar trebui să desecretizeze și potocolul HTTPS

– Băsescu a afirmat că nu știa de existența acestor documente și că, atât cât a fost el președinte, nu a auzit vorbindu-se decât de banii de protocol

– s-a creat precedentul! Elevii din clasa a XII-a cer desecretizarea subiectelor de la BAC

– după ce doamna Kovesi a declarat că DNA și SRI nu au „colaborat” ci au „cooperat”, Academia Romană s-a autosesizat și a conchis că cele două cuvinte sunt antonime

– după aflarea veștii că există un protocol și cu judecătorii, tot mai multe voci spun că pe lângă bentița de la ochi, balanța din mâna stângă și sabia din mâna dreaptă, Justitiei i-ar mai trebui și tehnică de ultimă generație pe sub robă

– să fie oare o coincidență!? Arheologii au descoperit în Bihor o tăbliță datând de peste 3000 de ani, pe care era întrustată o serie de legi ale unei societăți primitive, sub numele de „Sfatul Paralel”

– după desecretizarea protocoalelor, un lucru este limpede: dacă independența Justitiei a fost atinsă, a fost atinsă înt-un mod în care i-a plăcut și ei

Juristu’ lu’ peşte – prescripţia creanţelor fiscale

   Era anul de graţie 2005 – la 3 ani de la terminarea facultăţii, după ce stătusem câteva luni într-un ONG, reuşisem şi eu să mă angajez. La un partid politic dar nu asta conta atunci (nu mi-a prins rău! am învăţat destule despre oameni… evident, şi despre jigodii). Cum-necum, în ziua cu pricina eram cam agitat, căci trebuia să ajung la o şedinţă (partidul-tricolorul-România) tocmai în celălalt capăt al oraşului. Colac peste pupăză, îmi expirase şi abonamentul… Îmi aduc aminte că am băut o cafea, am făcut două sandwish-uri (ştiam că avea să fie o pauză de cafea la un moment dat, cu pateuri, saleuri şi alte trăznăi de-astea, dar nu mă bazam pe ele – năvăleau participanţii pe ele ca termitele!) am fugit repede să-mi fac abonament nou, m-am întors acasă, am mai tras două ţigări, m-am echipat office (urma să asigur secretariatul tehnic al şedinţei) şi…pe drum!

   Pe undeva prin Piaţa Romană schimb autobuzul şi până să mă sprijin comod de bară (nu stau pe scaun nici de-al naibii) mă şi văd agăţat. Erau două. Tanti controloare. Eu – calm şi cu întreaga conştiinţă călătoare de RATB liniştită. Că doar ce îmi luasem abonament. Ele se uitau la mine uimite, cu abonamentul în mână. Moment în care am început să am dubii despre zodiacul citit la plecare. Ăla cum că “astrele vă zâmbesc”.

Întreb elegant care e problema…că doar ce l-am făcut…

“Păi…e expirat…”, îndrăzneşte una din dudui… Iau cartonaşul, mă uit la el… mă scarpin olteneşte, că nu înţelegeam fenomenul… scot portofelul şi caut neconvingător celălalt cartonaş. ĂLA VALABIL. Şi aşa căutând, îmi aminteam ca prin vis două mâini rupând “abonamentul expirat” şi aruncând bucăţelele rezultate în găleată. Evident, am respirat adânc pentru a nu scăpa o înjurătură care nu s-ar fi asortat cu ţinuta mea office.

« Astrele îmi zâmbeau şi mai tare. »

“Şi acum ce facem?”, mî întreabă una din controloare, uşor intimidată de sinceritatea mea debordandă şi, evident, de costumul purtat ţanţoş pe 30 de grade! De sex nu putea fi vorba, că era autobuzul plin, aşa că mi-am reţinut orice expresii verbal-impersonale şi am dat din umeri… “Tăiaţi amendă…văd eu cum o contest…”.

“Astrele deja se c@c@u pe ele de ras….”

 

   Aşaaa…acu’ ce legătură are Sulla cu prefectura (nea’ Cornellius S. a înfiinţat respectiva instituţie, pentru cei care credeau că e doar un joc de cuvinte)…

Se făcea că era vineri… şi că trăgeam să termin o analiză amărâtă, să termin programul amărât şi să intru şi eu în amărâtul de week-end ca un amărăştean veritabil. Când…sună telefonul! Ăla mare, de pe birou. De-ăla deştept, cu afişaj şi j’demii de butoane… Să văd şi să nu cred! Sun o colegă dintr-o sucursală pe lângă care toate vorbele mele întoarse din condei şi mail-urile mele cu glumiţe şi poezioare rămăseseră fără ecou…

Răspund cu inima tremurândă. Şi ce aud:

“- Bună! Ştii… a venit poprire pe numele tău…nu ştiu ce ai făcut, da’ să ştii că din seara asta ai contul poprit! Hai că-ţi trimit şi ţie documentele, să vezi despre ce este vorba. Week-end plăcut!”.

Astrele erau deja în comă! Colegii mei, pe burtă! Logic! La omul sărac… nici conturile nu stau neblocate! Cu alte cuvinte, mă cam ajunseră păcatele  tinereţii…

În concluzie (aia juridică, care justifică postul ăsta şi berile de la Revista Cioburi):

Întrucât, conform art. 90 (Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale), alin. 2 din Codul de Procedura Fiscală “Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) [dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale n.r.] începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”. 

Orice amendă despre care credeaţi că nu mai ştiaţi nimic, se poate oricând lipi de contul dumneavoastră…

Şi când mă gândesc că mai aveam mai puţin de două luni şi scăpam…

Mama lor de astre!

 

 

Dunăre

Juristu’ lu’ peşte. Cu jalba-n proţap

Şi uite-aşa, cum stăteam eu într-o zi spărgând seminţe în gând, liniştit pe o margine de lume, singur, şi prin urmare neliniştit, primesc un e-mail al naibii de coerent formulat.

Cică aşa: “există vreo lege similara Ordonanţei 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor dar care să trateze cazul în care înaintezi o petiţie către o societate comercială?” Am clipit un pic bruiat, gândindu-mă că până acu’ nu m-am izbit de trăsnaia asta de text de lege, darămite să ştiu şi răspunsul la întrebarea paraşutată. Şi totuşi… ”Bre! Tu ştii că omul ăsta are dreptate? Chiar aşa, daca am o întrebare pe la vreun furnizor/prestator&co cam cât ciorilor aştept izbăvitorul lor răspuns?”

Intru tiptil în zăpăcenia asta de ordonanţa 27 şi văd că, într-adevăr, există un termen stipulat pentru un semn de viaţa (art. 8 – 30 zile) cu posibilitatea trimiterii în prelungiri “în situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită” (art. 9 – un bonus de încă 15 zile pe lângă cele 30). DAR, aici se face vorbire doar de cazul în care jalba e adresată “autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.” Huuushhh… mama ei de enumerare, că am zis-o repede şi m-a lăsat fără aer! Aşa, unde rămăsesem? Deci: OK, am treabă cu autorităţile, am un termen de răspuns. Da’ dacă vreau să întreb de ce nu e ieftin halatu’, în cât timp tre’ să-mi răspundă un comerciant?

Un’ să mă uit, un’ să mă uit… Hai să vedem pe la protecţia consumatorului (ordonanţa 21/1992), deşi nu îmi amintesc să fi zărit aşa ceva p-acolo… Bănuind că n-o să găsesc nimic clar şi frumos reglementat, îmi setez neuronii pe modulul “globul de cristal” (a.k.a “ce mama dracului o fi vrut să spună aici legiuitoru’?”) şi mă dedau cu pasiune rumegării de rânduri. Nici nu apuc să dau bună ziua şi găsesc la art. 2, pct. 4, litera h (pentru cei care se duc des la cimitir, e uşor de urmărit trimiterile astea: cimitirul valea întristării, aleea 4, parcela b – e ca seamănă? -) Aşa… Deci găsesc o definiţie a producătorului care cică e unul şi-acelaşi cu “distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului”. Eteteee! Deci nu direct, da’ pe cale de interpretare, distribuitorul răspunde din cizmele producătorului dacă nu a răspuns corect la întrebarea consumatorului în 30 de zile! (iar, mă, 30 de zile??? ajungi să confrunţi răspunsul cu rezultatul autopsiei!). Bun şi asta… Dar nu e de-ajuns… Că e valabil doar pentru o singură întrebare.

Hai să vedem ce ciorilor mai găsim. Mmmm… Mmmm… Aha! Hai că am mai găsit ceva! Bine, tot cu globu’ de cristal. Prin urmare: la art. 9 indice 3, litera k, cică “furnizorul de servicii financiare va lua toate măsurile necesare pentru a efectua repararea în termen de maximum 15 zile a eventualelor prejudicii cauzate consumatorului prin nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract şi va face dovada demersurilor întreprinse în acest sens”. E bine că e termenul mai scurt, dar nu e vorba de orice comerciant ci doar de “furnizorul de servicii financiare”.

Buuunn! Purcedem mai departe… Stai aşa! Hai că ăsta e mai general… Uite, la art. 13, punctu’ 1 s-au gândit ei să zică după cum urmează: “Art. 13 – (1) Remedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori înlocuirea produselor care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate şi care nu sunt imputabile consumatorului se face în termen de maximum 15 zile din momentul când operatorul economic a luat la cunoştinţă de deficienţele respective.” E? Hai că asta pare de-a dreptul rezonabil. Dacă n-ar trebui să se aplice în România.

Mă… şi cam atât… Am mai zgâlţâit un pic şi forumurile, da’ mai mult de-atât n-am reuşit să mai găsesc ceva relevant.
În concluzie: dacă nu e vorba de-o belea în care tanti societatea să fie silită să dreagă ceva, poţi să scrii matale literatura precum marii clasici – cu multe descrieri de peisaje şi cu o pasiune acerbă pentru detalii (de exemplu accentul lung şi apăsat pe vocale al reprezentantului firmei atunci când te înjură de mamă, în totală contradicţie cu predilecţia ta pentru consoane în momentul în care încercai să îi explici că e prost), că e cam degeaba şi dăunător. Adică dacă ţi s-a părut că ai fost călcat pe bătături şi, de exemplu, te apuci să urli la altă poartă, urli mult şi bine, că nu iese nimeni la poarta să-ţi explice că tre’ să-ţi schimbi atât direcţia joaselor cât şi a înaltelor spre altă adresă.

Şi cam acestea i le-am explicat bietului om care avusese această stranie curiozitate. A, şi i-am mai făcut o recomandare: să scrie el în adresă că aşteaptă răspuns într-un termen de [x] zile sau, în cazul în care acest termen nu poate fi respectat, să i se comunice cam care ar fi acest termen.

No, şi după toata tărăşenia asta, acu’ stau şi mă întreb: o fi avut omu’ vreo belea sau doar a vrut să ştie?

Dunăre

Juristu’ lu’ peşte. Astăzi, denunţarea. Pe caz concret.

   Cel mai CEL al oricărui grup e IT-istul… Orice grup are un descurcăreţ de-ăsta care-ţi înnoadă şi-ţi deznoadă firele, aplicaţiile, îţi pune la punct antiviruşii… În fine, îţi face scula să arate un pic altfel după ce termină cu ea. Mie, în general, sentimentul ăsta „că nu mai e ce era” nu îmi pică nicidecum de bine… Aşa-s eu,  mai conservator şi recalcitrant.

   Ei bine, eu nu-s IT-ist. Şi, pe de o parte, îi invidiez. Când îi întreabă cineva ceva, să fiu al naibii dacă n-am convingerea că nimeni nu le ascultă peroraţiile decât dacă omul a început cu „Bă, io nu pot să ajung, da’ e simplu: tre’ să faci ….”. Alminteri toţi dau din cap din politeţe şi pândesc momentul să schimbe discuţia, linistiţi că „se rezolvă”.

   La mine e altfel. Mai ales cu trupeţii mei. Mă întreabă câte-o trăznaie, ascultă ce ascultă şi încep să mă contrazică: „Nu, aici nu-i aşa!”… Păi, măi frate, dacă tot ştii cum e… de ce să te mai încurc??? Dar contrazicerile continuă, de dragul discuţiei – firesc, în compania clinchetului de pahare (vinul bate berea!).

   Cea mai tare fază de breaslă e când apare câte o întrebare cam aşa: „- Aaaa, eşti jurist! Zi-mi şi mie cum e cu…”. Bre, discuţiile generale merg analizate şi la botul calului… Da’ alea de la caz la caz, tre’ să fermentezi un pic pe ele. Am văzut destui care au impresia că dacă am terminat dreptul trebuie să le ştiu pe toate alea… Aştept momentul să întreb o dată, o singură dată, o astfel de persoană, dacă s-ar lăsa operat pe creier de un ortoped…că doar au terminat aceeaşi facultate, nu? 😀

 

   Trecând peste frustrările cât Casa Poporului, brusc şi fără o notificare prealabilă, trecem la întrebarea săptămânii, înmânată secretarei mele de către Departamentul de Recepţie Spaţial şi Atemporal al Revistei Cioburi:

 

„Salut! Am o problemă cu un contract [xxxx]. Situaţia este următoarea:

-contractul este făcut pentru două numere de telefon.

-eu vreu să închid unul din numere dar este posibil ca cei de la [xxxxx] să îmi perceapă un tarif de încetare prematură a Contractului în cuantum de [nnn]Euro.

-potrivit legii 161/2010 (valabilă din iulie 2010) este posibil să reziliez un contract de telefonie fără a mai plăti această taxă de [nnn] Euro.

Din punctul tîu de vedere ( juridic) am vreo şansă în acest sens?

Cu multumiri,

Aristotel Mobilu.”

 

   Am apreciat în primul rând că nu mi s-a cerut o părere personală. I-aş fi dat dreptate din prima! Dar cumva mi-a dat de înţeles că punctul meu de vedere nu are cum să fie altfel decât juridic. Io unu’ aşa aş interpreta formularea (defect profesional…). Cică să mai vorbeşti de băutură, de femei şi alte alea…

Deci: omul a vrut o opinie de specialitate… Şi dă-i şi caută şi dă-i cu interpretarea peste ochi:

” Bre, Aristotele (aşa-mi încep de obicei opiniile- e un soi de semnătură, protecţia dreptului de autor, alea, alea).

Legea 161/2010 modifică anumite articole din legea 296/2004 privind Codul consumului, respectiv 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Articolul modificat din legea 296/2004 spune că: Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale.

Adică, nu ţi se poate spune că nu ai voie să denunţi unilateral contractul. Dar, dacă denunţi, aşa cum prevede partea a doua a articolului, partenerul contractual are dreptul în continuare la „o justă despăgubire”.

Ceea ce te ajută însă un pic este modificarea din legea 193/2000 care consideră drept clauză abuzivă prevederea contractuală prin care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.

 

În concluzie:

Ca la carte, aceste texte s-ar interpreta aşa (ca la cartea pe care aş scrie-o eu, să ne înţelegem!): clauza prin care ţi s-a impus o sumă fixă o poţi ataca, considerând-o abuzivă….dar asta nu înseamnă ca prestatorul nu-şi poate susţine în instanţă dreptul său de a primi „o justă despăgubire”, cuantumul despăgubirii urmând a fi stabilit de instanţă. Mai mult, sancţiunea pentru o astfel de clauză în contract nu este anularea ei, ci sancţionarea contravenţională a comerciantului! (Art. 16 – (1) Constituie contravenţie, în măsura în care fapta nu este săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, încalcarea interdicţiei stipulate la art. 1 alin. (3) şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.- art 1 alin. 3 precizând că: „(3) Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”)

 

Recomandare: fă o adresa către [xxxxx] prin care îi notifici despre intenţia de denunţare unilaterală a contractului şi, totodată, atragi atenţia că tu consideri că nu îţi sunt aplicabile prevederile contractuale despre plata sumei de [nnn] întrucât, prin prisma reglementărilor legale (şi invoci temeiul legal) aceasta este o clauză abuzivă (dacă mai aduci vorba şi despre ANPC, parfum!). Fie o să fie de acord, fie o să vină exact cu argumentul de mai sus: legea nu anulează pevederea din contract, că înţelegerea părţilor ţine loc de lege etc…. (Notă: recomandările nu sunt întotdeauna ortodoxe… da’ ce, ăilalţii joacă cinstit?)”.

 

   Mai are careva curaj să-mi puna întrebări? Şi să ceară punctul meu de vedere? Juridic, de altfel…

 

Dunăre.

Cu taxă, fără taxă

Când e criză este criză, în primul rând, de bani. Scade consumul, scad imobiliarele, scade producția, se dau oameni afară, în consecință statul încasează din ce în ce mai puțin cașcaval. Și ce face instituția supremă în acest caz? Sporește numărul și cuantumul taxelor.

Răsfoind un pic prin analizele revistei Cioburi vis-a-vis de atitudinea statului român față de proiectele de mediu și față de mediu, în general, am găsit acoperit de praf dosarul privind taxarea ambalajelor, în speță problema pungilor de la casele de cumpărături. Așa cum spuneam la un moment dat, guvernul Boc  a primit moștenire de la fostul ministru al mediului, Attila Korodi, o modificare a Ordonanței nr. 196/2005 prin care (printre altele) se introducea o ecotaxă de 20 de bani „pentru pungile de tip sacoșă-banană, cu mâner aplicat sau maieu-din materiale care nu sunt biodegradabile”. Făceam noi o analiză atunci și precizam că termenul de biodegradabilitate era definit general, fără a duce precis către ceea ce dăunează mediului și ce nu. Plus că, producătorii români de ambalaje au început de atunci să introducă un aditiv oxodegradabil în componenta de fabricație, fapt ce reduce cu foarte mulți ani descompunerea pungilor de plastic. Iar, conform legii de atunci, deși acest standard nu era recunoscut de Comunitatea Europeană, era, în schimb, acceptat de legea românească. Ca atare, până la noi precizări, pungile cu acest tip de aditiv nu plătesc ecotaxă.

Dar iată că, și în România, criza a dat năvală neinvitată de nimeni, forțând statul să aplice taxe peste taxe pentru a întreține marele aparat ineficient a tot ceea ce înseamnă instituții. Deși, orice bir aplicat de ministerul de mediu ar trebui regăsit în proiecte de mediu. Care, pe hârtie, adică în legislație, sunt cu nemiluita. Așa cum ne spune Ordonanța 196/2005, ne dau lacrimile de emoție privind câtă grijă se manifestă pentru un trai curat al românilor. Enumăr câteva: prevenirea poluării, reducerea nivelurilor de zgomot, utilizarea de tehnologii curate, protecția surselor de apă, conservarea biodiversității, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, reconstrucția ecologică și gospodărirea durabilă a pădurilor, etc. Și iată cum, pe 8 Septembrie 2009, Camera Deputaților aprobă un nou proiect de lege privind Ordonanța Guvernului nr. 25/2008 (cea cu modificările lui Korodi) pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu (unde sunt recunoscute standardele internaționale pentru fabricarea cu aditivi oxodegradabili ai pungilor). Și ce găsim noi la articolul 10, litera q? Că se va aplica „o ecotaxă, în valoare de 0.2 lei/bucată pentru pungile având mânere integrate sau aplicate destinate a fi umplute la punctele de vânzare, oricare ar fi modul de comercializare/distribuire, care nu îndeplinesc cerințele esențiale de biodegrabilitate, reglementate prin Directiva Parlamentului și Consiliului nr. 94/62/CE transpusă prin Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 […]”. Cu alte cuvinte, nu mai sunt recunoscute normele internaționale, ci doar cele europene și, deci, pungile care conțini aditivii oxo sunt și ele taxate, deși descompunerea acestora se face în mediu natural, între unul și doi ani. Problema de bază este, însă, nu această taxă (pe care o va suporta clientul final, în cele din urmă) căci dacă se va reduce consumul de pungi, cu atât mai bine, ci faptul că pungile realizate din materiale bio, ca de exemplu cele realizate din extras de amidon de cartofi, nu sunt taxate. Și de ce e rău? Pentru că aceste ambalaje se descompun doar în instalații de compost. România nu are în acest moment nicio instalație de compost! Ca atare, aceste pungi sunt mai dăunătoare decât cele din plastic și se pare că nimeni de la minister nu observă acest lucru.

Mai avem mult timp de recuperat până să ajungem, din punct de vedere al protecției mediului, ca vecinele noastre din U.E.  Atât timp cât la noi nu se realizează selectarea deșeurilor, dezvoltarea energiilor regenerative, stoparea defrișărilor, reducerea poluării, adică ceea ce scrie în proiectele de mediu din lege, nu văd rostul oricărei taxe pusă de acest minister. Ceea ce mă duce cu gândul la taxa de viciu pusă de ministrul Nicolaescu, pentru sprijinirea sistemului sanitar. Se vede vreo îmbunătățire prin spitale? Eu nu cred…