Spiritul Crăciunului
Circul Naţional de Stat Mafiot
A ajuns la urgenţe după ce l-au înjunghiat picioarele în plină stradă
Scene de coşmar pe o străduţă din cartierul Berceni. Un pensionar a fost victima unui incident de o violenţă ieşită din comun după ce picioarele cu care a ieşit la plimbarea de seară au început să-l înjunghie pe la spate, mai precis pe la închieituri, aparent fără niciun motiv.
”Este strigător la cer! Mă tăvăleam de durere pe toruar cu mâinile înfipte în picioare şi lumea se uita pur şi simplu la mine. Le-a fost frică să se bage! Le-a fost frică! Suntem un popor de laşi!” s-a plâns reporterilor HotMuse domnul Valerian Soare, victima oribilului incident.
Întâmplarea este cu atât mai revoltătoare cu cât nenumărate semnale de alarmă au mai fost trase şi după ce pe un tânăr buzoian l-a tăiat căcarea ziua în amiaza mare, chiar pe o trecere de pietoni din faţa poliţiei şi, cum nu era de ajuns, la scurt timp după ce au sosit la faţa locului şi au constatat ce s-a întâmplat, pe membrii echipajului SMURD i-a buşit râsul.
Forever
Primarul „fac io, dreg io” Oprescu a intrat pe ultima sută de metri în cursa către păstrarea scaunului pufos şi bănos de primar al capitalei. Campania electorală nu a început şi în acte, ci doar în varianta fără factură. Cel puţin asta arată ultimele acţiuni ale edilului al cărui singur propriu proiect este autostrada suspendată din Bucureşti. Rămasă proiect. Probabil în campania asta o să povestească locuitorilor din capitală cum o să facă şi un parc Disney în Herăstrău, port pentru iahturi pe Dâmboviţa, la Unirii, o junglă amazoniană în Ferentari şi, evident, finalizarea străzilor din centrul vechi.
Şi de această dată doctorul eminent Oprescu va candida ca independent dar susţinut de noua alianţă galactică USL (Ponta+Antonescu=love). Că lor le pasă de oamenii care votează, că susţinerea este normală pentru un om care are proiecte bune şi coerente, că se urmăreşte consolidarea unui consiliu care să nu mai pună beţe în roate primarului muncitor, că e timpul ca Bucureştiul să devină un oraş senzaţional etc. Super. În traducere liberă, acest lucru înseamnă că la anul trebuie să vină bani mulţi de la U.E., deci cum-necum trebuie să cace nişte proiecte, aprobate rapid de un consiuliu majoritar USL şi apoi contractele, se ştie, să ajungă pe mâini bune şi prietenoase alianţei, la preţuri supraevaluate. Dom’ Oprescu, evident, ca un edil independent şi echidistant, va fi un fel de moderator TV al acestui lanţ de distribuţie. Că oricum iese de-o bere, acolo…
Între timp, în căcatul ăsta de capitală, se schimbă borduri iar (vedeţi, băi, boilor, că nu numai Videanu era de vină?), se schimbă gazon semănat cu o lună în urmă, se plantează copaci uscaţi, se asfaltează aiurea, se înmulţesc câinii fără stăpân şi, în general, se fut banii aiurea. Aiurea pentru cetăţeni. Adevărul e că oricum am da-o cu ştampila, tot rahatul ăsta va fi. Forever ever.
Coş de gunoi
– Şi? Cum a fost? Ce ai văzut? Aşa-i că e altceva?
Am lăsat ochii în jos şi m-am gândit de unde să încep povestirea. Am “revăzut” casele, drumurile, dealurile, localurile, oamenii… Tot ce reuşisem să văd din Austria în 5 zile. Şi, din tot ce-aş fi putut spune, am zis aşa:
– Băi, să ştii că n-am văzut nimic supracalifragilistic!
Şi aşa şi e.
Drumuri – ca toate drumurile, aşa cum ar trebui sa fie un drum: fără gropi, fără animale moarte la tot pasul, fără buruieni crescând printre crăpături, fără borduri înecate de praful strâns la margini…
Casele – ca toate casele, aşa cum ar trebui sa fie o casa: îngrijite, fără vopsea scorojită pe ziduri şi, în general, respirând a “curat” chiar dacă erau construite în 1600…
Oraşe – ca toate oraşele, aşa cum ar trebui să fie un oraş: curate, cu bănci şi coşuri de gunoi la tot pasul, unde “spaţiu verde” înseamnă “plante” şi nu pământ bătătorit, unde istoria e conservată cu fiecare cărămida, piatra şi ochi de geam al ei şi transformată într-un turism plăcut şi profitabil.
Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amenda din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vara, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .
Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.
Revenind în ţara, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afara”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…
Dunăre
Going to Portiţa (fără băieţi benga)
Epopeea mersului la capăt de lume spre împlinirea simbiozei cu guvizii şi ţânţarii, într-o eternă întoarcere pe plaja plină de comori ascunse, a dimineţilor cu nisip între dinţi şi caraşi nedomesticiţi, dup-amieze trântite sub stuf şi lipicioase de la bere, a serilor viticole şi pe care cu greu le mai gin-eşti apoi, despre asta e vorba.
Ca în multe reţete de succes, e nevoie de o listă de ingrediente. E suficient să le amesteci cu o minimă pricepere, dar cu răbdare, iar ce va ieşi vei putea aprecia numai tu. Şi participanţii, venind în premieră, tot vin, chiar şi fără să fi citit acest preview.
Anul ăsta încă n-am fost (AMR 2 zile), dar presimt, că orice se va întâmpla, e la fel ca în Amintiri din copilărie, se va petrece o poveste a nisipului universal. Sunt şanse mari să nu mai comandăm la barcagiu 6 sticle de Săniuţa, că la singurul bar din zonă alcoolul e scump (iar din alea 6, două le va bea barcagiul pe drum) sau… nici 7 zile n-om mai sta. Deh, avansul tehnologic, compresia timpu… mă rog, îmbătrânirea şi dorinţa de mai mult te fac să rezişti şi numai 3 zile sau să îţi permiţi berea de la terasă – şi numai după ce ai istovit provizia de Silva brună, cu tâlc răcorită peste noapte în nisip. Desigur, nu-i încă acel moment din viaţă în care părul, dinţii şi erecţiile sunt deja în cartea de istorie, dar pe măsură ce preferinţele cresc, numărul celor cu care să le împarţi scade, iar dorinţa de sălbăticie a eternilor parteneri de hălăduială trebuie calculată în funcţie de curba de confort a mai noilor jumătăţi semnificative.
Nisipul, pe lângă funcţia de răcoritor şi vatră pentru ceaunul ciorbei pescăreşti devine de multe ori sursă de resurse când mai dai peste un pepene hectolitric ori vreo sticla intactă de Smirnoff în timp ce cauţi lemne de foc, pierdut de ultimele urme de corturi. Tot nisipul însă mai are prostul obicei de a intra pe unde nu trebuie. Căci deh, sub pretextul căutatului de lemne te poţi abate zdravăn de la orice urmă de civilizaţie şi face de cap.
“Măi, sună tentant, dar voi mergeţi la cort, aşa-i…?” aud oftându-se. Ei bine, există căsuţe la 15E, în plin sezon. Faţă de cort, ai în plus pat sub fund şi stuf deasupra capului, în rest e la fel: spaţiu restrâns, cald şi zgomotos. Mă rog, fiecare cu preferinţele sale, eu însă în perioada asta a anului prefer nisipul în imediata apropiere a izoprenului.
Recapitulând, dacă pescuitul de dinainte de arşiţă şi mâncarea de tip DYI făcută la gura … cortului sunt deja în ADN, ei bine ar trebui să ne cunoaştem deja. E ca la maratoane sau concerte metalifere, dai mereu peste aceleaşi moace. Chiar daca nu le recunoşti la perfecţiune, depistezi lejer tipologia.
Deci veniţi la Portiţa şi puteţi câştiga un pepene de proporţii! Si aici nu mă refer numai la dimensiunile (im)probabile ale pişcăturilor de ţânţari.
Max
Doohhh!!!
Iaca, mă durea mai ieri un pic de lene si, din lipsă de neavând ce face, zic să mai iau si eu un pic la pas coclaurile virtuale ale unui oarecare site de socializare, să văd ce oameni mai descoperim, ce gânduri mai găsim pierdute pe la colturi… de-astea… Până una alta, reusisem să mă plictisesc si mai rău, gândurile fiind, pare-se, intr-un fel de concediu: multe profile doar cu una-două pozne, fără nici un blog, fără nici un play-list, aproape fără mai de nimic.
Si tot răsfoind eu aşa, dau de câteva rânduri… Le citesc, scot un „DOOH” în minte şi trec mai departe. Îmi pare rău că am uitat profilul, să fi dat acu citatul exact. Că mi-a rămas „ideea” pe cortex. Si mi-am dat seama că, de fapt, mă mănâncă buricele degetelor să fac un comentariu. Ceva mai amplu decât cele câteva rânduri care ziceau cam aşa: „Femeile îşi doresc respect, atenţie, dăruire. Bărbaţii ce îşi doresc? Aştept opiniile voastre” . Bine, e posibil să nu fi fost chiar „respect, atenţie, dăruire”. Posibil să fi fost si ceva „iubire” p-acolo. Poate că în loc de „dăruire” era „dedicare”. Oricum, aţi prins ideea! Găsiţi cuvinte din aceeaşi familie semantică, alegeţi oricare trei şi veţi avea o imagine destul de exactă a mesajului.
Păi, în primul rând, stau şi mă gândesc că am fost ditai dobitocul să trec aşa de simplu pe lângă o persoană care a reuşit să sintetizeze în trei cuvinte una din marile enigme ale omenirii. Vă daţi seama că am trecut ca un ignorant ordinar pe lângă cineva care ŞTIA ce îşi doresc femeile??? Cum, să fie atât de simplu? Adică…. Sigur-sigur? Doar atât? Şi gata?
Acu’, na! Am pierdut momentul unei adevărate revelaţii… Trebuie să trec mai departe şi să încerc cumva să trăiesc cu gândul acestei vinovăţii…
Bun! Mai departe: ce îşi doresc bărbaţii!
Păi… ăăă… hmmm… ăăă… să-mi bag picioarele dacă ştiu!
Cred că o maseuză thailandeză care să ştie să facă nişte sandwish-uri delicioase şi care să nu uite să alimenteze frigiderul cu bere/vin/gin&co (după gustul şi asemănarea bărbatului), care, dacă nu ştie să calce, să aibă grijă să ia la timp cămăşile şi pantalonii de la curăţătorie, care să se retragă fără să se supere când vine haita companionilor de chermeze şi care, bineînţeles, să aibă carnet pentru a conduce la întoarcerea acasă de la diferite momente de rătăciri bahice.
Nu? Greşesc?
Păăăiii….ăăă…atunci poate să-şi dorească un tablou bucolic, cu o făptură gingaşă alături, căreia să i se dedice trup şi suflet, care să-l împlinească într-atât încât, alături de ea să uite că vorbise cu vechii lui prieteni să iasă la un pahar de vorbă în oraş… Să nu uităm bineînţeles că bucuria sublimă în acest tablou e dată de momentele când reuşeşte să-i facă arareori, măcar zilnic, o mică surpriză care să-i aprindă ei în ochi luminiţe şi să rostească cu o înduioşătoare încântare: “VAAAAIII !!!” sau “OOOOO”…
Nici aşa? Să fie vorba oare de respect, atenţie şi dăruire? Nu, asta cred că e cea mai imposibilă variantă. Cum să-şi dorească un bărbat aşa ceva? Nu, n-are cum! Nici un porc, nici un ingenuu nu poate cere aşa ceva!
Băi, hai că mă opresc, că simt că mă aberez deja prea mult. Cum ‘mnezeii mă-sii, în ziua de azi mai mult ca oricând, să ai pretenţia că ştii “ce-şi doresc femeile” şi să aştepţi răspuns la întrebarea “ce-şi doresc bărbaţii”? Cum, după atâtea cărţi scrise despre personalitatea omului, după munţii de creaţii de toate felurile şi varietatea de religii care atestă într-un mod fără echivoc o fenomenală diversitate a umanităţii, să ştii cum să exprimi în trei cuvinte ceea ce vrem cu toţii. Fără echivoc. Un truism.
==
Am aruncat rândurile de mai sus pe respectivul site… Şi oamenii au venit cu oaresce idei. Cum că, de exemplu, nu contează să ştii ce vrei, ci să recunoşti acel ceva când îl întâlneşti. Sau că e cazul să consideri o coincidentă fericită să vrei ce vrea si celălalt.
Mda. Tot soiul de truisme. După chipul, imaginaţia şi experienţa fiecăruia.
Dar să ŞTII că … ei, na! Şi tocmai „respect”. Şi „atenţie”. Şi…
Doohhh!!!
Dunăre
Le ballet de testosteron
Un număr de telefon zăcând în agenda din spatele biroului colegului de la celălalt departament. Atât lipsea din calea revelaţiei de sezon, cea mai numărul unu după multiplul de chitări din martie.
Te-a pălit anestezia de primăvara? Simţi ca muşchii, în loc să se flexeze natural, clămpăne sincopat în faţa lămpii din monitorul corporatrist?
Ei bine, păzea încheieturi, fugiţi mutre crispe, la o parte falduri, timpul e să va cutremuraţi: Alors on danse!
N-am reţinut numele lui sensei, site web n-am găsit, ştiu doar că tonusul de după alea două ore de scos unt pe bandă şi kilometri de sudoare, poate fi tradus prin (se aplică toate):
a) entuziasmul începutului
b) euforia noutăţii
c) agitaţia totală
d) să îmi trag una cât de tare a fost
Normal ar fi să nu îmi trag una mie insămi ci ăluia din faţa mea. Pentru început în joacă, în niciun caz distructiv sau destabilizator, sau ce cuvinte a mai folosit tipul grizonat şi doct în timp ce explica schema.
N-am reţinut niciun termen specific (în afară de round kick sau low kick de la Chuck Norris ori croşeu şi directă de la meciurile de box). Dar am trăit fiecare secundă tatonarea, tensiunea, explozia.
Iar pentru continuitate, impresii de lungă durata ori proiecţii de viitor, ei bine, am o vorba: „timp e berechet”.
La 12 intrări pe lună pentru care dai 85 lei să te tot înscrii la începători. Spaţiu pentru dezmăţ e suficient, condiţii de manifestare acceptabile, dificultăţi de adaptare mici, atmosfera deloc orgolioasă.
Mens sana in corpore non-grăsano, că la ce exerciţii îţi supui fizicul, n-are cum să iţi displacă sau să renunţi rapid. Dacă însă în ultimul semestru cel mai efort a fost dusul paharului de cocktail la gură şi urcatul în maşină, rămâi acolo, nu schimba absolut nimic eşti bine. Sau du-te în Twice, mai vezi o bucă, ceva.
În mai puţine cuvinte, e la fel ca la droguri: prima doză este moca. După care ajungi să îl aştepţi mai disperat decât tăvăleala cu următoarea femeie a visurilor pe următorul antrenament de kick boxing.
Sau sunt eu un pic mai obsedat de încercări noi decât media.
Complexul Lia Manoliu, miercuri 21-22:30, vineri 19-20:30 şi sâmbăta 11-13.
Întrebaţi la poartă de sala de box şi aia e.
Amin!
Max
Cum am luat în personal personalizarea cardului BRD
Mâine-poimâine ajungeam să împlinesc şapte anişori de când am făcut ochi în baza de date BRD şi eu nu ştiam că banca mea de suflet oferă clienţilor săi posibilitatea să-şi personalizeze cardurile.
De acum încolo, imaginea imprimată pe card ce imortalizează momente speciale din viaţa clienţilor precum primul căcuţă la oliţă a lu’ ăla micu’, porumbul arcuit de greutatea ştiuleţilor după o vară ploioasă, nevasta sărutându-se cu un necunoscut în faţa blocului, numărul de înmatriculare al daciei pe gaz, proprietate personală, surprinsă de radar, prima escapadă cu actuala iubită la Tour Eiffelu’ de la Hermes – Slobozia, îi vor face pe aceştia să nu-şi piardă cumpătul şi să nu mai umple de flegme bancomatul atunci când acesta le va prezenta mesajul că, din păcate, pentru moment nu e disponibil.
Aşa că n-am mai pierdut timpul şi-am trecut numaidecât la treabă. După mai multe căutări, am găsit într-un final şi imaginea de fundal cea mai potrivită:
ONG-urile latră, haita de câini trece
În ultimele zile a reapărut pe tapet problema câinilor comunitari, după ce Legislativul a lăsat la libera alegere a consiliilor locale să se ocupe de această problemă aşa cum îi taie capul pe fiecare dintre dumnealor.
Şi nici nu se uscă cerneala pe foaia de hârtie că ONG-urile au început să latre. Alde Cuţu-Cuţu, Ham-Ham, Lăbuţă, Codiţă, Grivei, Azorel sau mai ştiu eu ce alţi tocători de bani degeaba, au sărit iar, chipurile, în ajutorul bietelor patrupede condamnate la moarte.
Vreau să precizez că sunt un iubitor de animale. Nu este vina câinilor că umblă pe străzi. Clar. Dar asta nu înseamnă ca autorităţile să nu ia măsuri pentru a rezolva această problemă.
ONG-urile mari iubitoare de animale nu fac altceva decât să latre (marea majoritatea a lor). În afară de proteste şi reclamaţii, nimic constructiv. Eu, contribuabil la bugetul de stat şi local, nu sunt de acord ca o parte din banii primăriei să fie folosiţi pentru a hrăni şi adăposti câini vagabonzi. În condiţiile în care sunt oameni care trăiesc pe străzi! Da, eutanasierea este o soluţie, în condiţiile în care câinii nu-şi găsesc stăpân. Nu sunt o rasă pe cale de dispariţie, pot fi focar de infecţii şi, până la urmă, este lupta pentru supravieţuire.
ONG-urile ar trebui (că de aia se luptă pentru o cauză, nu?) să ia problema în mâini şi să vină cu soluţii coerente. Să construiască adăposturi, să hrănească patrupedele, să le sterilizeze, să le adune de pe străzi. Pot accesa fonduri, se pot ocupa de problemă. Nu să urle către primării să sterilizeze câinii şi să-i readucă apoi în mediul de unde au fost luaţi.
Dar, până la soluţionarea acestei probleme (în cazul în care se va găsi o soluţie, desigur), gândiţi-vă serios la ce cuvinte să folosiţi pentru a-i convinge pe patrupezii sceleraţi care v-ar putea încolţi că nu e deloc frumos ceea ce fac.