Şi de această dată doctorul eminent Oprescu va candida ca independent dar susţinut de noua alianţă galactică USL (Ponta+Antonescu=love). Că lor le pasă de oamenii care votează, că susţinerea este normală pentru un om care are proiecte bune şi coerente, că se urmăreşte consolidarea unui consiliu care să nu mai pună beţe în roate primarului muncitor, că e timpul ca Bucureştiul să devină un oraş senzaţional etc. Super. În traducere liberă, acest lucru înseamnă că la anul trebuie să vină bani mulţi de la U.E., deci cum-necum trebuie să cace nişte proiecte, aprobate rapid de un consiuliu majoritar USL şi apoi contractele, se ştie, să ajungă pe mâini bune şi prietenoase alianţei, la preţuri supraevaluate. Dom’ Oprescu, evident, ca un edil independent şi echidistant, va fi un fel de moderator TV al acestui lanţ de distribuţie. Că oricum iese de-o bere, acolo…

Între timp, în căcatul ăsta de capitală, se schimbă borduri iar (vedeţi, băi, boilor, că nu numai Videanu era de vină?), se schimbă gazon semănat cu o lună în urmă, se plantează copaci uscaţi, se asfaltează aiurea, se înmulţesc câinii fără stăpân şi, în general, se fut banii aiurea. Aiurea pentru cetăţeni. Adevărul e că oricum am da-o cu ştampila, tot rahatul ăsta va fi. Forever ever.

Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amenda din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vara, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .

Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.

Revenind în ţara, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afara”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…

Dunăre

Ca în multe reţete de succes, e nevoie de o listă de ingrediente. E suficient să le amesteci cu o minimă pricepere, dar cu răbdare, iar ce va ieşi vei putea aprecia numai tu. Şi participanţii, venind în premieră, tot vin, chiar şi fără să fi citit acest preview.

Anul ăsta încă n-am fost (AMR 2 zile), dar presimt, că orice se va întâmpla, e la fel ca în Amintiri din copilărie, se va petrece o poveste a nisipului universal. Sunt şanse mari să nu mai comandăm la barcagiu 6 sticle de Săniuţa, că la singurul bar din zonă alcoolul e scump (iar din alea 6, două le va bea barcagiul pe drum) sau… nici 7 zile n-om mai sta. Deh, avansul tehnologic, compresia timpu… mă rog, îmbătrânirea şi dorinţa de mai mult te fac să rezişti şi numai 3 zile sau să îţi permiţi berea de la terasă – şi numai după ce ai istovit provizia de Silva brună, cu tâlc răcorită peste noapte în nisip. Desigur, nu-i încă acel moment din viaţă în care părul, dinţii şi erecţiile sunt deja în cartea de istorie, dar pe măsură ce preferinţele cresc, numărul celor cu care să le împarţi scade, iar dorinţa de sălbăticie a eternilor parteneri de hălăduială trebuie calculată în funcţie de curba de confort a mai noilor jumătăţi semnificative.

Nisipul, pe lângă funcţia de răcoritor şi vatră pentru ceaunul ciorbei pescăreşti devine de multe ori sursă de resurse când mai dai peste un pepene hectolitric ori vreo sticla intactă de Smirnoff în timp ce cauţi lemne de foc, pierdut de ultimele urme de corturi.  Tot nisipul însă mai are prostul obicei de a intra pe unde nu trebuie. Căci deh, sub pretextul căutatului de lemne te poţi abate zdravăn de la orice urmă de civilizaţie şi face de cap.

“Măi, sună tentant, dar voi mergeţi la cort, aşa-i…?” aud oftându-se. Ei bine, există căsuţe la 15E, în plin sezon. Faţă de cort, ai în plus pat sub fund şi stuf deasupra capului, în rest e la fel: spaţiu restrâns, cald şi zgomotos.  Mă rog, fiecare cu preferinţele sale, eu însă în perioada asta a anului prefer nisipul în imediata apropiere a izoprenului.

Recapitulând, dacă pescuitul de dinainte de arşiţă şi mâncarea de tip DYI  făcută la gura … cortului sunt deja în ADN, ei bine ar trebui să ne cunoaştem deja. E ca la maratoane sau concerte metalifere, dai mereu peste aceleaşi moace. Chiar daca nu le recunoşti la perfecţiune, depistezi lejer tipologia.

Deci veniţi la Portiţa şi puteţi câştiga un pepene de proporţii! Si aici nu mă refer numai la dimensiunile (im)probabile ale pişcăturilor de ţânţari.

Max

Cred că o maseuză thailandeză care să ştie să facă nişte sandwish-uri delicioase şi care să nu uite să alimenteze frigiderul cu bere/vin/gin&co (după gustul şi asemănarea bărbatului), care, dacă nu ştie să calce, să aibă grijă să ia la timp cămăşile şi pantalonii de la curăţătorie, care să se retragă fără să se supere când vine haita companionilor de chermeze şi care, bineînţeles, să aibă carnet pentru a conduce la întoarcerea acasă de la diferite momente de rătăciri bahice.

Nu? Greşesc?

Păăăiii….ăăă…atunci poate să-şi dorească un tablou bucolic, cu o făptură gingaşă alături, căreia să i se dedice trup şi suflet, care să-l împlinească într-atât încât, alături de ea să uite că vorbise cu vechii lui prieteni să iasă la un pahar de vorbă în oraş… Să nu uităm bineînţeles că bucuria sublimă în acest tablou e dată de momentele când reuşeşte să-i facă arareori, măcar zilnic, o mică surpriză care să-i aprindă ei în ochi luminiţe şi să rostească cu o înduioşătoare încântare: “VAAAAIII !!!” sau “OOOOO”…
Nici aşa? Să fie vorba oare de respect, atenţie şi dăruire? Nu, asta cred că e cea mai imposibilă variantă. Cum să-şi dorească un bărbat aşa ceva? Nu, n-are cum! Nici un porc, nici un ingenuu nu poate cere aşa ceva!
Băi, hai că mă opresc, că simt că mă aberez deja prea mult. Cum ‘mnezeii mă-sii, în ziua de azi mai mult ca oricând, să ai pretenţia că ştii “ce-şi doresc femeile” şi să aştepţi răspuns la întrebarea “ce-şi doresc bărbaţii”? Cum, după atâtea cărţi scrise despre personalitatea omului, după munţii de creaţii de toate felurile şi varietatea de religii care atestă într-un mod fără echivoc o fenomenală diversitate a umanităţii, să ştii cum să exprimi în trei cuvinte ceea ce vrem cu toţii. Fără echivoc. Un truism.

==

Am aruncat rândurile de mai sus pe respectivul site… Şi oamenii au venit cu oaresce idei. Cum că, de exemplu, nu contează să ştii ce vrei, ci să recunoşti acel ceva când îl întâlneşti. Sau că e cazul să consideri o coincidentă fericită să vrei ce vrea si celălalt.

Mda. Tot soiul de truisme. După chipul, imaginaţia şi experienţa fiecăruia.

Dar să ŞTII că … ei, na! Şi tocmai „respect”. Şi „atenţie”. Şi…

Doohhh!!!

Dunăre

N-am reţinut numele lui sensei, site web n-am găsit, ştiu doar că tonusul de după alea două ore de scos unt pe bandă şi kilometri de sudoare, poate fi tradus prin (se aplică toate):
a) entuziasmul începutului
b) euforia noutăţii
c) agitaţia totală
d) să îmi trag una cât de tare a fost
Normal ar fi să nu îmi trag una mie insămi ci ăluia din faţa mea. Pentru început în joacă, în niciun caz distructiv sau destabilizator, sau ce cuvinte a mai folosit tipul grizonat şi doct în timp ce explica schema.
N-am reţinut niciun termen specific (în afară de round kick sau low kick de la Chuck Norris ori croşeu şi directă de la meciurile de box). Dar am trăit fiecare secundă tatonarea, tensiunea, explozia.
Iar pentru continuitate, impresii de lungă durata ori proiecţii de viitor, ei bine, am o vorba: “timp e berechet”.
La 12 intrări pe lună pentru care dai 85 lei să te tot înscrii la începători. Spaţiu pentru dezmăţ e suficient, condiţii de manifestare acceptabile, dificultăţi de adaptare mici, atmosfera deloc orgolioasă.

Mens sana in corpore non-grăsano, că la ce exerciţii îţi supui fizicul, n-are cum să iţi displacă sau să renunţi rapid. Dacă însă în ultimul semestru cel mai efort a fost dusul paharului de cocktail la gură şi urcatul în maşină, rămâi acolo, nu schimba absolut nimic eşti bine. Sau du-te în Twice, mai vezi o bucă, ceva.
În mai puţine cuvinte, e la fel ca la droguri: prima doză este moca. După care ajungi să îl aştepţi mai disperat decât tăvăleala cu următoarea femeie a visurilor pe următorul antrenament de kick boxing.
Sau sunt eu un pic mai obsedat de încercări noi decât media.
Complexul Lia Manoliu, miercuri 21-22:30, vineri 19-20:30 şi sâmbăta 11-13.
Întrebaţi la poartă de sala de box şi aia e.
Amin!

Max

De acum încolo, imaginea imprimată pe card ce imortalizează momente speciale din viaţa clienţilor precum primul căcuţă la oliţă a lu’ ăla micu’, porumbul arcuit de greutatea ştiuleţilor după o vară ploioasă, nevasta sărutându-se cu un necunoscut în faţa blocului, numărul de înmatriculare al daciei pe gaz,  proprietate personală, surprinsă de radar, prima escapadă cu actuala iubită la Tour Eiffelu’ de la Hermes – Slobozia, îi vor face pe aceştia să nu-şi piardă cumpătul şi să nu mai umple de flegme bancomatul atunci când acesta le va prezenta mesajul că, din păcate, pentru moment nu e disponibil.

Aşa că n-am mai pierdut timpul şi-am trecut numaidecât la treabă. După mai multe căutări, am găsit într-un final şi imaginea de fundal cea mai potrivită:

Şi nici nu se uscă cerneala pe foaia de hârtie că ONG-urile au început să latre. Alde Cuţu-Cuţu, Ham-Ham, Lăbuţă, Codiţă, Grivei, Azorel sau mai ştiu eu ce alţi tocători de bani degeaba, au sărit iar, chipurile, în ajutorul bietelor patrupede condamnate la moarte.

Vreau să precizez că sunt un iubitor de animale. Nu este vina câinilor că umblă pe străzi. Clar. Dar asta nu înseamnă ca autorităţile să nu ia măsuri pentru a rezolva această problemă.

ONG-urile mari iubitoare de animale nu fac altceva decât să latre (marea majoritatea a lor). În afară de proteste şi reclamaţii, nimic constructiv. Eu, contribuabil la bugetul de stat şi local, nu sunt de acord ca o parte din banii primăriei să fie folosiţi pentru a hrăni şi adăposti câini vagabonzi. În condiţiile în care sunt oameni care trăiesc pe străzi! Da, eutanasierea este o soluţie, în condiţiile în care câinii nu-şi găsesc stăpân. Nu sunt o rasă pe cale de dispariţie, pot fi focar de infecţii şi, până la urmă, este lupta pentru supravieţuire.

ONG-urile ar trebui (că de aia se luptă pentru o cauză, nu?) să ia problema în mâini şi să vină cu soluţii coerente. Să construiască adăposturi, să hrănească patrupedele, să le sterilizeze, să le adune de pe străzi. Pot accesa fonduri, se pot ocupa de problemă. Nu să urle către primării să sterilizeze câinii şi să-i readucă apoi în mediul de unde au fost luaţi.

Dar, până la soluţionarea acestei probleme (în cazul în care se va găsi o soluţie, desigur), gândiţi-vă serios la ce cuvinte să folosiţi pentru a-i convinge pe patrupezii sceleraţi care v-ar putea încolţi că nu e deloc frumos ceea ce fac.

Ne-am născut săraci şi am rămas cu asta în sânge. Acţiunile multora sunt, în mare parte, pentru a-şi demonstra că au scăpat de sărăcie.

Nu intrăm în restaurante mai de doamne ajuta doar pentru că nu avem chef să gătim acasă sau pentru a ne delecta cu anumite specialităţi culinare.

Nu cumpărăm ţoale de firmă pentru că avem gust şi ştim ce e calitatea. Faptul că luăm ceva “de firmă” ne e suficient.

Nu intrăm într-un anume local pentru a ne clăti papilele cu un vin bun. Nu ne strângem într-un pub pentru că ne era dor să mai schimbăm o vorbă unii cu alţii (dovada că jumătate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de răspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare).

Nu achiziţionăm ultratehnologie prin bârloguri pentru că le-am folosi într-adevăr (ooo, şi ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobilă, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i aşa, să le respectăm dreptul la fericire sau, cum îmi place mie să zic, antrenamentul pentru veşnica şi neîntristătoarea odihnă).

Nu.

Toate acestea sunt pentru a ne demonstra nouă că am scăpat de sărăcie.

O sărăcie impusă şi de faptul că, şi să fi avut bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau trei-patru mărci de pantofi. Cam tot atâtea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau 4-5 soiuri de prajituri în cofetării. Şi două de suc.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era o aventură să ai un video în casă.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era super şmecherie să ai o jucărie chinezească – iar liniile chinezeşti şi creioanele cu guma în capăt erau o confirmare a unui status de nivel mediu “în lume”.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casă nu pentru a fi bătute pe maidan, ci ca o dovadă a faptului că există!

Pe vremea lui Ceaşcă era pericol de puşcărie dacă aveai în casă mai multe alimente decât puteai să cumperi pe cartelă (puştanii de azi nu înţeleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” când Dumnezeu îl lasă pe mâna Dracului pe unul care, prins în casă cu o sută de kile de ulei a dat vina pe El, motivând că îi trebuia uleiul pentru candelă). Cartela aia! Am mâncat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea de la mama când am pierdut nenorocita aia de cartelă! Abia undeva, după 20 de ani am înţeles cam ce însemna…

Lista ar putea continua mult şi bine. În fine…au trecut.

Revoluţia a însemnat imediat libertatea de a cumpăra. De toate. Orice. Pentru că se putea!

Şi lumea a început să cumpere! Până la ultimul leu! A fost o mini-demenţă atunci: se făceau vizite “hai să vedem ce şi-a mai luat cutareasca…”

Iar noi am crescut cu sindromul ăsta. Nu pentru că am fi înţeles foarte bine ce se întâmpla dar pentru că aşa am văzut la ai noştri.

Nu-mi spuneţi că există o logică în a-ţi lua o plasmă în casă sau nu ştiu ce gamă de electrocasnice în condiţiile în care ratele pot să însemne şi jumătate din salariu. Sau, cum spuneam la început, în a avea nu-ştiu-ce ce sistem audio în condiţiile în care atunci când vrei să măreşti volumul începe concertul de percuţie de ţevi, pereţi şi calorifer. Sau să iei ceva doar pentru că “toată lumea are…”

Problema e că ai noştri copii se ridică din cauza sindromului ăstuia al nostru al sărăciei  cu un alt sindrom: al avuţiei.

Şi noi ne uităm la ei şi îi bodogănim şi îi criticăm că nu ştiu să aprecieze banul.

De la cine să înveţe asta? De la părinţii care au bucătaria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mănâncă de la Mc’Donalds?

***

Sindromul sărăciei îl simt de fiecare dată când, vrând să ies la o sticlă de vin cu tata într-un local, “să ne mai clătim ochii” – sanchi, pentru a-i demonstra că mi-e bine, că îmi permit să beau o sticlă de vin oraş -  îl văd reticent şi cum încearcă să mă convingă: “Da’ nu mai bine luăm DOUĂ sticle de la chioşc şi stăm acasă…?”

Dunăre.

Ce nu se ştie însă este că în cadrul aceleaşi intervenţii echipa operatorie a mai întâmpinat şi alte mici dificultăţi care au fost soluţionate cu multă inventivitate, ca de exemplu: în lipsa anestezicului s-a apelat la una din şosetele medicului care era de gardă de aproape două zile; ventilaţia a fost asigurată cu ajutorul unui furtun de scos vinul procurat in extremis de la portarul spitalului; deoarece bisturiul nu mai tăia, pacientul a fost deschis cu flexul, pentru ca la finalul intervenţiei să fie cusut cu aţă de macrameu pusă la dispoziţie de o asistentă pasionată de croşetat; în timpul operaţiei s-a folosit pentru aspirarea sângelui un aspirator Bosch de generaţie mai veche alături de un set de bureţi de bucătărie; rămaşi fără mânuşi buy percocets online medicale chirurgicale, medicii au fost nevoiţi să folosescă mânuşi menajere dezinfectate cu rachiul primit de un medic de la unul din pacienţii mai înstăriţi; iar la finalul intervenţiei chirurgicale, din cauza lipsei locurilor de la terapie intensivă, asistentele au fost nevoite să-l plimbe pe pacient cu liftul timp de 12 de ore.

După un asemenea succes, ne aşteptăm ca Ministerul Sănătăţii să-i propună pe medicii de la Spitalul Orăşenesc Negreşti-Oaş la premiul Brico Store pentru medicină.

România nu este o ţară. România este o aglomeraţie de maimuţe care merită tot ce li se întâmplă. Una din mariile rotaţii din hypermarketuri (deseori, cea mai mare) este kilogramul de BANANE.

Capitolul I:

Sunt un consumator casnic de energie electrică. Livrarea curentului o datorez celor de la ENEL dar şi instalaţiei electrice din casă, montată în 1982. Pe 21 octombrie am primit factura ENEL în valoare de 600 lei (aproximativ), reprezentând şi costurile regularizării indexului pentru un an. Ca un bun plătitor ce sunt, am achitat-o.

Capitolul II:

Data stelară 6 Noiembrie 2010. Undeva, în galaxia Maimuţelor Electrice, sistemul computerizat al societăţii ENEL elibera factura numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624, 24 lei. Consumul pentru luna conţinută în factură apare înregistrat în sistemul primatelor galactice în cuantum de 3953 Kwh (media lunară în ultimii patru ani fiind de aproximativ 100 Kwh). Factura este împachetată şi trimisă către boul de consumator. Către mine.

Capitolul III:

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când mă gândesc că am plătit regularizarea aia de 600 de lei îmi dau seama că, involuntar, am făcut un pact cu mine. Am spus că începând din acel moment voi da indexul lunar, fie la tel verde (de care am aflat mai târziu, pentru că sunt un bou şi nu pot ţine pasul cu tehnologia), fie la tanti/nenea care îţi dezmiardă dimineţile de sâmbătă cu „luuuminaaaaaa!” (urmat de cioc-cioc în uşă). Gândindu-mă mai bine, atunci acomplia buy online nu eram acasă şi am ratat urletul acela suav. Dar am sunat la numărul de telefon lăsat de domnul respectiv (atunci s-a nimerit să fie un nene) şi i-am comunicat indexul citit de mine (5307 Kwh, mai exact, adică un plus faţă de luna anterioară de 121 Kwh). Menţionez că nu am probleme cu văzul şi sunt stăpân pe acţiunile mele. Eh, amintiri…

În ziua de 21 noiembrie 2010, am desfăcut factura numărul 0MF 11094397, aterizată în acea zi în cutia poştală. Mi-aduc aminte şi acum sunetul strident produs în ţeasta mea de semnele de întrebare din ce în ce mai numeroase, care-şi căutau o ieşire către exterior. După ce am turnat pe gâtlej aproximativ un litru de apă, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi lacrimile din cur, am pus mâna pe telefon şi am sunat la call-center (începusem să mă învăţ cu evoluţia din jurul meu). O voce mai puţin tremurândă ca a mea s-a făcut auzită la celălalt capăt al firului:

„-Bună ziua, numele meu este #¤”%#%&, cu ce vă pot ajuta?

-Bună ziua, mă numesc Boul de consumator casnic şi am o problemă cu ultima factură.

-Ce anume?

-Mi-a fost trecut indexul greşit.

-Cum aşa?”

A fost un moment de cumpănă. Chiar, cum aşa? Eu de ce nu m-am întrebat asta? Ce voi răspunde acum? Brusc, am avut senzaţia că sunt într-un univers paralel, unde reprezentanţii ENEL sunt oamenii perfecţi iar eu sunt consumatorul cel mai prost: le dau indexuri greşite, mă plâng tot timpul, fac reclamaţii peste reclamaţii. Un gând suav, de altfel.

„-Păi, cum aşa… Am transmis indexul colegului dvs. prin telefon şi l-a trecut greşit.

-Sigur l-aţi citit bine?

-Da, sunt mai mult decât sigur.

-Păi, în acest caz, eu nu vă pot ajut. Trebuie să mergeţi la centrul de care aparţineţi, faceţi o reclamaţie şi vă vor trimite pe cineva să citească indexul iar apoi se reglează.

-Am înţeles…

-Altceva?”

Am închis înainte să urez foarte multă muie angajatului model cititor de index.

Capitolul IV:

În data de 26 Noiembrie am reuşit să fac reclamaţia , cu număr de înregistrare cu tot, urmând să aştept telefonul magic, cel care să mă readucă în normalitate în relaţia cu cei de la ENEL (termenul era de maxim 30 de zile). Evident, eram la a treia încercare, primele două dăţi nereuşind decât să stau vreo oră la coadă şi să urmăresc tensionat lupta pentru  teritoriul filialei între maimuţele ce formau coada. Mai lipsea vocea Sandei Ţăranu pe fundal şi totul era exact ca la Teleenciclopedia. M-am întrebat atunci care ar fi fost efectul aruncării unei banane în mijlocul acelei gloate.

De curiozitate, l-am sunat pe nenea ăla să-l pun la curent cu deranjul produs. „Se mai întâmplă, dom’le! Eram şi eu răcit.”. Sper să răcească iar şi să nu-şi mai revină niciodată.

Capitolul V:

După cele 30 de zile scurse anost, timp în care am avut telefonul lipit de mine inclusiv la duş, ca nu cumva să ratez telefonul şansei vieţii mele, mi-am luat inima în dinţi şi am apelat din nou serviciul de call center. Mi-am pus şi eu nişte întrebări vis-a-vis de neplata acelei facturi contestate şi întreruperea furnizării de energie electrică. Am fost asigurat că fiind o factură contestată, nu se va folosi această procedură. Şi că să aştept cuminte în continuare până va veni zânul cititor de index să-mi regeleze factura. Ce să fac? Mi-am mai pus nişte fân în iesle şi am privit în continuare în ţeavă. Ca boul.

Capitolul VI:

În data de 29 ianuarie 2011 am primit Preavizul numărul 1300243993 (emis pe 19.01.2011) prin care eram înştiinţat că pe data de 04.02.2011 mi se va întrerupe furnizarea energiei electrice din cauza neplăţii facturii numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624,24 lei. Factura contestată. Cea pentru care nu trebuia să fiu debranşat. „Mii de pule!”, mi-am spus, gândindu-mă dacă e bine să plâng. Mi-am propus ca lunea următoare de dimineaţă să fiu la prima oră la filiala ENEL pentru a-mi detona încărcătura de dinamită.

Capitolul VII:

Luni dimineaţă (31.01.2011), la ora 8.30 am vrut să-mi părăsesc grajdul pentru a merge la ENEL (fac 10 minute până acolo). Nu am putut să ies din casă. Cumva, iala se stricase. Cumva, am vrut iar să plâng. Cumva, mi-am dat seama că mai bine mănânc banane în locul fânului. Abia la ora 11 am ajuns la ENEL. Nu am stat, speriat de maimuţele care în continuare se luptau pentru teritoriu. Şi erau multe! Oricum, nu aveam banane la mine, deci experimentul meu era sortit amânării.

Capitolul VIII:

Miercuri, 02 februarie 2011. La ora 8.30 eram la filiala ENEL din Pantelimon. 8.30 este ora începerii programului. Nu am înţeles de ce maimuţele ocupau deja teritoriul de acolo. Multe maimuţe. Iar nu aveam banane. Şi nici fânul nu mi-l luasem. M-am aşezat la coadă.

După aproximativ 3(trei) ore, am ajuns primul la coadă. Câte emoţii! Urmam să le cunosc pe doamnele acelea din spatele monitorului, urma să le vorbesc! Vai, sunt un norocos! Mi-am dat geaca jos, pentru a nu transpira şi mai abundent.

„-Bună ziua…

-Bună ziua, care-i problema?

-Păi, uitaţi, am avut o factură greşită, am contestat-o, mi-a venit preaviz de debranşare…

-Aaa, staţi aşa, că nu sunteţi singurul. Daţi factura. Aşa… Aşa… Aşa… Gata!

-Gata ce?”

(m-am uitat pe ceas, trecuseră două minute. 3 ore pentru două minute…)

„-Păi, am trecut aici la creanţe că aveţi factura contestată şi că nu trebuie să fiţi debranşat. Ştiţi, colegii mei verifică întodeauna stadiul creanţelor înainte să meargă pe teren şi să debranşeze consumatorii. La dumneavoastră am trecut că nu trebuie, deci nu vă faceţi griji.”

Aş dori să mulţumesc părinţilor, prietenilor, bunului Dumneazeu, fanilor, pentru norocul care m-a lovit în acele clipe. În sfârşit, nu trebuia să-mi fac griji. Deja, eram relaxat şi mă puteam gândi la altceva. De exemplu, cum să fabric o armă nucleară.

„-Mda… Păi, şi cum rezolvăm, totuşi, cu cititul indexului? Nu puteţi trimite pe cineva să-l citească?

-Nu.

-De ce?

-Pentru este o firmă care se ocupă de asta.

-Aha… Un contact, ceva?

-Nu.

-Clar.

-Uitaţi, le-am dat mail şi lor să vină să vă citească indexul. Altceva?

-Nu.”

Ba da, mai era ceva. Muriţi!

…Ajuns la muncă, mi-am dat seama că povestea asta m-a costat vreo trei zile de concediu. Mă întreb cine or fi părinţii lui nenea ăla, denaturaţii naibii, care nu l-au învăţat cum să se ferească de răceală. Aş dori să le trimit nişte banane prin curier (dar şi progeniturii lor, cel care a decis că „se mai întâmplă” să-ţi baţi joc de consumatorul bou). Iar apoi, după ce voi fabrica arma nucleară o să ofer ţării un viitor luminos. Că eu s-ar putea să rămân fără lumină.

Epilog:

De astăzi mănânc banane.