Coş de gunoi

– Şi? Cum a fost? Ce ai văzut? Aşa-i că e altceva?
Am lăsat ochii în jos şi m-am gândit de unde să încep povestirea. Am “revăzut” casele, drumurile, dealurile, localurile, oamenii… Tot ce reuşisem să văd din Austria în 5 zile. Şi, din tot ce-aş fi putut spune, am zis aşa:
– Băi, să ştii că n-am văzut nimic supracalifragilistic!
Şi aşa şi e.
Drumuri – ca toate drumurile, aşa cum ar trebui sa fie un drum: fără gropi, fără animale moarte la tot pasul, fără buruieni crescând printre crăpături, fără borduri înecate de praful strâns la margini…
Casele – ca toate casele, aşa cum ar trebui sa fie o casa: îngrijite, fără vopsea scorojită pe ziduri şi, în general, respirând a “curat” chiar dacă erau construite în 1600…
Oraşe – ca toate oraşele, aşa cum ar trebui să fie un oraş: curate, cu bănci şi coşuri de gunoi la tot pasul, unde “spaţiu verde” înseamnă “plante” şi nu pământ bătătorit, unde istoria e conservată cu fiecare cărămida,  piatra şi ochi de geam al ei şi transformată într-un turism plăcut şi profitabil.

Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amenda din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vara, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .

Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.

Revenind în ţara, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afara”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…

Dunăre

Going to Portiţa (fără băieţi benga)

Epopeea mersului la capăt de lume spre împlinirea simbiozei cu guvizii şi ţânţarii, într-o eternă întoarcere pe plaja plină de comori ascunse, a dimineţilor cu nisip între dinţi şi caraşi nedomesticiţi, dup-amieze trântite sub stuf şi lipicioase de la bere, a serilor viticole şi pe care cu greu le mai gin-eşti apoi, despre asta e vorba.

Ca în multe reţete de succes, e nevoie de o listă de ingrediente. E suficient să le amesteci cu o minimă pricepere, dar cu răbdare, iar ce va ieşi vei putea aprecia numai tu. Şi participanţii, venind în premieră, tot vin, chiar şi fără să fi citit acest preview.

Anul ăsta încă n-am fost (AMR 2 zile), dar presimt, că orice se va întâmpla, e la fel ca în Amintiri din copilărie, se va petrece o poveste a nisipului universal. Sunt şanse mari să nu mai comandăm la barcagiu 6 sticle de Săniuţa, că la singurul bar din zonă alcoolul e scump (iar din alea 6, două le va bea barcagiul pe drum) sau… nici 7 zile n-om mai sta. Deh, avansul tehnologic, compresia timpu… mă rog, îmbătrânirea şi dorinţa de mai mult te fac să rezişti şi numai 3 zile sau să îţi permiţi berea de la terasă – şi numai după ce ai istovit provizia de Silva brună, cu tâlc răcorită peste noapte în nisip. Desigur, nu-i încă acel moment din viaţă în care părul, dinţii şi erecţiile sunt deja în cartea de istorie, dar pe măsură ce preferinţele cresc, numărul celor cu care să le împarţi scade, iar dorinţa de sălbăticie a eternilor parteneri de hălăduială trebuie calculată în funcţie de curba de confort a mai noilor jumătăţi semnificative.

Nisipul, pe lângă funcţia de răcoritor şi vatră pentru ceaunul ciorbei pescăreşti devine de multe ori sursă de resurse când mai dai peste un pepene hectolitric ori vreo sticla intactă de Smirnoff în timp ce cauţi lemne de foc, pierdut de ultimele urme de corturi.  Tot nisipul însă mai are prostul obicei de a intra pe unde nu trebuie. Căci deh, sub pretextul căutatului de lemne te poţi abate zdravăn de la orice urmă de civilizaţie şi face de cap.

“Măi, sună tentant, dar voi mergeţi la cort, aşa-i…?” aud oftându-se. Ei bine, există căsuţe la 15E, în plin sezon. Faţă de cort, ai în plus pat sub fund şi stuf deasupra capului, în rest e la fel: spaţiu restrâns, cald şi zgomotos.  Mă rog, fiecare cu preferinţele sale, eu însă în perioada asta a anului prefer nisipul în imediata apropiere a izoprenului.

Recapitulând, dacă pescuitul de dinainte de arşiţă şi mâncarea de tip DYI  făcută la gura … cortului sunt deja în ADN, ei bine ar trebui să ne cunoaştem deja. E ca la maratoane sau concerte metalifere, dai mereu peste aceleaşi moace. Chiar daca nu le recunoşti la perfecţiune, depistezi lejer tipologia.

Deci veniţi la Portiţa şi puteţi câştiga un pepene de proporţii! Si aici nu mă refer numai la dimensiunile (im)probabile ale pişcăturilor de ţânţari.

Max

Le ballet de testosteron

Un număr de telefon zăcând în agenda din spatele biroului colegului de la celălalt departament. Atât lipsea din calea revelaţiei de sezon, cea mai numărul unu după multiplul de chitări din martie.
Te-a pălit anestezia de primăvara? Simţi ca muşchii, în loc să se flexeze natural, clămpăne sincopat în faţa lămpii din monitorul corporatrist?
Ei bine, păzea încheieturi, fugiţi mutre crispe, la o parte falduri, timpul e să va cutremuraţi: Alors on danse!

N-am reţinut numele lui sensei, site web n-am găsit, ştiu doar că tonusul de după alea două ore de scos unt pe bandă şi kilometri de sudoare, poate fi tradus prin (se aplică toate):
a) entuziasmul începutului
b) euforia noutăţii
c) agitaţia totală
d) să îmi trag una cât de tare a fost
Normal ar fi să nu îmi trag una mie insămi ci ăluia din faţa mea. Pentru început în joacă, în niciun caz distructiv sau destabilizator, sau ce cuvinte a mai folosit tipul grizonat şi doct în timp ce explica schema.
N-am reţinut niciun termen specific (în afară de round kick sau low kick de la Chuck Norris ori croşeu şi directă de la meciurile de box). Dar am trăit fiecare secundă tatonarea, tensiunea, explozia.
Iar pentru continuitate, impresii de lungă durata ori proiecţii de viitor, ei bine, am o vorba: „timp e berechet”.
La 12 intrări pe lună pentru care dai 85 lei să te tot înscrii la începători. Spaţiu pentru dezmăţ e suficient, condiţii de manifestare acceptabile, dificultăţi de adaptare mici, atmosfera deloc orgolioasă.

Mens sana in corpore non-grăsano, că la ce exerciţii îţi supui fizicul, n-are cum să iţi displacă sau să renunţi rapid. Dacă însă în ultimul semestru cel mai efort a fost dusul paharului de cocktail la gură şi urcatul în maşină, rămâi acolo, nu schimba absolut nimic eşti bine. Sau du-te în Twice, mai vezi o bucă, ceva.
În mai puţine cuvinte, e la fel ca la droguri: prima doză este moca. După care ajungi să îl aştepţi mai disperat decât tăvăleala cu următoarea femeie a visurilor pe următorul antrenament de kick boxing.
Sau sunt eu un pic mai obsedat de încercări noi decât media.
Complexul Lia Manoliu, miercuri 21-22:30, vineri 19-20:30 şi sâmbăta 11-13.
Întrebaţi la poartă de sala de box şi aia e.
Amin!

Max

Povestea în care p#la amicului meu este mai lungă decât braţul justiţiei române

     Printr-o nefericită întâmplare, un prieten a avut ceva acte de înmânat pe la Judecătoria Sector 2. Evident, alături de dosarul cu pricina, amicul meu a trebuit să lase acolo şi câteva sute de neuroni nevinovaţi, prinşi la mijloc în confrunatarea cu sistemul. Sistemul de căcat, da.

   Firul evenimentelor începe pe la ora 9.00 dimineaţa, la biroul Judecătorului de Serviciu. De ce la ora 9.00 şi nu mai devreme sau mai târziu? Pentru că vocea de la Informaţii (sau Relaţii clienţi, oricum nu contează titulatura, tot sictir şi dezinformare este) i-a comunicat domnului despre care povestesc faptul că programul începe la ora 9.00 şi durează până la ora 14.00. Tehnic vorbind, funcţionarii de acolo încep la ora 9.00, aşa e, doar că joncţiunea libidinoasă cu clientela (fie ei justiţiabili sau avocaţi) purcede de la ora 10.00.  O mică scăpare, putem trece cu vederea. Ce mai înseamnă în ziua de azi o oră în plus sau în minus..?

   Bun. Ajunşi acolo, amicul şi soţia constată că sunt pe poziţia a şasea la faza finală a calificărilor pentru accesul în biroul de Registratură. Evident, în cele 60 de minute participanţii la maratonul nervilor de oţel au crescut în număr, suficient cât să se creeze numeroase schimburi de opinie, păreri vis-a-vis de orice dar şi sfaturi cu aere de superioritate ale avocaţilor. Dar, cel mai important lucru, această adunătură de proşti plătitori de taxe la statul infect român a format o coadă! Da, o coadă, acest element distinctiv al poporului mioritic, acest brand de ţară autentic. „Explore the Carpathian garden but, please, make a coada!”.

   Sărind peste primul rând de neuroni sacrificaţi pe talerul justiţiei, amicii mei aşteaptă intrigaţi deschiderea uşii de la biroul cu pricina. Tic-tac, tic-tac, tic-tac… Pam-pam! În uşă apare el, Nemuritorul, Stăpânul holurilor şi operaţiunilor de ghidare, Marele păzitor de funcţionari şi cafele, Purtătorul de cămaşă albastră şi pantaloni negri (să ne înţelegem, echipament de vară), ei bine, Jandarmul! Botezat ad-hoc Darth Wader. Şi începe calvarul şi transpiraţia. „Cine e la Legalizare? Dumneavoastră? A, nu? La Depunere? Acte dosar? A, la Ridicare acte? Poftiţi! Staţi doamnă, aşteptaţi! La ce sunteţi? Legalizare? Depuneţi sau ridicaţi? Poftiţi? Cine e următorul la Depunere?”… Şi aici intră în scenă prietenul meu: „Noi suntem!!!” Şi au intrat. Dar la care din cele cinci birouri? „Fiţi amabil, un dosar de divorţ…?”. Şi Darth Vader, trăgând cu nesaţ un Bar de IQ negativ prin masca de păr din nas spuse: „ Aha! Păi dumneavoastră nu sunteţi la Depunere acte, în acest caz!”. „Păi, ba da, am venit să depunem actele, cererea… Nu?”. „Păi, nu! La Depunere se depun actele în cazul unui proces deja deschis. Dumneavoastră sunteţi la Acţiune pentru că deschideţi o acţiune nouă”. Mămucîîî, ce acţiune demnă de războiul stelelor verzi a avut amicul meu prin cap… Evident, s-a reîntors la coadă cu nevasta şi stai în p#la mea şi aşteaptă ca gibonul să iasă în uşă să scuipe „Acţiuneee!”.

   Între timp lumea se vânzoleşte, timpul trece, neuronii mor, transpiraţia iese şi prin cur iar Acţiunea morţilor mă-sii rămâne ascunsă undeva în gâtul stăpânului negru de uşă. Când în sfărşit se aude cuvântul magic, stupoare! „Domnu’, nu intraţi acum, e rândul doamnei avocate.”. Mii de tunete şi fulgere! Sau, mai degrabă, mii de p#le în gâtul şi-n ochii gibonului, Tribunalului, sistemului… „Adică, nu era rândul meu..?”, întrebă un pic gâtuit amicul meu. „Păi, nu că acum e rândul doamnei avocate. Ştiţi, aşa e regula, un civil, un avocat, un civil, un avocat..”. Se băgă şi avocata care urma să păşească triumfătoare pragul biroului Zeului de serviciu: „Aşa este, să ştiţi, este o regulă internă. Alternativ un avocat, un justiţiabil.” Să moară caca! Un justiţiabil! Ce mândru se simţi prietenul meu! „Păi doamnă, dacă sunt justiţiabil, ce am în minus faţă de un avocat? Am venit ca prostul de atâtea ore?”. „Mergeţi, dom’le, şi întrebaţi conducerea! Aşa e regula!”, scuipă venin Darth Wader. Poţi să nu renunţi la luptă? Futu-i…

   Într-un final, avocata de dinainte, acea rasă ariană superioară pulimii de la coadă, iese triumfătoare şi cei doi prieteni intră la Marele Judecător de Serviciu al Clanului de bugetari obosiţi şi sictiriţi, depun actele (chestiune de câteva minute viteză), semnează cereri, lasă timbre, completează formulare, mai lasă nişte copii, neuroni, păr alb, îşi scuipă în sân şi află că finala va fi peste 6 luni! „Cum, dom’le, trebuie să aşteptăm încă 6 (şase) luni pentru încă cinci minute de dat m#ie sictirului unui alt judecător?”. Ei bine… da! Dacă aşa a spus calculatorul… Bine, există soluţia depunerii unei cereri de preschimbare a  termenului, adică o altă coadă, o altă cerere, acelaşi Darth Wader, încă o cohortă de neuroni morţi. M#ie, mă, ţară bananieră!

   Nu este prima dată când sistemul se cacă pe contribuabilul mărunt şi tolerant. Enervant, nu? Nu era mai bine dacă în loc de „La revedere, mulţumim!” (#¤%#¤%&#&!!), cei doi cetăţeni ar fi spus „Mulţumim, vă dorim un minus 25% la mai mare!”…?

Costineşti, satul în vacanţă

Sâmbăta trecută, respectiv ultima zi cu licenţă de vară înainte ca frigul şi ploile lui septembrie să pună stăpânire pe Grădina din Carpaţi, m-a surprins expunându-mi pielea la soare într-una din cele mai animate staţiuni ale mult hulitului, pardon – să mă ierte madam Udrea, râvnitului am vrut să spun, litoral românesc, Costineşti.

Pentru mulţi, staţiunea patronată de Obeliscul ce se arată aidoma un falus trecut de a doua tinereţe, încă mai răscoleşte amintiri precum primul răsărit de soare prins cu coaiele umflate, primul sfârc văzut în carne şi oase sau prima beţie dreasă cu apă sărată de mare. Nu zic că istoria nu se mai repetă. Şi totuşi, vremurile sunt în continuă schimbare.

După cinci zile în care am ascultat doar broscuţele şi am participat, vrând-nevrând, la tombola West Nile, pare-se fără a câştiga, în unul din locurile unde Dunărea se varsă nemţeşte în mare, impactul cu Costineştiul m-a făcut să mă simt ca un leneş, coborât din copac să se cace,  ivit pe neaşteptate într-o cursă de ogari.

Vânzoleală maximă şi distracţie pe cm pătrat. Zanga, frate! Manelele, muzica industrială sau hiturile unei veri târzii hârşâiau timpanul, lăsându-se emise din tot soiul de boxe cu mulţi watti sau telefoane mobile de ultimul răcnet. Grupuri de gigolo-italiano cu mustaţa abia mijită patrulau pe plajă cu muşchii încă încordaţi după sezonul de sapă, etalându-şi tatuajele temporare – identice – cu dragoni spiralaţi pe antebraţul bine lucrat. Pâlcuri de tigrii îmblânziţi de puţinii lei din buzunar, stăteau la pândă atârnând de câte-o bere, doar-doar s-o ivi ocazia să pună mâna pe o halcă de carne. Grupuri de proaspăt absolvenţi de 1-4, absorbiţi – în special băieţii – de silicoanele ce se zbeguiau pe ritmurile muzicii sub soarele arzător, se lăsau ordonaţi de doamna profesoară pentru o nouă confruntare cu valurile mării. Tinere perechi se giugiuleau nestingherite pe cearşaful înghesuit pe nisipul ce se confunda cu covorul de mucuri de ţigară, pungi şi sticle goale. Credincioşi cu miniaturi ale Crucii de pe Caraiman atârnate la gât. Pensionari curioşi să vadă cum se mai distrează tineretul. Câte un Apollo în semi-erecţie, câte o Afrodita în dizgraţie ce-şi purta ţâţele drept buzunare. Câte şi mai câte. Ce lume pestriţă… Asta pe uscat.

În apă, mai spre mal, valuri mari şi puzderie de oameni de n-aveai loc nici să te pişi. În larg, multe hidrobiciclete, o banană plutitoare pentru împătimiţii de senzaţii tari şi aceeaşi ruginită epavă. În aer, vânt puternic şi avioane care atârnau bannere ce făceau reclamă la seminţele Nutline. Ce chestie… La o privire mai amănunţită de jur-împrejur se putea observa că dacă nu păpa banii lu’ tăticu’ românul mânca seminţe.

Când soarele se pregătea să apună, am plecat convins că am nimerit în plin sezon de împerechere a focilor. Ceea ce nu poate fi adevărat pentru că focile nu ar putea suporta asemenea temperaturi ridicate. Am lăsat în urmă o staţiune fremătând de distracţie şi un petec liber de nisip. Costineşti, să trăieşti!

Cum am ratat pista de biciclete din tren

   Probabil ameţit de căldura din Bucureşti, am avut un moment de pierzanie în care am crezut că mersul cu trenul este o modalitate decentă de a călători, deşi avusesem experienţe nu tocmai plăcute de atâtea ori, în drumul spre Braşov. Dar mulţumită angajaţilor C.F.R., am revenit în numai o zi la realitate, fără a fi nevoit să apelez şi la medicamentaţie.

   Am plecat joi din Bucureşti spre Braşov, pentru a-mi aduce bicicleta în capitală. Nu sunt fan al clubului Bucurenci, sunt fan bicicletă, să ne înţelegem. În tren îl întreb pe conductor dacă există vagoane speciale pentru biciclete, astfel încât să nu-mi complic călătoria la întoarcere. „Bineînţeles că există, întrebaţi la informaţii în gară. Oricum, dacă nu găsiţi, urcaţi aşa, că vă întelegeţi acolo cu controlorul.”. Clar, am dat peste angajatul lunii.

   Ajung în Braşov, întârziere o oră (a-propos, tarifele de ce nu scad la tren atunci când nu se respectă orele de plecare, sosire?) şi merg la informaţii să întreb despre trenurile cu vagon special de biciclete care pleacă spre Bucureşti a doua zi. Am aflat că sunt două: un rapid, la 14:05 şi un accelerat la 15:50. După mulţumirile de rigoare, mă duc repede să-mi iau şi bilet, astfel încât să scap de o grijă. Cer un bilet către Bucureşti, la rapidul de ora 14:05, la vagonul special de biciclete. „Acet tren nu are vagon de biciclete!”, îmi răspunde sec figura de la ghişeu. „Păi, colega dvs. de la informaţii aşa mi-a spus…”, replic eu contrariat. Vorba aia, dacă informaţiile primite de la Informaţii nu sunt corecte, avem o problemă. „Nu ştiu ce v-a spus colega mea dar acest tren nu are vagon de biciclete. Vă dau aşa bilet?”, mă presează cucoana. „Nu, nu vreau aşa, vă rog să-mi spuneţi ce tren are vagon de biciclete spre Bucureşti, mâine.”, insist eu. „Nu ştiu!”, mai că ţipă la mine tanti de la bilete. „Păi, şi nu-mi puteţi spune?”, încep şi eu uşor să mă enervez. „Domnule, stă lumea la coadă, întrebaţi în altă parte!”. Am avut un gând scurt prin cap, legat de o macetă şi nişte sânge. „Doamnă, eu sunt tot la coadă, pentru acelaşi lucru: să-mi cumpăr bilet! Dacă dvs. nu-mi daţi această informaţie, colega dvs. de la Informaţii mi-o dă greşit, unde în altă parte să întreb? Să sun la Salvare?”, îmi sar eu din pepeni. Vădit sictirită, tanti începe să se utie prin calculator şi-mi găseşte la acceleratul de 15:50 vagonul cu pricina, îmi dă biletul şi încasează banii. Îi mulţumesc fără a primi vreun răspuns, evident.

   A doua zi, mă prezint pe peron cu vreo jumătate de oră înainte de a sosi trenul. Îi este anunţată deja o întârziere de 25 minute. Întâmplător, mă întâlnesc în mulţime cu doi băieţi, ei la rândul lor cu bicicletele după ei. Îşi luaseră bilet cu vreo oră înainte dar primiseră la vagonul 10 (ei au cerut, ca şi mine, la vagonul de biciclete numai că eu aveam bilet la vagonul 1!). Am început să ne întrebăm dacă or fi două vagoane speciale, deşi părea ieşit din schemă. Într-un final, vine trenul, mergem la vagonul 1, unde aveam eu, şi-l întrebăm pe naş dacă acesta este vagonul pentru biciclete. „Dom’le, aici a fost numai că s-a defectat şi a fost înlocuit.”. E clar, suntem luaţi la mişto. „Bun, şi ce facem? Că nu avem voie să blocăm culoarul cu astea..”, am început să ne scărpinăm pe cap. „Mergeţi la ultimul vagon şi lăsaţi-le în spate, că acolo nu încurcaţi pe nimeni”, găsi repede soluţia naşul. „Păi şi eu ce fac, am loc aici, credeţi că vreau să stau în picioare tot drumul până la Bucureşti?”, pun şi eu o întrebare al cărei răspuns îl bănuiam. „Fiţi fără grijă, că găsiţi locuri şi acolo, nu se umple trenul.”. În fine, am plecat spre ultimul vagon, acceptând această soluţie. Ajungem la ultimul vagon unde o doamnă conductoare aruncă spre noi o întrebare stupidă: „Ce faceţi cu alea??”. Plin de spume, îi spun: „Le vindem. Vă interesează?”. Momentul de cri-cri din creierul ei a fost nepreţuit. „Vrem să le suim în tren, mergem la Bucureşti…”, am revenit. „Nu aveţi voie cu bicicletele în tren!”, a tunat şi a fulgerat doamna. Am avut un moment în care mă uitam după o cameră ascunsă, crezând că totul este o farsă. „Colegul dvs. de la primul vagon ne-a spus că este în regulă, din moment ce vagonul special s-a defectat şi a fost înlocuit..”, am început cu explicaţiile. „Fugiţi de aici, nici nu a avut vagon special de biciclete trenul.”, ne-a confirmat bănuielile tanti. În fine, am urcat, am lăsat încărcătura în spate şi am aşteptam să plecăm odată…

   …Ceea ce s-a şi întâmplat. Momentul de glorie s-a petrecut atunci când stăpâna trenului de mai devreme a venit la controlat biletele. „Să ştiţi că chiar este o problemă cu bicicletele astea în spate.”, ne informă grav conductoarea. Moment în care tensiunea mi-a sărit din limitele normale. „Doamnă, am fost informat ieri de către colegii din gară are vagon special de biciclete. Mi-am cumpărat regulamentar biletul. Astăzi aflu în gară, de la colegul dvs. de tren că vagonul a fost înlocuit. Ce trebuia să fac? Să mă duc în gară să-mi cer banii înapoi? Să aştept un alt tren dotat cu acest vagon? Eu azi trebuie să ajung la destinaţie şi am acţionat în urma informaţiilor primite de la compania unde sunteţi angajată.”. Şi a urmat o întreagă discuţie vis-a-vis de procedurile lor, ca şi cum eu ar trebui să cunosc manualul de funcţionare al angajatului C.F.R., oricare ar fi el, că le facem reclamaţie pentru incompetenţă, că au servicii de căcat şi aşa mi departe. În concluzie, nişte neuroni ucişi degeaba şi crunt, dar şi subtila inserare a ideii că doamna avea nevoie, de fapt, de o mică atenţie. Din nou, imaginea cu maceta şi cu sângele pe perdelele din compartiment mi-a trecut prin cap. De data asta, însă, a zăbovit mai mult. Am ajuns în cele din urmă (o oră şi un sfert întârziere) în Bucureşti, fără a plăti nimic suplimentar şi fără a mai fi deranjaţi.

   Cu siguranţă nu sunt primul şi nici ultimul căruia i se întâmplă aşa ceva. De asemenea, sunt convins că s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla şi alte păţanii în călătoria cu trenul. Tocmai de aceea este trist, în anul de graţie 2010. Lăsând la o parte infrastuctura făcută praf, întârzierile devenite parte componentă a procedurilor C.F.R. sau aspectul trenurilor, mai avem de-a face cu celebrii naşi, cei care în majoritatea timpului caută o ranforsare a salariului sau cu tănticile de la ghişee care încă nu realizează că-şi iau salariile din banii fraierilor care plătesc biletele de tren. De facilităţi sau alte alea nici nu poate fi vorba… Încep să mă întreb din ce în ce mai des de ce p#la mea să plătesc bilet la tren, în condiţiile în care compania se pişă pe mine. Nu mai bine schim eu sensul jetului?

   În final mă leg, inevitabil, de ultimul slogan turistic al României, Explore the carpathian garden: cei mai mulţi nu vor vedea grădina din pricina buruienilor.

 

 

P.S.: Pentru că, spune vorba, cel mai deştept cedează, am poziţionat bicicletele astfel încât să nu blocăm culoarul vreunui sinucigaş care ar fi dorit să se arunce din tren de la ultima uşa a şarpelui de oţel. Da, în toaletă.

 

b1

 

b2

Apel umanitar

Zilele trecute am fost nevoit să părăsesc bârlogul îmblânzit de suflul aerului condiţionat pentru a-mi rezolva câteva probleme administrative. Afară, aşa cum s-au panicat toate mijloacele media, soarele îşi făcea de cap cu bietul popor mioritic, aruncând suliţă după suliţă către asfalt, ridicându-l astfel în grad pe domnul Celsius.

Într-o atmosferă total ostilă nivelului meu psihic de suportabilitate, mă căzneam să ajung la punctul terminus al problemei de rezolvat, sperând să păstrez în cadrul structurii mele anatomice măcar un litru de apă. Orbit de fotonii aruncaţi de sorinel fără chibzuinţă, cu picioarele afundate în trotuar până la glezne şi cu hainele prespălate de vreo trei ori deja, observ în faţa mea o jumătate de familie, respectiv un nene cu progenitura sa. Domnul, condus la masa verde cu un sec 5-0 (sau demisec, poate) de către suma gradelor Celsius şi gradelor lui Bachus, ţinea kinderul de mână mai mult ca un contra-balans, încercând din răsputeri să urmeze o traiectorie rectilinie. O scenă deloc ieşită din comun pe scena republicii România.

Ce m-a răzvrătit a fost frântura de discuţie pe care am surprins-o în momentul în care am trecut pe lângă cei doi bipezi.

„-Tati, am mâncat prea mult?

-Taci, dă-te dreacu’!”

We are the Carpathian garden. Please save us.

Proust-ernare matinală

Într-una din dimineţile săptămânii trecute m-am trezit, aşa cum mi se mai întâmplă din când în când [1], îngenuncheat de alcool. N-a fost o incursiune obraznică în tărâmul zeului Bachus ci o descătuşare de energii sub auspiciile regelui Ursus şi a unuia dintre amicii săi, Cerbul Cornel.

Vrând-nevrând, a trebuit să fac ochi şi să iau la paşi drumul către birou. Şi cum mă deplasam eu absent pe trotuar, cu papilele gustative încă îmbibate de bere de parcă mi-ar fi fătat pisica în gură pentru ca mai apoi să-şi urce puii în pod, printre neuronii inerţi, amorţiţi de alcool, am surprins fugitiv o frântură dintr-o discuţie purtată de doi tineri pensionari, probabil soţ şi soţie, care suna cam aşa:

– Nu-mi place, nici măcar nu are gust de lapte, a spus ea cu un glas mieros şi vădit dezamăgit.

Răspunsul lui nu s-a lăsat deloc întârziat, conturându-se într-o replică promptă, sacadată:

– Da’ de ce are gust? De căcat?

În secunda doi am tresărit instant de parcă aş fi gustat la propriu gluma. O suită de imagini cu mine numărând minutele până la terminarea zilei de muncă mi se derulară fulgerător prin minte. De căcat, aia era… Mă aştepta o zi de căcat.


[1] a se citi: pentru şefi – o dată la un an; pentru părinţi – o dată la şase luni; pentru medicul de familie – o dată la trei luni; pentru adevăraţii practicanţi ai sportului (cu berea) rece – de câte ori am ocazia.

Concediu pe nerăsuflate

   Final de aprilie, încărcat de spasme psihotice, gaze de eşapament şi multă muncă. Semnat cerere de concediu, făcut un kilogram de bagaje, plecat hai-hui, cu dimineaţa în faţă. România, drumuri cu păcate. Braşov, linişte, aer, stropi de istorie, o altfel de lume. Pe ici, pe colo, tot România. Piaţa Sfatului, Republicii, Biserica Neagră, zidul cetăţii, turnurile, clădiri vechi spoite, flori. Oraş fără cabluri pe stâlpi. Singurul din ţară. Belvedere, Tâmpa, pădure. Am plecat tâmp.

brasov1

 

brasov2

   Sâmbăta de Sus. Frumos, munte falnic, natură încă fragedă, mănăstire veche, cuib de legionari. Râu, păstrăvi, somn profund, batmani, roacheri. Călugări, în speţă. Ciorbă de fasole cu tarhon. Mult tarhon. Şi hrean. Apoi poze, lacrimi, amintiri. Zburat apoi spre oraşul Victoria. Oraş clădit de comunişti pentru combinat. Oameni tot mai puţini, părăsit de saşi, liniştit, bun pentru bătrâneţe. Oraş natal, amintiri şi iar lacrimi.

sambata

   Biertan. Istorie cu saşi, cetate cu biserică, împrejurimi cu verdeaţă. Români proşti şi nepăsători. Drumuri la fel. Sighişoara. Oraş mic, cetate mare. Istorie, patrimoniu, turişti, indiferenţă locală. Pensiune faină, flori, cimitir în vârf de deal, ploaie. Ziduri căzute, linişte, somn. Alba-Iulia. Oraşul de ignorat, cetatea nu. Ploaie şi oameni lucrând cu spor. Istorie renovată şi gata de admirat. Nu e tipic românesc. Sibiu. Piaţa Mare, Piaţa mică şi atât. Restul e durere. Mâncare, somn, poze, linişte, singurătate. Dor de ducă. Scârbă de muncă.

biertan1

biertan2

sighisoara1

sighisoara2

alba iulia1

alba iulia2

sibiu1

 

sibiu2

 

   Final de repaos cu Vama Veche. Mare, soare, lume, debusolare, ameţeală, distrus neuroni. Gânduri triste, despărţiri, gol în jur. Gol. Cioburi. Final.

 

final

Cocoşul din balcon

Astăzi de dimineaţă târziu sau, mai bine spus, astăzi după-amiază devreme,  în timp ce ieşeam din bloc spre a mă îndrepta ca tot omul către uzină, mi-a fost dat să aud pentru a treia oară în ultima lună un cântec de cocoş ce răsuna impunător prin una din ferestrele larg deschise ale vecinilor ce se bucurau de aerul primăvăratic al începutului de zi.

Acuma, nu ştiu exact dacă cucurigul provenea de la un cocoş captiv în FarmVille, dacă vecinul şi-a amenajat un coteţ de găini în balcon pentru a dispune de suficiente ouă de Paşte sau dacă şi-a pus ceasul deşteptător să sune pentru a mulge vaca la o oră fixă. Ideea e că trebuie să facă ceva şi să sugrume trilul păsării de curte din apartament. Nu de alta, dar cu cât cântatul cocoşului se înteţeşte, vulpea vecinei de la parter şi uliul vecinului de la zece devin tot mai agitaţi.