Casa de marcat şi grădina

Ieri, Iaşiul a fost în sărbătoare. După ce au auzit de Mr. Vain doar la radio şi l-au văzut pe Mr. Proper doar de la televizor, câteva sute de ieşeni s-au îmbulzit care mai de care să profite de ospitalitatea lui Mr. Bricolage, care, ajuns de curând în oraş, şi-a deschis spre vizitare casa şi grădina.

Aflat în concediu fără plată la Iaşi, reporterul sub acoperire al Revistei Cioburi s-a trezit fără voia lui în mijlocul furnicarului de oameni gata să se calce în picioare, veniţi să mai cumpere câte una-alta pentru gospodărie. Deşi nu a izbutit nici măcar până la finalul incursiunii sale să-şi procure amărâtul de cleşte de cuie după care venise, a reuşit cu greu, dar a reuşit, să smulgă câteva declaraţii la cald câtorva dintre participaţii la asalt, spre ieşire, la coada de la casă.

Reporter: Astea’s condiţii?
Nea’ Miticî (tâmplar din tată-n fiu): Băi, frăţioari, ie nebunii… Io am vinit ca omu’ sî-mi cumpîr o bormaşînă că mă săturasem sî tot dau găuri cu burghiu’ şî ăştia mă calcă-n pişioari. Halal iededucaţie! Sî li fii ruşini! Uiti dimocraţii!

Reporter: Cum e, bre? Înghesuială mare?
Moş Timofte (bunic, venit la Iaşi la nepoţi): Taicî, n-am văzut atâta lume di când venea circu-n sat. Parcî-a-nnebunit lumea!

Reporter: Aţi reuşit? Aţi găsit ce-aţi vrut?
Tanti Lenuţa (gestionară): Da. Io mî bucur c-am reuşit sî găsesc muşama d-asta înfloratî. Aia vechii se toşisi şi era păcat sî nu profit di ofertî.

Reporter: Ce-aveţi acolo? E de firmă?
Nea Voroneţ (om la locul lui) : Abia ce-am apucat sî iau şi io o drujbî. Mai vroiam una şi pentru cumnatî-miu, da’ la ce nebunii ie aicea am lîsat-o baltî. Auzi, ia uiti-ti tu, că ieşti mai tânăr şi io n-am ochelarii la mini. Ari cod di bari sau nu?

Reporter: Sunteţi nervos, ce s-a întâmplat?
Vişan ( zidar priceput cu blugii rupţi în cur): ‘Tu-le muma-n cur cu rafturili lor cu tot. Mi-am rupt blugii când mă cocoţam dupî un sac di rigips. Asta-i bîtaii di joc!

Cam atât. La ieşirea din magazin, reporterul nostru a fost preluat de un agent de pază pe motiv că ar avea cuie în talpă. Din fericire pentru cei prezenţi, problema s-a lămurit fără ca acesta să fi fost nevoit să se descalţe.

Păliturî di osândî

   Am auzit că noua conducere din Moldova a propus ca limba oficială a ţării aflată la celălalt capăt al Podului de flori să fie limba română, şi nu moldovenească, aşa cum era botezată până acum. Acest lucru a mişcat, se pare, conştiinţa colectivă a fraţilor români şi, drept urmare, n-ar fi de mirare ca în viitorul apropiat să fie iniţiate petiţii care să susţină adoptarea ca limbă oficială în România a graiului moldovenesc pur. Deja, manifestele există iar în curând vor apărea şi plăcuţele bilingve română/moldovenească. O sî viedeţi voi!

 

IMG_0158

Aruncă-l pe naşu din tren

Oricât de mult s-ar strădui, autorităţile române nu ştiu să gestioneze situaţiile de criză. Nu cred că cineva mai poate nega această evidenţă. Ninsorile abundente din ultima jumătate a lunii decembrie a anului ce tocmai s-a încheiat au cauzat, aşa cum era şi de aşteptat, disfuncţionalităţi şi în rândul traficului feroviar. Ceea ce urmează nu îşi propune să scoată în evidenţă imposibilitatea autorităţilor de a se impune în faţa intemperiilor naturii (lucru imposibil de realizat uneori), ci doar să prezinte un nou episod din ciclul “Lor nu le pasă”.

Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Vineri dis-de-dimineaţă, 18 decembrie, 2009. Bucureşti, Gara de Nord. Afară ninge viscolit. Codul galben de viscol şi ninsori a reintrat deja în vioare. O mare de oameni aşteaptă îngheţată sub tabela cu Plecări/Sosiri. Minutele de întârziere se înmulţesc fără număr şi fără prea multe justificări din partea angajaţilor CFR. Într-un târziu se aude şi un anunţ prin care CFR îşi cere scuze.
După 50 de minute de întârziere şi după ce în prealabil fusese eronat anunţat la o altă linie, acceleratul înspre Braşov este într-un final garat, spre bucuria călătorilor dârdâind de frig dar şi de nervi. Din dorinţa de a se vedea cât mai repede în tren, majoritatea călătorilor urcă la ultimul vagon. Acolo, la ultima uşă, se află şi naşul. Plictisit şi pus pe glume. Printre zgribuliţii de la ultimul vagon se află şi el şi ea, care din motive de „haos
nu au apucat să-şi mai procure bilet. Dar nu-i nimic; bilet se poate lua şi din tren. La întrebarea cine despăgubeşte călătorii, naşul răspunde ironic că el personal o va face. Agăţându-se de răspuns, el îi spune ei că vor călători gratis. Va vorbi el cu naşul. Ea nu este de acord. Angajatul CFR se profilează uşor-uşor în sacul de box de care ea are nevoie pentru a se descărca şi a se mai încălzi puţin. Va plăti biletele dar îşi va expune franc năduful.  El tace. La fel şi MP3-playerul; acum înregistrează. Ssssss…

Episodul I: O reclamaţie, vă rog

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE001.flv” /]

Ea: Dom’le, chiar vă bateţi joc, pe cuvântul meu, vă bateţi joc.

Naşu’: Nu, prima oară dumneavoastră v-aţi bătut joc de mine.

Ea: Da, pentru că CFR-ul în genere îşi bate joc de călători, înţelegeţi? Nu se poate ca dumneavoastră să vă postaţi aici bodyguard şi să nu lăsaţi lumea să urce într-un tren care întârzie 50 de minute. Nu se poate, ăsta-i tupeu.

Naşu’: I-am trimis mai în faţă, doamnă.

Ea: Nu, domnule dragă, arătaţi-mi un regulament în care scrie că… ăăă călătorul trebuie să urce printr-un anumit vagon.

Naşu’: Nu, călătorul trebuie să urce cu bilet în tren, doamnă.

Ea: Ăăă…Aţi auzit, colegii dumneavoastră nu dau bilete.

Naşu’: Nu, mie nu mi-a venit nimica la mână.

Ea: Nu mă interesează. Sunaţi prin staţie acum!

Naşu’: Eu spun că nu e datoria mea.

Ea: Nu vi se pare că-aveţi tupeu enorm. Ia spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

Naşu’: Vi-am mai spus-o înainte, doamnă.

Ea: Ia, cum vă numiţi?

Naşu’: A, păi nu…

Ea: Nu, păi vreau să ştiu numărul dumneavoastră. 502013. O reclamaţie veţi avea, cât de curând.

Naşu’: Nicio problemă. Nu este nici cea mai mică problemă.

Trenul a plecat. E timpul biletelor la control. Biletelor ne-eliberate de la casă.

Episodul II: Asta are, asta n-are, asta-i suma necâştigătoare

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE002.flv” /]

Naşu’: 43.50, vă rog. De persoană.

Ea: Nu se poate. De câte ori e mai mult? E 27 de lei un bilet.

Naşu’: Atâta face. Îmi daţi dumneavoastră 43.50 şi după aia când faceţi dumneavoastră reclamaţie ataşaţi şi biletul:

Ea: Deci eu cât vă dau acuma? Optzeci şi…

Naşu’: 43.50 de persoană.

Ea: Adică vă dau optzeci de lei?

Naşu’: Da, 86, 87 de lei.

Ea: Cu cât e mai mult? Vreau şi eu să ştiu.

Naşu’: Asta vă interesaţi la casă.

El: Păi nu, nu, nu, nu, nu…

Ea: Domnule, terminaţi cu măgării de genul ăsta. Vă rog foarte mult, spuneţi-mi cu cât vă dau, nu dublu.

El: Asta ne spuneţi dumneavoastră. Ne arătaţi dumneavoastră un regulament…

Puştiul cu placa: Doamnă, biletul în tren este dublu.

Ea: Dumneavoastră vă rog să nu vă implicaţi în discuţie.

Naşu’: Sunt 121 de km, accelerat. 43.50.

El: Şi asta înseamnă că cei care nu au apucat să ia bilete de la casă din cauza faptului că nu s-au dat, plătesc la fel?

Naşu’: Da toată lumea plăteşte.

El: Nu, nu, nu. Asta nu se poate. Nu se poate pentru că e o nesimţire din parte CFR.

Ea: Asta e vrăjeală maximă. Deci eu vă plătesc un bilet… E o nesimţire din parte CFR.

El: Adică nu-i dai dreptul omului care se duce la casă…

Naşu’: Dar nu eu am făcut tarifele… Credeţi-mă că nu eu.

Ea: Nu se poate. Eu am mai circulat în felul asta cu ‘taxat din tren’ şi nu e dublu.

Naşu: Deci, doamnă, credeţi-mă când vă daţi jos, vă duceţi şi faceţi reclamaţie şi ataşaţi şi biletele.

Ea: Cum îl cheamă pe colegul tău de la CFR?… Ah, cât de curând… Vă urez şi disponibilizare plăcută!

Naşu’: Da, ştiu asta, ştiu… nu trebuie să ne uraţi dumneavoastră. Le-avem noi fără să ne uraţi.

Ea: O meritaţi din plin pentru atitudinea plină de nesimţire pe care o aveţi faţă de călători.

Naşu’: Dar nu mai îmi vorbiţi, gata…

Ea: Dar lăsaţi-mă dom’ne, în pace. Adică cum? Stăm aicea 80 de minute şi dumneata îmi zici că nu ai tupeu?

Naşu’: Şi eu am stat.

Ea: Dumneata ai stat în căldură, domule.

Naşu’: Unde în căldură? Eu în căldură?

Ea: Deci este bătaie de joc, terminaţi-vă, vă rog!

Naşu’: Doamnă, nu mai ridica tonul la mine! Gata, am înţeles! Faceţi reclamaţie şi mă lăsaţi în pace doamnă.

El: Şefu’, măcar o atitudine defensivă. Măcar atâta lucru… Că reprezentaţi CFR-ul.

Ea: 502013.

El: Nu o luaţi în nume personal, da’ tre’ s-aveţi şi dumneavoastră înţelegere. Stăm şi îngheţăm ca oile. De ce nu aţi afişat… Pe ăsta… ăăă.. de ce nu afişaţi, CFR-ul…

Naşu’: Şi eu aş vrea să ajung mai repede acasă, doamnă.

Ea: Dar vă rog, răspunde-ţi la întrebările astea…

Naşu: Eu sunt un simplu angajat…

El: Dacă ştiţi că sunteţi un simplu angajat şi vorbiţi din partea CFR, aveţi măcar o atitudine defensivă.

Naşu’: De-fen-si-vă am avut…

El: Deci, ne-aţi pus să mergem la linia cinci în condiţiile în care a tras un alt tren. Fac jogging pe ăsta.. pe.. peron.

Naşu’: Păi eu sunt vinovat?

El: Păi nu sunteţi, da’ nu mai faceţi mişto că nu este cazul.

Naşu’: Eu sunt angajatul staţiei Braşov nu a Bucureştiului.

Ea: Domule, eşti angajatul Căilor Ferate Române. Dumneata nu înţelegi româneşte?

Naşu’: Nu.

Ea: Bine, probabil că în reclamaţie o să înţelegi foarte bine.

Episodul III: Discuţia de după

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE003.flv” /]

Ea: …şi de la Metrorex sunt cei mai nesimţiţi angajaţi ai regiilor…

Naşu’: Cred că pentru dumneavoastră toată lumea e nesimţită.

Ea: Eu cred că dumneavoastră veţi un tupeu uriaş. O să am grijă personal de reclamaţia asta. Personal… Şi vă promit că dacă dat afară nu veţi fi măcar o sancţiune veţi primi. Pentru că, vă mai zic un lucru. Până la Satu Mare, pun pariu că veţi avea teşchereaua plină.

Naşu’: Asta e… Nu mai puneţi dumneavoastră pariu.

Ea: Nu, nu, nu. Vreţi să vă urmăresc, să merg cu dumneavoastră şi să vedem câtă şpagă luaţi?

Naşu’: O să am teşchereaua plină. Uite… tai bilete.

Ea: Da, da, da. Am şi văzut când v-a dat cineva acum şi-aţi băgat banii în buzunar. Acum am văzut. A plecat domnul…

Naşu’: Oohooo!

Ea: Da, ohooo, cu tupeul dumneavoastră şi râsetul dumneavoastră.

Naşu’: Unde i-a băgat doamnă? Unde ar putea?

Ea: Sunteţi destul de versat…

Naşu’: Doamnă, da’ nu trebuie să mă justific în faţa dumneavoastră.

Ea: Hai dom’le, terminaţi. Dar trebuie să faceţi mişto şi să aveţi atitudini de ridiculizare şi ironice.

Naşu’: Nu fac mişto. Dar eu sunt îngheţat. Eu sunt de la şase în trenul ăsta, da?

Ea: Serios, ştiţi de la cât stăm noi? De optzeci de minute.

Naşu’: Eu stau de trei ore.

Ea: Păi dumneata eşti la servici, nu te supăra…

….

Naşu’: Aveţi cumva mărunt?

Ea: Ce înseamnă mărunt pentru dumneavoastră? V-am dat una de 50.

Naşu’: Să-mi daţi 370 de mii.

Ea: Nu n-am. Nu am.

Va urma!

Viitorul ţării este trixt

Ieri dimineaţă, în timp ce mă aflam într-un mijloc de transport în drum spre uzină, mi-au ajuns la ureche frânturi dintr-o discuţie purtată de doi puşti, probabil de liceu. O redau din memorie.

Puşti 1: Ai văzut mă, ce era să piardă Băsescu?

Puşti 2: Da mă…

Puşti 1: Era nasol dacă ieşeau iară comuniştii. Ăştia îl au în spate pe Iliescu ăla. Ăla e periculos.

Puşti 2: Şi Geoană ăla e periculos, mă… N-ai văzut ce faţă are!?

Autobuzul: !?!?!

Păi bine mă copii, dacă şi Geoană mai are faţă de periculos atunci ne-am dus dracului cu totul. Cum să se mai bizuiască ţara pe voi când vouă vă inspiră pericol până şi faţa păcăliciului de Geoană? Ce-ar mai urma acuma? Să concluzionaţi că Antonescu e ăla de-l invoca bunicul când venea vorba de ţigani? Că Boc e cel mai independent politician? Că Hrebenciuc a jucat în Moromeţii? Păi cu o aşa atitudine ar trebui să-ţi fie frică să mai participi până şi la Halloween.

Ce să mai, ăsta ne e viitorul ţării…

Proba de săltat sincron

Vă prezentam în urmă cu mai bine de o săptămână un calup de nu mai mult de două poze primite pe adresa redacţiei cu o maşină a Poliţiei ridicată pentru parcare neregulamentară. În dimineaţa asta, întâmplarea m-a făcut la rându-mi martorul unei operaţiuni similare.

Dacă în pozele trimise de cititorul nostru, ne era prezentată o situaţie în care un echipaj al firmei de săltat maşini dădea dovadă de individualism, luând pe sus, printr-o intrare regulamentară, o maşină a poliţiei care a încercat să dribleze regulile de circulaţie, etapa de azi dimineaţă ne scoate în evidenţă un remarcabil joc de echipă. Nu mai puţin de şapte camioane de profil, ridicând cât ar zice Ilie Dobre gol, tot atâtea autoturisme parcate neregulamentar. Întreaga fază s-a petrecut pe terenul din imediata vecinătate a unei intersecţii din Pantelimon, sub privirea spectatorilor aflaţi în trecere sau ieşiţi la geamurile blocurilor gri menţionate şi de băieţii de băieţi prin „poezii”.

Cu un asemenea ritm, cine ştie, poate că etapele viitoare vor culmina chiar cu ridicarea vreunui primar pentru staţionare neregulamentară în funcţie.

Cel mai tare din parcare. Parcare neregulamentară

Cam care ar fi cea mai mare satisfacţie a unui şofer cu cartea de muncă băgată la o firmă ce ridică autoturismele staţionate neregulamentar? Pe lângă satisfacţia de a-şi depăşi target-ul la maşini ridicate, de miştoul pe seama domnişoarelor spăşite ce şi-au parcat maşina în faţa semnului cu parcarea interzisă sau de a câştiga la loto şi a-şi da apoi demisia.

O variantă de răspuns a venit odată cu poza primită pe adresa redacţiei de la un cititor Cioburi care a surprins isprava unui astfel de şofer, în dimineaţa aceasta, în zona Pieţei Unirii. Este vorba, după cum probabil v-aţi dat deja seama, despre satisfacţia de a ridica maşini de poliţie parcate neregulamentar. Foarte bine, nene. Adică dacă eşti cu maşina poliţiei poţi să o tragi unde te poartă basca?

Sunt curios ce au făcut agenţii de circulaţie după ce s-au întors şi au constatat dispariţia maşinii? Au sunat la Poliţie sau au crezut că sunt victimele unei farse de-a lui Jugaru? Bine, asta în cazul în care nu erau în maşină, dormind.

Care este legătura între mall-ul Cotroceni şi hernia de disc?

Astăzi a mai fost deschis, în mijlocul oraşului, un centru comercial din categoria „cel mai”, plin de sclipici, beton, copaci de plastic şi având un consum de energie cât o comună mai înstărită. Trecând prin zonă, am dat o tură prin galeria comercială fancy-trandy-cool şi, iată cum, nebuloasa care plana deasupra câmpurilor cenuşii pe care le port sub calota craniană a fost brusc evaporată.

De ce vor pensionarii bani? Pentru că astăzi s-a deschis magazinul Real de pe bulevardul Timişoara, Bucureşti, România, Europa, etc. Nu pentru medicamente, aşa cum credeţi voi. Cea mai mare turmă formată din primate de vârsta a treia se călca pe bătături şi pe încheieturile sclerozate în hypermarketul nemţesc menţionat mai devreme. Săracii de ei, au aşteptat să treacă degeaba o viaţă întreagă ca să-şi poată cumpăra o pilotă, un detergent de vase, apă minerală şi o oală de email. Aşadar, bine că au venit banii de la F.M.I., să crească pensiile alea odată!

De ce în zilele următoare pe o parte din conturile de hi5 vor apărea poze noi? Pentru că progeniturile băştinaşilor din cartier şi-au scos de sub mileuri aparatele de fotografiat sau din buzunarele pline de chipsuri telefoanele şi au început să-şi tragă diverse cadre printre balustradele din mall, în loc să frece băncile prin şcoală. Sub diverse înfăţişări şi forme, de la balenuţa purtătoare de colanţi şi până la cocoşelul şuviţat şi acoperit de coşuri, singuri sau în perechi, tinerele vieţuitoare nu au pierdut niciun moment pentru a imprima fotografic imaginile în care mutrişoarele lor se aflau la loc de cinste.

Ce făceau azi angajatele model, plătitoare fidele de taxe la stat? Se plimbau prin centrul comercial, ţinându-se de mânuţă fie cu mamele lor, fie cu plătitorii de taxe concubini, cu ten mai închis (sau nu) şi lanţ finuţ de metal preţios. Încărcate cu strat gros de tencuială şi lăsând în spate râuri de parfum, colindau gingaş fiecare magazinaş cu hăinuţe, nu-i aşa, căci ofertele erau îmbietoare şi iarna bate la uşă. Of, şi cu mutrişoarele lor triste, se gândeau că li se termină pauza de masă şi trebuie apoi să se întoarcă la serviciu, să meargă cartea de muncă.

De ce astăzi am făcut brusc a cincea hernie de disc deşi la RMN-ul de acum două săptămâni aveam doar patru? Pentru că privind mulţimea care se bulucea în noul centru comercial, într-o perioadă în care criza este laitmotivul social, văzând pensionarii care se certau ca la uşa cortului pe mâncare, haine, tigăi şi alte mizerii, urmărind liceenii care în loc să-şi vadă de lucruri cu adevărat importante pentru perioada lor de creştere intelectuală şi spirituală, frecau podelele, cabinele de probă, cafenelele sau, pur şi simplu, bulanele, ţâţele şi pulile colegilor, văzând toate acestea, m-a apăsat aşa de tare o lehamite şi o scârbă faţă de societatea românească prezentă încât, iată cum, un alt disc intervertebral a cedat. Gimnastica medicală ar fi o soluţie. Dar să se facă la creier.

O clipă de România

   Zăbovind mai mult decât de obicei în lupta cu somnul matinal, am fost nevoit, într-una din zilele trecute, să apelez la un taxi pentru a acoperi traseul către locul de muncă. Ora nu era tocmai una potrivită pentru a realiza un record de rapiditate, mai ales într-un oraş extrem de aglomerat cum este Bucureştiul. Dar, cu această ocazie, am parcurs încă o filă din pestriţa lume a taximetriştilor, luând cunoştinţă cu filozofia acestora destul de colorată.

   Dialogul este preluat din înregistrarea audio pe care, întâmplător, am găsit-o în aceeaşi zi pe reportofonul din rucsac. Evident, am extras doar câteva părţi ale dialogului, fără a deteriora contextul.

 

„[…]

-E ceva aglomeraţie azi… (zic eu, doar să zic ceva)

-Deci eu mă strecor ca fumul pe sub uşă…Nu spuneţi ce fac eu, nu faceţi niciodată ce fac eu.

-Nu spun nimănui!

-Îmmmm, nu-mi place cum arată situaţia aici, şi cu ăştia lângă mine, uof! (eram pe linia de tramvai, în depăşire de coloană) Mie îmi place să mă strecor ca fumul pe sub uşă, să aprecieze clientul, la final să fiu şi eu mulţumit cu un bonus, pentru viitor…

-Pentru zile negre, nu?

-Acuma, lăsând gluma la o parte, mie traficul îmi afectează nivelul de trai. Eu, din cauza la nenorocitul ăsta de trafic pierd curse. Benzina iar s-a scumpit. Astăzi, ne-au chemat la firmă să ne întrebe dacă suntem de acord să scadă preţul.

-Aha… (se tot aud comenzi prin staţie, nu răspunde nimeni)

-Eu am zis: dom’le, scazi cu un leu preţul, diferenţa de benzină nu mi-o acoperi, planul nu mi-l reduci, asta înseamnă ca eu să nu mai muncesc doişpe ore, să muncesc paişpe ore pe zi, să mă iau cu schimbul la bătaie, care stă mai mult pe maşină, nu?

-Aşa o fi.

-Astăzi mă duc la ora doişpe, că sunt programat la director. Îmi iau cheia, că am o cheie franceză mică şi dacă văd că comentează îi dau cu ea peste mâini!

-Hm…

-Măicuţa mea, păi el îşi bate joc de familia mea? Prin mine îşi bate joc de familia mea! Îmmm, cum miroase înainte? Ia, dacă mă bag pe acolo nu mai am nicio şansă de ocolire…(tocmai trecem de o intersecţie mare) Înţelegeţi? Eu depind de nenorocitul ăsta de trafic.

-Mda.

[…]

-Deci, io trebuie să-i fac lui 45 de milioane pe lună în condiţiile în care el îmi dă mie cinci milioane jumate pe lună.

-Nasol…

-De ce credeţi că nu mai sunt maşini? Păi io dacă vă duc acum la garaj şi vreţi o maşină, în douăzeci de minute aveţi maşină. Bine, nu douăzeci de minute da’ într-o oră tot aveţi maşină…Ah, s-a băgat tramvaiul ăla nenorocit…De ce s-a băgat tramvaiul ăla, îmmm? Mi-a luat elanul…Mamă, sunt două…

(trece omul la planul B, ocolire pe străduţe, etc.)

[…]

-Până acuma m-am strecurat bine…Chit că mi-au umplut vreo doi frigiderul cu carne dar asta e. Încape, poate să congeleze la greu! (râde tâmp. Între timp, prin staţie se aud nenumărate comenzi, nu le ia nimeni) Mi-au interzis să iau şi copiii de la şcoală. Mi-au spus că dacă vreau să iau copiii de la şcoală trebuie să dau caseta jos. Adică, dacă mă vede un coleg, că sunt o groază din ăia limbişti, că le mai dă zece lei, cinşpe lei, că umblu fără aparat…Spuneau că Ceauşescu face exploatarea omului…

-Şi acum ce-o fi?

-Dom’le, vă spun eu. Acum îi mai rău! Deci acum îi mai rău şi te şi umileşte! Ascultaţi la mine, acum e mai rău! Mai rău!

-Mda…

-Am o cheiţă mică şi tot aşa, când am fost la o altă firmă, nu-i dau numele, tot aşa, m-a chemat şeful şi am aruncat-o când el închidea uşa…Şi am aruncat-o în geamul ăla al lui de la uşă, că se lăuda el că-i de cristal! Şi vroia să i-l plătesc! Nu-mi dădea cartea de muncă, că să-i plătesc eu geamul! Măi, ce vorbeşti? S-a spart singur! Tu vrei să mi-l impuţi mie? Când ai trântit uşa nervos, prea tare, s-a spart, nu?

(mi-e lene să schiţez vreun gest)

[…]

-A început campania electorală. (o iau pe altă pistă)

-Vă uitaţi??

-Păi, am văzut acum afişele pe stradă…

-Vă uitaţi? Eu nu mă uit. Nu merită. Sunt nişte porci! Toţi! Unul peste altul! Şi ăla al lui soacră-mea, din coteţ, e mai educat.

-Deci să înţeleg că nu votaţi.

-Eu? Păi, de exemplu când a rămas Iliescu cu Vadim, eu l-am votat pe Vadim. Deci, eu pun ştampila pe unul care ştiu că nu are nicio şansă. Uite, ca acuma, dacă e să rămână doi care nu vreau eu, deci eu pun pe unul care ştiu că n-are nicio şansă. Aţi înţeles? Ca votul să nu-l ia….Adică dacă unul care a câştigat alegerile, are douăşapte la sută…Şi atunci ia şi voturile celelalte, ale celorlaţi, aţi înţeles? E, acum m-am învăţat minte. Mă duc şi ori tai buletinul ăla sau pun vreo patru, cinci ştampile aşa, să vadă că protestează lumea, nu? Sau, să spunem că rămâne acuma unul, de exemplu, în turul doi, unul oarecare…Pun pe amândoi, ca să nu se supere niciunul, înţelegeţi?

-Hm…

-Dom’le, păi n-aţi observat că au lovit în toate punctele cheie? Au lovit în benzină, m-au lovit în buzunar…Mie ce-mi dau în plus? Ce-mi dă? Adică nu să-mi dea, să-mi facă o facilitate de a mă descurca mai bine… Nu, el să-mi ia! Mi-a dat în benzină, mi-a dat în pâine, mi-a dat în mâncarea copiilor, mă subjugă… Atunci, cum să-l votez, domnule? A, vrei dumneata să te votez? Două mii de euro! Dă-mi banii ăştia şi eu îţi pun ştampila! În America aşa e! Cât vrei? Vrei să te votez? N-aţi văzut că-s supăraţi acuma? Acum aşa e! Faci poză cu telefonul la buletin, marcă banu’. Dă lu’ băiatu două mii de euro, că tu faci mult mai mulţi bani acolo, dă lu’ baiatu banii ăştia că se mulţumeşte cu ei şi îţi pun ştampila. Şi nu mi-e ruşine s-o spun. Că am mai luat un senator, un deputat şi le-am zis: dă lu’ tata aici două mii de euro că te votez. Dă lu amărâtul de colea, lu’ sluga! Sluga necredincioasă sau sluga credincioasă! Dă-i două mii de euro că tu faci sute de mii de euro acolo!

-Mda…(mi-e scârbă, nu ştiu de ce)

-Spuneţi-mi mie unul care nu fură…Adică, singurul de care mi-e mai milă aşa, că e mai din topor, e Becali.

-Adică?

-Adică e mai neşlefuit aşa…Adică, nu că e neşlefuit da’ e mai aşa, prea vulgar sau nu ştiu cum să mă exprim.

-Mie mi se pare un cretin. (mi-a sărit somnul)

-Pare singurul om…Fiecare cu părerea lui, ştiţi cum e. E singurul care l-aş vota acuma, cu toate că n-are nicio şansă. Aţi văzut cu sportivii acuma? E singurul care a dat zece mii de euro!

-Asta-i de imagine.

-Dom’le, pentru imagine, da’ plăteşte!

-Păi, şi banii ăia de unde i-o avea?

-Dom’le nu e treaba mea! Nu ştiu de unde a furat el da’ dă şi la milogul ăsta!

-Păi, şi asta-i soluţia, să-i furi şi să mai dai pomeni la sărmani?

-Domnule, toţi fură în România! Arătaţi-mi unul care nu fură şi care e corect! Deci eu vreau să vă spun că sunt un om foarte credincios şi cu un respect deosebit faţă de Dumnezeu! Dar eu vreau să vă spun o chestie: e singurul care, dom’le care cheamă televiziunea, e de imagine, că e deştept şi care împarte în jurul lui zece mii de euro, nu ştiu cât, nu mă interesează, dă bani la biserici şi îşi face popularitate. Pe când ăştialalţi ce fac, dom’le? Ne dă numai la cap! O dată, de două ori, de trei ori, dar de câte ori credeţi că mai rezistăm? Păi nu se mai poate!

-Şi de ce nu iese lumea în stradă?

-Păi, ce să mai ieşi în stradă?

-Să-i alergi, să se sperie de furia maselor…

-Păi ce să se sperie? Că eu mă duc şi ţip la guvern şi el pune jandarmul lângă mine să mă bată! Schemele astea nu merg, dom’le!

-Mă rog…Haideţi că am ajuns.

(plata, discuţii fără sens de final)

 

 

Deci, pe şefi îi rezolvi cu cheiţa franceză dar nu ieşi în stradă de frica jandarmilor, trăieşti din mila clientului şi votul poate costa două mii de euro. Şi, peste toate, suntem săraci. Nu-i aşa că trăim într-o lume fascinantă?

Vaya con Dios, Señora

Toamna mohorâtă ce se încăpăţâna să îşi facă simţită prezenţa nu a venit cu mâna goală şi i-a readus cu ea, marţea trecută, de data aceasta în capitală, pe belgienii de la Vaya Con Dios. Contextul m-a regăsit şezând regulamentar pe unul din scaunele Sălii Palatului, chiar în intervalul desfăşurării concertului, printre cele câteva mii de spectatori prezenţi la eveniment. Lume multă, de toate vârstele, dominată de reprezentantele sexului frumos, atmosfera premergătoare concertului ducându-te cu gândul mai degrabă la o seară de teatru.

Sala, plină ochi, nu a fost nevoie să îndure linişte mai mult de un sfert de oră peste ora de începere anunţată oficial. Pianul, contrabasul, bateria îşi aşteptau cuminţi stăpânii. Curând, luminile s-au stins iar aceştia au intrat pe scenă luându-le în primire. La puţin timp, a apărut şi vedeta serii, Dani Klein, în aplauzele timide ale publicului. O doamnă bine, elegantă, extrem de jovială. Reprezentaţia a început lin, pe ritmuri de jazz şi a menţinut în mare măsură aceeaşi linie până la final, chiar dacă pe durata show-ului de aproape o oră şi jumătatea s-au lăsat auzite şi acorduri de blues sau chiar pop. Până şi orchestraţia hiturilor ce i-au făcut celebrii au fost puse pe ritmuri de jazz şi de blues, fiind presărate cu momente în care fiecare din cei şase instrumentişti îşi demonstrau măiestria în ale instrumentului. Peste toate, vocea inconfundabilă a artistei care a sunat impecabil. La fel ca şi toate celelalte instrumente. Sonorizare a fost la mare înălţime. Acustica sălii, asemenea.

Repertoriul a fost unul variat şi adaptat după cum spuneam şi mai sus la condiţiile unui concert de jazz. Au fost de la piese cunoscute precum What’s a Woman sau Puerto Rico până la preluări ale unor melodii africane, ţigăneşti sau chiar a săniei noastre cu zurgălăi.

Finalul mi-a reamintit ce înseamnă o formaţie care se lasă într-adevăr bisată. Reveniţi pe scenă după minute bune în care publicul se îneca în aplauze, vedetele serii au mai interpretat încă două piese, ultima dintre ele, Nah Neh Nah (melodie pe care chindăriţa din spatele meu a invocat-o de la începutul reprezentaţiei), ridicând întreaga sala în picioare. Am plecat plăcut surprins de prestaţia doamnei dar şi a colegilor săi de scenă.

Găluşte de mall

Am poposit astăzi, mânat fiind de strigătele disperate ale stomacului, în zona cu restaurante a mall-ului Plaza. Fiecare cu specificul său dar toate exagerat de scumpe că deh, chiria la turc e scumpă. Iar în acest caz turcul chiar nu plăteşte.

În fine, am adulmecat, mai ceva ca un ogar afgan urma vânatului, toate ofertele puse la dispoziţie de localurile din centrul comercial respectiv şi am decis că este cazul să-mi înec stomacul cu o porţie voluminoasă de ciorbă. Zis şi făcut. Am ochit o zonă de unde să-mi pot procura licoarea magică şi am pornit spre a mă aşeza liniştit la coadă.

…Coadă care era formată de o singură persoană, în faţa mea. În timp ce băleam privind către ofertele din vitrină, în spatele meu apar două doamne, pe la patruzeci şi ceva de ani, tencuite bine, parfumate şi mai bine, dichisite în toată regula…Genul de directoare cu ştate vechi în multinaţională sau patroane, cam asta îmi inspirau. Nimic de comentat, evident. Mi-a atras atenţia, însă, următoarea discuţie, reprodusă în esenţa ei:

„-Auzi, fată, uite ce de ciorbe aici…

-Da, fată, ce bine miroase!

-Hai, spune ce vrei şi cumpăr eu azi.

-Da, chiar îmi doresc o supă de găluşte, ştii de când mi-e poftă?”

Întrerup un pic relatarea pentru a face câteva precizări. Chiar în faţa noastră se aflau recipientele cu ciorbe şi supe, puse pe două rânduri, a câte patru recipiente. În primul rând, cel dinspre clienţi (adică noi) se afla magnifica supă de găluşte dorită de doamne, o ciorbă ţărănească şi încă ceva. Pe rândul celălalt, cel dinspre vânzătoare, se afla ciorbă de pui a la grec, ciorbă de burtă şi ciorbă de perişoare. Continuăm…

„-Da, fată, supă de găluşte din aia galbenă, ştii?

-Nu, nu ştiu de care…

-Cum nu ştii? Cu zeama galbenă, aşa, plină…

-Hm, o fi aia de acolo? (se uitau spre ciorba de pui a la grec)

-Măi, nu ştiu, că nu se văd găluştele…

-Da, şi parcă nu e aşa galbenă, cum ştiam eu…”

În faţa lor, în toată splendoarea ei, supa de găluşte privea mirată cum de cele două dudui nu o recunosc. În zeama clară precum supa, găluştele, măricele de altfel, se bălăceau de zor doar, doar or atrage atenţia doamnelor. Dar nimic. Privirile pierdute  şi total străine de gastronomie ale femeilor se îndreptau în orice altă direcţie numai unde trebuie nu. Găluştele, oricât de calme păreau iniţial, au început să se agite, cerând disperate atenţia şi ridicând mânuţele lor pufoase şi grăsune în aer. „Hellooooo, helloooo, aiiiici, aiiiici!” strigau din mijlocul supei cele trei sau patru găluşte dolofane. La un moment dat, chiar am avut impresia că plezneau nervoase zeama din jurul lor pentru a se face simţite mai bine….

„-A, fată, uite, am găsit-o! (o serie de aplauze ale găluştelor)

-Daaa, unde?

-Uite-o! Aia e!

-Da, fată, şi uite e şi galbenul ăla de care ziceai. Hai să întrebăm, totuşi, să fim sigure…Nu vă supăraţi, aceea este supă de găluşte, nu?

-Ăăă, nu…E ciorbă de burtă.”

Am achitat comanda mea, trăgând cu privirea la cele trei sau patru găluşte cum îşi legau fiecare o eşarfă pe frunte şi se mânjeau pe obraji cu nuanţe de camuflaj. Armele din mânuţele lor erau pregătite de luptă.

„Hai, fată, să mergem de aici…Nicio ciorbă nu ştim cum arată, auzi…” au început să râdă cele două doamne în timp ce plecau. Norocul lor. Deja aveau luminiţele roşii fixate pe frunte.