Şmecheria la nivel de artă

• Martor şi tartor, Promo •

Ultima evadare din câmpul muncii m-a surprins în postura de a interacţiona, vrând-nevrând, cu o sumedenie de noi personaje. Până una alta, un lucru deloc împovărător. E bine să mai cunoşti şi alţi oameni. Dintre toţi aceşti interlocutori necunoscuţi cu care am stabilit un minim contact verbal, doar unul singur a reuşit însă să-mi stârnească un interes mai accentuat. Şi când spun interes mă refer la acea curiozitate ştiinţifică care râcâie un antropolog în încercarea de a descoperi la subiectul său primat comportamente nemaivăzute până atunci.

Personajul a cărei tipologie urmează a fi disecată în continuare, era un domn cărunt, cu părul rar şi lins, purtat pe spate cu concursul gelului în exces, gesticulând mult şi inutil din mâini în încercarea de a explica interlocutorului său tot felul lucruri banale, în concepţia sa de o covârşitoare importanţă, uşor peltic, repetând excesiv după fiecare explicaţie dată întrebarea mă-nţelegeţi?, tic verbal care, în condiţiile afirmaţiilor mele maşinale, îi conferea treptat o anume siguranţă în discuţie. Cu un mers legănat, descriind cu sandalele sale de mall unghiuri de nouăzeci de grade, cu o burtă scursă peste pantalonii scurţi înfloraţi, denotând un soi de opulenţă decadentă, subiectul nostru a împrăştiat pe tot parcursul promenadei, care nu a durat mai mult de jumătate de oră, pe lângă multitudinea de învăţăminte de viaţă şi un damf dulceag de băutură, licoare care deşi i-a impregnat efectul unui patefon stricat, a reuşit negreşit să-i releve şi partea necenzurată a caracterului său. După spusele sale, până mai acum un an ar fi ocupat o funcţie importantă în administraţia guvernamentală dar, odată cu ultima remaniere, i s-a făcut o propunere pe care nu a putut-o refuza şi anume primirea a 24 de salarii compensatorii şi implicit ieşirea la pensie. Acum, are propria-i afacere şi propriile-i concepţii despre viaţă.

Ceea ce m-a fascinat din prima clipă la acest personaj a fost modul în care reuşea să rezume rezolvarea tuturor situaţiilor după grile bine definite, mizând pe ideea că orice şi oricine are un preţ. Nu contează funcţia deţinută, naţionalitatea sau condiţia socială asumată. Dacă ştii cum să dai banul, nimeni nu te refuză. Oricine poate fi cumpărat. Şi un euro dacă îl dai până la urmă; n-are importanţă; gestul contează. Simplul fapt că l-ai „omenit”, îl face să cedeze. La fel şi cu negocierea în situaţii mai complicate. Pai dacă treci pe roşu şi te prinde Poliţia, tu cu cine vorbeşti? Cu ăla tânărul sau cu ăla bătrânul? Normal că negociezi cu poliţistul mai în vârstă. El ştie cum e mersul lucrurilor. Ăla tânăr e încă necopt. Iese cu tot felul de idei din şcoală. Un set de concluzii trase de un expert al genului după ani de experienţă în domeniu. O adevărată lecţie de cum poţi ridica şmecheria la nivel de artă.

Nefiind încă prins în acelaşi miraj al alcoolului şi contrariat în totalitate de expunerile sale cu caracter didactic, am ales numai variante scurte şi prompte de răspuns. O polemică cu un astfel de personaj, într-o aşa stare avansată de şmecherie şi de ebrietate nu s-ar fi diferenţiat de o dispută verbală avută cu un aparat de radio. Şi nu ştiu de ce, dar am impresia că după sfârşitul discuţiei noastre a rămas cu un gust amar în gură. Şi nu atât de la vin cât de la concluzia că şi-a irosit timpul cu un inadaptat. Zilele ce au urmat, ne-am ignorat reciproc la modul cel mai respectuos; el, o antologie de şmecherie şi eu, un simplu fraier.

Simularea nu bate situaţia reală

• Martor şi tartor, Promo •

   Am asistat ieri, martor involuntar, la simularea unui incendiu într-o clădire de birouri, aparţinând turcilor proprietari de mall-uri în Bucureşti. Un exerciţiu necesar, probabil, dar văzut altfel prin ochii potenţialelor victime.

   Alarma a început să urle strident în jurul orei zece, când o mare parte din corporatiştii care înotau după pereţii de sticlă ai clădirii era în plin proces de comutare pe modul transă birocratică. Evident, primele reacţii au fost scoase din bogata desagă a limbajului josnic-stradal, la adresa zgomotului aruncat de sistemele de avertizare. Nimeni, însă, nu a catadicsit să facă ceea ce era normal, respectiv să o ia uşurel spre ieşirile de incendiu. Lipsa instructajului, probabil…

   A urmat o a doua repriză de urlete din difuzoare şi, parcă, a apărut brusc un curent de părăsire a clădirii căci, cine ştie, „poate chiar arde ceva”. Rupţi de tabele, e-mailuri şi telefoane, pitzi şi mitzi corporatişti au avut câteva momente de rătăcire, confruntaţi cu situaţia în sine. Nefiind înştiinţaţi în vreun fel şi neprimind nici un mesaj electronic cum că trebuie să facă aia şi aia, băieţii şi fetele office au rămas cu privirile în gol, enervaţi de gălăgie, aşteptând un semn…

   O fi venit, n-o fi venit semnul, nu mai contează. Important este că lumea a trecut la următorul nivel intelectual şi a luat-o uşor, uşor, pe scara de incendiu. Şi spun uşor nu pentru că aşa vroia mulţimea să se deplaseze, ci pentru că acestea erau posibilităţile. Îmbulzeala a dat naştere unor gâtuiri ale şirului undeva, pe scări, diminuând viteza de deplasare către zero. Iar asta se întâmpla în condiţiile unei simulări, fără fum, foc şi panică. Mă întreb care ar fi fost evenimentele în cazul în care imaginarul se transforma în real…

    În fine, ajunşi afară, am putut observa „impresionanta” desfăşurare de forţe pompiereşti, cu cele trei autospeciale sosite acolo şi schemele de stingere a incendiului virtual. S-a ridicat o scară către acoperiş, impresia fiind de urmărire a unei scene rulată cu încetinitorul, s-a aruncat un jet sau două peste o fumigenă plantată pe acoperiş, scara a revenit la sol şi gata. Încă o oră scursă din viaţa unora.

   Nu contest faptul că verificarea sistemelor de stingere a incendiilor este necesară şi că simulările de acest gen trebuie făcute regulat. Dar, aşa cum s-au petrecut lucrurile la exerciţiul la care am asistat ieri, îmi sporeşte doza de îngrijorare dacă mă gândesc la o situaţie reală. Instructajele făcute la locul muncă ar trebui bifate obligatoriu iar existenţa unor ieşiri de siguranţă largi şi care ar evita blocaje grave nu au cum să lipsească din schema oricărei clădiri de acest gen. Ca să nu mai spun că maşinile de pompieri s-au chinuit destul de mult să intre în parcarea de la bază, din cauza unei bariere mulate după comoditatea top-managementului (sunt curios dacă urmează o modificare a accesului). Simulare, simulare, da’ să ştim şi noi…

Mic pastel contemporan

• Martor şi tartor, Promo •

    O zi plăcută, rătăcită la îmbinarea dintre vară şi toamnă, m-a scos pentru o jumătate de oră din hruba imperialistă într-un parc aflat în spatele unor blocuri tip, moştenite din epoca de aur comunistă. Plăpânda zonă verde, cosmetizată  în contemporanul stil neomioritic, adăposteşte un spaţiu dedicat copiilor, îngrădit cu un gard grosolan vopsit în verde şi dotată cu accesorii din plastic şi metal pentru zbenguială. Pe jos, nisip şi smocuri uscate de iarbă.

   Odată cu gânduri pierdute în industrial, o briză alerga şoptită printre ramurile copacilor de deasupra, rupând din loc în loc câte o frunză, îndemnând-o să alunece către pământul mamă şi tată. Acoperit de nisip şi smocuri de iarbă uscată. Presărat, precum decorul trist industrial încropit de un pictor decadent, cu resturi de plastic, hârtii, chiştoace, pungi. Pete ale progresului. Gunoi făcut de oameni. Copii printre gunoaie, viitori oameni mari.

   Se spune că adulţii sunt exemple pentru copii. Aşa este. Un anume moment îmi spune că, uneori, acest lucru trebuie să se întâmple în sens invers. Cei mici să fie model pentru cei mari. Adulţi care fac gunoaie. Printre copii, nisip, smocuri de iarbă uscată.

„Haideţi să adunăm astea, uite ce mizerie este!”, spuse un suflet mic. „Hai!”, se strânseră ceilalţi prichindei, murdari de pământ.

Un domn, probabil rudă cu unul din copii, spărgea seminţe tacticos, lângă un leagăn. Dojenitor, stinse ţigara, aruncând chiştocul pe jos şi urlă părinteşte: „Bă, lasă alea jos din mână, că-s scârboase! Ce le strângi tu? Vrei să te bag în casă?”.

 

Mai bine mă duc în pădure.

Concertul Madonna. Relatare din fundul curţii

• Martor şi tartor, Promo •

26 August 2009, orele 19:00, Piaţa Unirii. Oraşul pare uşor mai agitat decât de obicei. Pârâiaşe de oameni curg pe splaiul pietonal către punctul zero al momentului, Parcul Izvor. Tineri, vârstnici, români, străini, fani înfocaţi sau simpli curioşi, cu toţii convergem către locul unde are să se întâmple cel mai mediatizat eveniment al verii, concertul Madonna.

Din depărtare, un nor de fum pluteşte deasupra parcului în jurul căruia mulţimea de oameni dă rotocoale în căutarea căilor de acces. Trebuie să ne grăbim să intrăm, că o să fie prăpăd. Ne înscriem regulamentar la coadă,  cu biletele la vedere, pentru a trece de filtrele de securitate de la intrare. Lumea aruncă sticlele cu apă, peturile de bere, sticluţele cu otravă, arbaletele, colecţia pirotehnică, totul. Intru pregătit pentru percheziţia corporală, scanarea cu raze X, ecografie, testul poligraf. Când colo, agentul de pază nici măcar nu s-a sinchisit să îmi observe prezenţa. Iar cazul meu nu a fost deloc unul singular. Aceeaşi trataţie a avut-o majoritatea. Aşadar, praful în aer, securitatea la pământ.

Pătruns în zona gazon B, prima senzaţie care m-a încercat a fost că sunt pe hipodrom. Atunci am realizat că norişorul de fum nu era de la mici. Forfota mulţimii deranjase praful celui mai chel parc din capitală. Lumea în schimb, destul de curăţică. Mulţi străini. Reprezentantele sexului frumos domină. Destul de multe cupluri. Ele extrem de nerăbdătoare, ei deja resemnaţi.

După o încercare eşuată de a ne încadra în mulţimea compactată perpendicular pe scenă, am ales într-un final un loc mai aerisit, mai respirabil, în spatele parcului, după puţinii dar, aşa cum aveau să se dovedească mai târziu, incomozii pomi. Aşadar, relatările cu privire la desfăşurarea scenică echivalează cu cele ale unui ins care a urmărit concertul de pe malul Dâmboviţei. Diferenţa ar fi că el nu a plătit 120 de lei şi nu s-a înghesuit pentru un pahar cu bere. Apropo de bere. Cele patru puncte (atâtea câte am numărat eu), în care s-au pus în vânzare berea şi toate celelalte, s-au dovedit a fi suficiente la număr şi bine aprovizionate. Asta cu toată că, înainte cu două ore de începerea concertului, după ce am văzut mulţimile de însetaţi dispuse claie peste grămadă în jurul surselor de băutură, m-a încercat acelaşi sentiment de sete acută de la Rolling Stones.

După a treia bere apar şi primele semne ce anunţau începerea concertului. Locul, strategic ales pentru a putea vedea ce se întâmplă pe scenă, se dovedeşte inutil. La primele acorduri, mulţimea a crescut brusc în înălţime, întinzându-şi gâturile precum mangustele pentru a surprinde momentul apariţiei divei pe scenă. Şi iat-o! Marea divă e doar o mogâldeaţă ce se agită precum o furnică pe marginea servantei. Dar nu-i nimic, sunt ecrane special amplasate pentru cei din spate. Însă ecranele, trei la număr – excluzându-l pe cel din spatele scenei, sunt mult prea mici şi foarte prost dispuse; parcă ar fi fost montate exclusiv pentru cei din faţă.

Dar să lăsăm vizualul şi să ne concentrăm pe partea sonoră. După aproape două ore petrecute în faţa mulţimii nedezlănţuite, pe lângă show-ul pe care cică l-ar fi făcut pe scenă, Madonna şi-a demonstrat ei şi ne-a demonstrat şi nouă un lucru incontestabil. Nu are voce! Nu are voce de live, nu are voce în general. Tonalitatea fluctuantă a vocii, dar şi ţipetele stridente şi distorsionate iscate din pieptul lucrat al divei, le concurau lejer pe cele ale unei gospodine cântând să-şi ţină de urât în timpul curăţeniei.

Singurele momente notabile în care publicul şi-a făcut auzită prezenţa au fost două la număr. Primul a fost momentul in memoriam Michael Jackson, care a atras după sine urale de simpatie, iar al doilea a venit în timp ce artista, acompaniată de o orchestră de romi, a susţinut un discurs în care a atras atenţia asupra problemelor rasiale ce vizau ţiganii din sud-estul Europei. Atunci, publicul a luat foc ca şi cum pigmentul său alb a fost ars cu ţigara.

După două ore de lălăială (sau încă două beri) s-a terminat şi mult prea aşteptatul concert. Fără urale, fără bis, fără regrete. Finalul m-a surprins pilit şi dezamăgit. Prea multă tevatură pentru un concert al unei regine la care cele mai percutante momente s-au consumat doar la amintirea regelui.

Oraşul Victoria, la umbra munţilor Făgăraş

• Martor şi tartor, Promo •

   La poalele munţilor Făgăraş există un orăşel cu o istorie recentă, cu felurite chipuri şi caractere, mângâiat însă de piscurile mândre ale muntelui. Iniţiat de nemţi cu un scop, fiind doar o colonie la începuturi, continuat de comunişti cu un alt scop, a ajuns într-un final oraşul Victoria. Astăzi, localitatea îşi urmează cursul său, încercând supravieţuirea fiecărei zile.

   Prima impresie este a unui oraş murdar, abandonat în mizerie, dacă intrarea se face dinspre DN1, prin Ucea de Jos şi Ucea de Sus (pe DN1 între Făgăraş şi Sibiu). În acel capăt al oraşului se văd reminiscenţele unui comunism închis la minte şi care a pătat vizualul oricărui loc din România cu blocurile muncitoreşti, pătrăţoase şi fără suflet. Trecând de acest pas, se va deschide în faţa călătorului un peisaj urban îngrijit, curat, înverzit, cu spaţii largi printre clădirile joase şi intrate de curând în proces de refacere. Dispunerea străzilor este simplă, facil de păşit. Centrul urbei, înconjurat de singurul hotel din oraş, fostul magazin universal şi clubul cultural (unde, pe vremuri, funcţiona un cinematograf), are deschiderea către bulevardul Mihai Eminescu (fost Lenin), străjuit de castani de o parte şi de alta. În capătul acestuia se află una din bisericile ridicate după 1989, cu un peisaj incredibil pe fundal, modelat de culmile munţilor Făgăraş.

   Pe vremea comunismului oraşul Victoria era denumit oraşul fără biserici. Oficial, nu exista niciuna, localitatea fiind gândită ca un grup al noului om visat de comunişti. Nu a fost aşa. În casa unui preot, care îşi asuma un mare risc în acele vremuri, tradiţia  creştinească a românilor de acolo a continuat, în ciuda presiunilor făcute de Securitate. Astăzi sunt nu mai puţin de şapte biserici, pentru cele trei culte religioase adoptate de locuitori. Pe linie politică, niciun primar nu a reuşit să atragă resurse pentru dezvoltarea turistică a zonei, deşi potenţial există din plin. În ultimii ani au mai apărut una sau două pensiuni, controlate de doi oameni de afaceri locali, cunoscuţi şi la nivel judeţean. Anul acesta a început  refacerea străzilor din oraş şi, cât de cât, s-au mai îndreptat din cele obşteşti.

   Aproape jumătate din populaţia prezentă aici în anii ’90 este plecată în Spania şi Italia. O parte din ei s-a întors definitiv în Victoria şi au început să-şi ridice case. Prea puţini, însă, investesc banii în ceva durabil. Este păcat că într-o zonă unde muntele este foarte aproape nicio autoritate nu dă vreun semn. Nu sunt obiective majore de vizitat dar, pentru două-trei zile de odihnă, plimbat printre aleile de castani, lăfăit la soare la celebrul ştrand din Victoria (dotat cu loc de campare pentru corturi, două bazine foarte curate, terenuri de sport) sau dat o fugă prin satele învecinate pentru a descoperi tradiţii şi obiceiuri bine conservate, urbea este ideală. Evident, se pot face drumeţii către munte şi perdut vremea prin pădure. De remarcat faptul că sunt numeroşi turişti străini care tranzitează oraşul, coborâţi de pe crestele Făgăraşului şi nimeni nu încearcă în vreun fel să-i mai reţină măcar o zi sau două pe acolo.

   Imediat după 1990, când cei mai mulţi dintre saşi au tăiat-o către Germania, a rămas un gol care nu a putut fi acoperit în totalitate de cei rămaşi. Datorită acestor saşi zona a putut fi cunoscută mai bine peste hotare. Din păcate, nimeni de aici nu a ştiut să profite de acest fapt. Sâmbăta de Sus, aflată la vreo zece kilometri spre munte atrage multă lume, fiind mult mai cunoscută din acest punct de vedere. Şi mult mai murdărită căci turistul român (sau românul, în general) nu ştie să-şi ocrotească bogăţiile.

   Oraşul Victoria merită vizitat, numai prin prisma faptului că împleteşte vechi cu nou, tradiţional cu modern, o cultură cu alta şi pentru că se află la poalele munţilor. Fiecare străduţă  te lasă să descoperi altceva, fiecare anotimp pictează altfel peisajul. Oamenii sunt cumsecade, pregătiţi pentru a spune o poveste celor care îi ascultă. O vacanţă petrecută în acest loc vă poate scăpa de griji, măcar pentru o perioadă. Dacă nu mă credeţi, încercaţi.

Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.

   Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.

   Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.

   În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.

   Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi  o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.

Pe Baricade, pe bancă, sub masă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

Un bun prieten îmi tot povestea despre o terasă ascunsă de lume şi de căldură, undeva în centrul Bucureştiului. Măi, să fie…Nu m-a convins, mai ales că nu-ţi poţi închipui aşa ceva în buricul târgului, cu atât mai mult despre o terasă. Dar, curios din fire, am hotărât să cercetez cu ochii mei spusele amicului meu…

…Într-o zi de vară, cu temperaturi nu tocmai prietenoase aerului condiţionat, am păşit pragul terasei. Pe Baricade, numele său. Aşadar, locaţia descrisă numai în cuvinte de laudă de amicul meu se află central, în spatele unor blocuri vecine cu o bibliotecă lăsată în paragină. Şi lângă o mănăstire cu valoare de patrimoniu. O să-mi aduc aminte de adresa exactă până la final…Terasa este destul de largă, cu mese de lemn (un pic incomode, dacă eşti mai lungan), cu pietriş pe jos şi înconjurată de gard cu rogojină pe el sau viţă-de-vie, pe o anumită porţiune. Şi umbrele mari, care ţin umbră. La prima vedere totul este în regulă. Am remarcat mai apoi că există şi o casă mai în spate, dotată cu un subteran unde, evident, se află află alte mese cu alte scaune, precum şi bucătăria. Bucătărie? Ei bine, da. Pentru pizza şi ceva salată. Bunicele, raportate la preţ (pizza este 18 lei).

Să vorbim un pic despre bere. Am găsit aici, pe lângă berile uzuale gen Tuborg sau Beck’s, licori un pic mai sofisticate ca Leffe, Duvel sau Konig Ludwig. Ca preţuri, Tuborgul la sticlă este 5 lei sau 4,5 lei în varianta la halbă. Servirea se face la masă, chiar dacă locaţia nu creează această impresie, în sensul bun al afirmaţiei. Muzica se îmbină cu atmosfera de acolo (la un moment dat rula şi Guano Apes, dacă memoria nu-mi joacă feste) iar pentru împătimiţii de site-uri porno wireless-ul este gratuit. Toaletele nu sunt pentru fiţoşi, ceea ce nu înseamnă că au o bilă neagră. Boxerul terasei (amicul meu îmi şopteşte că este boxeriţa Maya) împreună cu cele două pisici senzaţionale, se integrează perfect în peisaj, aducând şi o umbră de fericire tâmpă pe feţele beţivilor intersectaţi cu ele pe traseul către budă. Iar finalul, oricum, ne-a cam prins pe toţi cu acea fericire…

Pentru pasionaţii de fotbal, terasa Pe Baricade pune la dispoziţie suportul tehnic al microbistului, respectiv tv comutat pe canalul unde se transmite un meci interesant. Şi bere, evident. De asemenea, ocazional, se organizează diverse evenimente cu specific underground. Mai era ceva…Aha, lumea. Să spunem că cei care poposesc pe acolo par de treabă. Criteriul faţă de care am trasat această caracteristică rămâne să vi-l definiţi fiecare, dacă veţi da o raită pe acolo.

I-am mulţumit amicului meu (dinamovist-cică are legătura chestia asta cu Pe Baricade J) pentru recomandarea acestei locaţii şi mi-am propus să mai dau câteva vizite pe acolo. Aha, mi-am adus aminte: adresa este str. Radu Vodă, nr. 23. Clar, am nevoie de o bere…

Soare, mare şi multă apă

• Jumătatea plină, Martor şi tartor, Promo •

Săptămâna trecută am descoperit că într-adevăr poate exista o jumătate plină a paharului. Trebuie doar să ai timp să o observi şi să o apreciezi. Timpul necesar, în cazul de faţă, a apărut datorită unui scurt concediu petrecut în Delta Dunării la Sfântul Gheorghe. Datorită faptului că festivalul Anonimul din Sf. Gheorghe nu începuse încă, numărul de turişti nu sufoca privirea iar bunul simţ era la el acasă. Datorită bugetului redus am fost nevoiţi (eu şi soţia) să ne mulţumim cu doar 1000 de lei pentru 5 zile de frecat menta (cu tot cu transport, campare în camping, masă şi beutură după plac). Condiţiile din camping au fost mai mult decât satisfăcătoare (15 lei / zi / cort + 10 lei / persoană taxă eco), toaletele şi duşurile fiind foarte curate şi în excelentă stare de funcţionare (ceea ce ar trebui să se încadreze în normalitate). Internet WI/FI moca în cârciuma din camping (şi chiar funcţiona), film în fiecare seară pe ecranul festivalului, băutura şi mâncarea ieftinache. Berea la 2,5 – 3,5 lei – în funcţie de brand, cea mai scumpă bere Heineken la 5 lei, indiferent unde o beai – pe plajă, în cârciumă sau pe stradă, în faţa alimentarei. În principiu v-aţi facut o idee cam cum ar trebui să fie portofelul.

Însă nu despre asta ţin să povestesc.

Am fost plăcut surprins de liniştea din localitate, doar uneori străpunsă de trocarici, adică tractorul care transportă turiştii din localitate la plajă (care se află cam la 1,5 Km de localitate). Comuna nu are drumuri pavate sau asfaltate, uliţele – mai mari sau mai mici – fiind aşternute cu nisip fin, ceea ce nu face decât să sporească farmecul locului. Nisipul de pe uliţe este atât de fierbinte (mai ales la amiază) încât dacă mergeţi în picioarele goale puteţi descoperi a doua zi ca aţi facut ceva băşici la tălpi. O mare parte din casele locului încă mai păstrează imaginea casei de la ţară şi chiar se pot observa câteva detalii specifice locului (acoperişuri şi garduri din stuf, curţi nu foarte mari dar pline de vegetaţie, multe flori, căţei de mărimea pisicilor, etc). Un lucru inedit mi s-a părut faptul că localnicii dau drumul vitelor dimineaţa devreme pentru a pleca la păscut, iar seara, acestea se întorc singure acasă. Nu există ciobani sau copii care să păstorească vitele pe timpul zilei. De asemenea, puteţi descoperi la amiază, când soarele arde cel mai tare, cum mici grupuri de vite apar pe malul mării pentru a bea apă (apa de mare este dulce deoarece aici se varsă Dunărea) şi pentru a se răcori în briza din timpul zilei.

Dacă ajungeţi prin aceste locuri, nu ezitaţi să vă plimbaţi pe malul mării şi oriunde în împrejurimi. Veţi descoperi multe grupuri de cai sălbatici care pasc printre dunele de nisip de la malul mării sau pe islazurile din împrejurimi. Am aflat de la localnici că o mică parte din cai sunt ai lor, restul fiind urmaşii acestor cai domestici dar care s-au născut şi crescut în sălbăticie. La întrebarea de ce localnicii nu ţin caii acasă, am aflat că oricum nu prea au ce face cu ei şi că ar fi prea dificil să îi prindă. Nooo? Dacă nu ştiaţi, în Deltă se află ultima populaţie de cai sălbatici din Europa.

Un alt lucru care nu ar trebui ratat dacă ajungeţi în această zonă este vizitarea locului de vărsare a Dunării în mare. Este la fel de sălbatic ca împrejurimile, plaja fiind marcată de plaurii aduşi de Dunăre din amonte. De asemenea, dunele de nisip, deşi cu o vegetaţie săracă (tot felul de ciulini şi scaieţi), ascund mări de fluturi care se ridică în aer la trecerea printre ciulini.

Nu trebuie să rataţi o plimbare cu barca pe canalele Deltei. Puteţi tocmi un pescar (cam 40 lei de căciulă) să vă ducă până în rezervaţie şi înapoi cu barca. Însă dacă doriţi într-adevăr să vedeţi Delta, vă recomand să închiriaţi o barcă pentru 2 zile şi să vă aventuraţi pe canale (binenţeles, împreună cu un localnic care cunoaşte canalele).

Personal, am dorit să încerc măncarea localnicilor. Pentru 25 lei de căciulă am primit o masă ca niciodată. Preţul este un pic cam piperat însă pot spune că a meritat fiecare bănuţ. Atenţie, în localitate există doar 1 cârciumă unde se poate mânca (în camping) însă nu o pot recomanda. Dacă doriţi borş de peşte, chifteluţe de peşte sau orice fel de peşte puteţi bate la o poartă şi spuneţi că vă este foame. Chiar aşa! Atât de simplu! Personal am apelat la Tanti Tanţa din capul satului care găteşte dumnezeieşte. Peştele este proaspăt adus de fiul acesteia care este pescar. De exemplu, pentru 50 lei / 2 persoane am primit un platou cu 4 buc cam la 30 cm de şalău + 3 bucăţi cam la 20 cm de roşioară. Mămăligă şi mujdei la discreţie. Nu am putut mânca tot şi oricum abia ne-am ridicat de la masă. De asemenea, pentru cei mai cu fiţe în creieri puteţi să vă şi cazaţi cu 70 de lei camera/noapte. Puteţi sta în cameră câţi puteţi intra (ca pe vremuri la Costineşti).

Ca să înţelegeţi cam cum decurge o zi de frecat menta în Sf. Gheorghe, iată câteva detalii. Trezirea pe la 9-10 dimineaţa. Duş, spălat pe dinţi, băut cafea, fumat ceva ţigări, mâncat ceva rapid. 11-12 plecat la plajă pe jos pentru a mai obosi un pic. Mers cam 1 km jumate (timp în care trocariciul trece pe lângă tine de maxim 2 ori) până la plajă. Până pe la 5-6 plajă, baie în mare, plimbat pe coclauri, fotografii, citit cărţi, băut bere (pentru hidratare, evident). Revenit la cort, duş, o bere, plecat la masă la tanti Tanţa. Mâncat ca un porc (oricum nu poţi termina cât îţi pune în farfurie), mers pe jos în derivă din cauza burţii până în centrul comunei la cârciuma de la strada mare. Stat de o 1-2-X beri, fumat ceva ţigări, dicutat cu un localnic câte ceva. Pe la 7-8 plecat spre cort un pic ameţit. Spray-at cu Autan împotriva ţânţarilor, îmbrăcat mai gros, mers la film. Băut 4-5-X beri, râs la prostia aia de film, fumat joint, intrat în cort cu ţânţarii. Trezit dimineaţa cu umflături de ţânţari peste tot.

Dorel, trei beri şi-un şantier

• Martor şi tartor, Promo •

După o noapte furtunoasă m-am trezit astăzi la o oră mai apropiată de seară decât de dimineaţă. Am observat că nu am ţigări, nici eu, nici scumpa mea prinţesă, care de la ora 8 a.m. trage cu ochiul în autobiografia lui Norma Jeane Mortensen.

Mi-am schimbat boxerii, am înjurat apa caldă, care la etajul al 9-lea cu greu ajunge şi am coborât până la chioşcul cu bunătăţi în vederea procurării obiectelor care-mi satisfac tabieturile. În momentul în care am ajuns în faţa magazinului am observat un nene insipid plin de var care dorea să cumpere diverse. M-am aşezat în spatele lui şi fără să vreau am început să ascult dialogul tip-vânzător. Tipului îi voi spune Dorel în vederea delimitării de celălalt personaj.

” Dorel: – Dă şi mie zece Tuborg la doză ! Da să fie reci ca mortu că ne omoară căldura asta!

Vânzătorul, după ce caută în frigider: – Am doar şapte reci ! Vă dau altceva?

D: – Dă atunci şi Becşi vreo cinci până la cinşpe !

V: – Păi nu vroiaţi zece? Până la cincisprezece ar mai fi încă opt!

D: – Hai mă lasă-mă cu calculele dă să fie cinşpe beri acolo, ce dracu!

V: – Bine, altceva?

D: – Dă zece de sămânţă, ăhh ( acesta este un moment în care domnul calcula câte persoane sunt ei în total, nu se poate reproduce, prea multe onomatopee mângâiate de fraze euclidiene) şi mai bagă treizeci de becşi că ie mulţi acolo !

V: – Păi nu am atâtea la rece! Vă dau şi altceva?

D: – Bagă mă să fie, nu contează bere să fie. Şi două ape minerale că ie doi băieţi pocăiţi( râde monstruos). Şi spune cât trebe să mă achit.

V: – Păi aveţi un milion patru sute treizeci.

Dorel plăteşte şi dă să plece. Vânzătorul mă întreabă ce doresc, eu îi spun două mărci de ţigări, moment în care Dorel se întoarce mă dă la o parte şi spune:

– Aşa bă că am uitat, dă şi două de Lemeu roşu. Şi câte beri vine de om mă dacă ie şaişpe oameni? Io am aicea patruşcinci.

V: – Păi ar veni cam trei de om.

D: – Bă … aşa puţine? Mai ai la rece ?

V: – Mai am două doze atât.Vi le dau ?

D: – Dă-le p-alea şi dă şi vreo doişpe la pet aşa da reci să fie!”

Şi-a primit Dorel berile şi a plecat.

Uimit l-am întrebat pe vânzător unde lucrează respectivul. Mi-a răspuns că este muncitor la un bloc ce se construieşte în apropiere şi că în fiecare zi la ora 12 vine şi cumpără bere şi seminţe. Oamenii se pare că au pauză între 12 şi 14, după care încep din nou lucrul.

Acum vin cu o întrebare: Ce randament mai dau muncitorii agătaţi pe schele cu soarele în cap după mai mult de doi litri şi jumătate de căciulă băuţi în plină caniculă ?

Spor la mutat în blocuri noi domnilor, nu vă fie teamă sunt construite de profesionişti.

Shelter Pub, o variantă de rezervă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

Căldură mare, domnilor…Viaţa la capitală nu este una chiar plăcută, mai ales în perioada verii, şi orice ocazie care îţi oferă şansa de a păcăli dezagreabilul cotidian este binevenită. Mersul acasă după orele de muncă e bine să fie uneori precedat de un pit-stop la cârciumă, fie la o bere, fie la căscat ochii la bogăţiile de pe stradă. Prietenii ştiu ce înseamnă.

Zilele acestea am tras mai des la un local apărut de curând în ţigăneala din centrul istoric al Bucureştiului. Pe strada Şelari numărul 17, s-a deschis Shelter Pub, cu aceeaşi temă pe care o atacă în ultima vreme mai toate « puburile » apărute prin oraş. O terasă micuţă (5-6 mese) ne aştepta la intrare, cu o copertină neagră, perfect integrată în clădirile dărăpănate din jur. Înăuntru aer condiţionat, prea puţin simţit, însă, având în vedere că intrarea era fixată pe program de vară. Adică nu avea pereţii tip ferestre mari retractaţi. Mozaic pe jos (din acela mai mare), într-o nepotrivită legătură cu machetele aflate pe mobilierul vintage sau ornamentele specifice de bar. De apreciat faptul că spaţiul este generos, nedând senzaţia că vecinii ţi se urcă pe masă. Muzica este mai de toate felurile, nederanjând în mod special. Păi, dacă tot am intrat, să luăm o bere. Preţurile sunt la nivelul concurenţei din zonă (7 lei sticla de 500 ml Heineken, un exemplu) iar meniul oferă variante mai multe pentru doamne. Domnii, ce-i drept nu sunt pretenţioşi. De mâncare nu se găseşte, însă puteţi apela la o patiserie aflată 20 metri mai jos de bar, în cazul în care nu vă lasă stomacul în pace.

E, acum să le spunem şi pe alea rele. S-a întâmplat într-o seară să primim replica “îmi pare rău, berea pe care aţi cerut-o s-a terminat…”. Ţţţ! Nu e firesc, noo? Norocul nostru, al băieţilor, a fost că domnişoara care ne servea era deosebit de drăguţă. Şi nu mă refer la comportament, deşi aş putea să-l încadrez la aceeaşi rubrică. Toaleta este curăţică, cu toate că aseară un domn care nu a mai suportat tensiunea, probabil, a deşertat conţinutul vezicii sale direct pe uşă, oferind tuturor celor care intrau în toaletă şansa de a călca direct în baltă. Internetul wireless gratuit este mai greu de prins pe terasă dar până la urmă, cine are nevoie de aşa ceva afară când priveliştea este senzaţională? Cu mulţumiri, domnişoarelor ce se plimbă pe acolo. Bun, să tragem aer în piept, pantalonii pe burtă şi să continuăm. A, nu mai am ce. Asta a fost.

Aşadar, puteţi trece pe la Shelter Pub, pentru o discuţie cu prietenii. Dacă vă place, băgaţi-vă la dart’s sau fussball care sunt şi gratis. Ori, dacă doriţi căscatul ochilor la TV, o puteţi face la cele două LCD-uri aflate în incintă. Sau, pur şi simplu admiraţi priveliştea. Domnii ştiu de ce.

P.S.: Pozele sunt execrabile. Contează?