Un accident muzical teribil, ale cărui efecte domină de ani buni creierii ascultătorului român de muzică bună, a dat naştere stării des întâlnite în cazuri de acest gen: COMA. Stare de inconştienţă, în care indivizii sunt încă în viaţă, procesele interne continuând să funcţioneze dar nefiind în stare să răspundă în mod conştient la stimulii mediului înconjurător. Aceasta este definiţia medicală. Transpusă în termeni muzicali, fenomenul în sine reprezintă o trecere către o dimensiune paralelă, a celor puţini, cu sunete şi vorbe ingenios legate, cu vise colorate şi urlete cristaline. O reacţie la rănile cotidiene, acutizate odată cu trecerea timpului, COMA reprezintă ideea apărută în 1999 şi ajunsă până în 2009. Până când?
Cei şase membri ai trupei, vocalii CĂTĂLIN şi DAN, ghitaristul CĂLIN, bassistul SORIN, tobarul RĂZVAN şi dj HEFE, au pornit proiectul personal de transcendere, într-un fel, către noua faţă a rock-ului românesc, inexistentă în cultura undergound locală. Debutul a luat forma unui deget pe rana deschisă a sufletului muzical românesc, o parodie a scenei de atunci. A venit şi primul album în 2001-“Somn”, o gură de oxigen menită să ambiţioneze şi mai mult tratamentul iniţiat de cei şase băieţi. În paralel, vitaminizarea s-a făcut prin concertele din cluburi, dozele cele mai puternice fiind date în deschiderile de la Sepultura, Soulfly sau Deftones. Din punct de vedere al celor care reacţionau pozitiv la soluţiile muzicale ale trupei, drumul trebuia continuat cu siguranţă. Sound-ul care îmbina liniile plăcut melodice cu riff-urile şi strigătele unor versuri bine alese începuse să adune un nucleu solid, capabil să-i motiveze pentru viitor.
În 2006 apare “Nerostitele”, al doilea album şi produs 100% din surse proprii. Nesperat dar inspirat, procesul a beneficiat de intervenţia delicată a bassistului Bill Gould, practicant permanent la FAITH NO MORE. Au urmat, firesc, efectele secundare-videoclipuri, având şi aportul lui Marian Crişan, câştigător Palme d’Or pentru scurt-metraj. Mult mai complex dar mergând pe aceeaşi linie melodică şi emoţională, acest al doilea album stabileşte trupa COMA ca un nume de neocolit pe scena underground. Produsul 2008-„Light” înseamnă perioada de convalescenţă pentru albumul al treilea, rămas deocamdată ascuns în mintea celor șase mebri ai formaţiei.
Personal, am urmărit trupa de la debutul său, căutând, de fiecare dată când am avut ocazia, semnale muzicale din partea lor. Şi cum proiectul nostru online este unul fraged, având nevoie de infuzie de vitamine, am cerut o reţetă din partea doctorului redacţiei, reţetă pe care am prezentat-o spre examinare celor şase specialişti COMA. Iată observaţiile:
RevistaCioburi: De unde şi până când Coma?
Călin: Din pasiune şi până când o să ne plictisim.
Cătălin : De la zero şi cât ne-o fi dat să o mai ducem. Dacă nu i se întâmplă ceva între timp vreunuia, sper să fie cât mai mult.
Dan: Frate…Coma…Cam de prin 2000 din gura lui Hefe şi cred că pentru totdeauna. Sper! 😀
R.C.: Dacă aţi apărea în manualul de istorie, ce ar trebui scris?
Călin: Nu ştim în manualul de istorie, dar în manualul de limba română vom apărea cu siguranţă, la curentul literar numit post-alternative-metal sau poemcore. În special datorită lui Cătă. La bac se va da din Chelemen.
Cătălin: Ceva de care copiii mei să fie mândri. Dar mai întâi trebuie să facem copiii să vrea să citească acest manual, că dacă nu…degeaba se va mai scrie ceva.
Dan: Simplu: „COMA… CE BĂIEŢI!!!”
R.C.: Tupeu sau plăcere?
Călin : Se exclud reciproc? Plăcerea tupeului de a face ceva singur.
Cătălin: Tupeu şi plăcere…Primul, din păcate, nu în doză suficientă…încă.
Dan: Plăcereeeee. Obţinută cu puţin tupeu.
R.C.: De ce voi si nu alţii?
Călin : Care alţii?
Cătălin: Dacă ne întrebam asta, nu mai făceam nimic. Ar trebui să dea un răspuns cei care ne ascultă.
Dan: Păi, pentru că suntem toţi într-unul: unu’ gras, unu’ slab, unu’ chel, unu’ pitic, unu’ cool, şi unu’ frumos. Deci…perfect!
R.C.: Dacă v-aţi întoarce în timp, în ce trupe aţi vrea să fiţi?
Călin: Eu într-o trupă de arcaşi călare.
Cătălin : Nu cred că pot înlocui pe cineva dintre cei care m-au inspirat.
Dan: Păi, în timp, mai demult, aş fi vrut să fim Led Zeppelin sau Black Sabbath…
R.C.: Fire-ul a murit ?
Călin: Niciodată! Fire-ul e o stare de spirit, OOOooo!
Cătălin: Niciodată!!!
Dan: Păi, e ca rocku’…Nu a murit, dar se predă în mod elegant (nu e vorba mea asta dar îmi place cum sună).
R.C.: De ce nu vă ascultă mulţi?
Călin: Nu vrem să ne asculte cei mulţi. E mai mişto să ne asculte cei puţini.
Cătălin: Cine ştie…Nu am urmărit reţete de succes…Am urmărit să fim sinceri cu noi înşine. De aici şi până „la mulţi” pentru noi intervine soarta. În orice caz, cei „puţini” au fost în ultimii ani cât toţi ceilalţi laolaltă şi pentru noi a contat foarte mult.
Dan: …Ne ascultă suficienţi.
R.C.: Cum ar fi un concert cu care să vă lăudaţi?
Călin: Ca cele din ultimul an.
Cătălin: Ca cele de până acum.
Dan: Frate, habar nu am…Nu am trăit aşa ceva până acum…Hai, frateeeeee, cum nu !? Cu toate ne lăudam. În ultimul timp au fost PERFECTEEEE!
R.C.: Nu vă ajung albumele scoase?
Călin: De anul ăsta nu ne mai ajung, aşa că lucrăm la al treilea. ”Light”-ul nu se pune ca album.
Cătălin: :))))) …NU!
Dan: Deocamdată, nu.
R.C.: Vreţi să vă prindă pensia cu carte de muncă?
Călin: Da. Ce ar fi mişto, ar fi să nu depindem de ea. De pensie.
Cătălin: Nici acum nu aş vrea să fie nevoie. Vremurile se mai schimbă, însă…Poate până atunci va fi cum vrem.
Dan: Vrem, nu vrem, oricum nu ne apucă…Păi, nu vine sfârşitul lumii?!?
R.C.: Daţi cu cineva de pământ…
Călin: Păi, n-am cu cine. Că cine e ok nu merită iar cine nu e ok nu merită efortul.
Cătălin: Deocamdată, nu. Dar nu suntem nici orbi şi nici surzi. Mai vedem…
Dan: …m-aş lua la tăvăleală puţin cu Scufiţa Roşie.
R.C.: Pe cine nu aţi înjura?
Călin: Pe nimeni dar câteodată îţi mai scapă. Niciodată pe cei apropiati. Bine, pe cei din trupă, în glumă doar.
Cătălin: Pe cine nu merită.
Dan: Pe mama.
R.C.: Când beţi sunteţi aroganţi?
Călin: Când bem, râdem mult. Şi când nu bem, râdem la fel de mult.
Cătălin: :)))) Unele persoane şi-ar dori…Din păcate nu se întâmplă.
Dan: Nu vreau să vorbesc în numele formaţiei…Cât despre mine, am observat că de multe ori mă cam dezbrac.
R.C.: Are rost să comunicaţi cu fanii?
Călin: În general sunt acelaşi gen de oameni ca şi noi. Cu majoritatea, probabil, am putea fi foarte buni prieteni, aşa că nu am simţit-o niciodată ca o comunicare cu fanii. Pur şi simplu am vorbit cu nişte oameni cu care avem pasiuni comune.
Cătălin: Ei ne fac să vorbim. De ce nu le-am răspunde? Nu îmi place să fiu tratat cu preţiozitate de oamenii pe care îi apreciez. De ce aş face la fel?
Dan : Dap!
Iar ca supliment medicamentos, am primit dozele de mai jos :
Recomandăm COMA pentru orice afecţiune cotidiană, cauzată de fauna dăunătoare socială, profesională sau muzicală.
Mulţumiri, Mircea!
se întâmplă mereu, iar momentan sunt cu gândul la un nou album, după ce primul a intrat prin timpanele fanilor în 2005-„The new begining”.