Ausonia in Transilvania

Unde am cunoscut si un om care chiar scrie impresii despre concert: Theodor Ulieriu. Dar n-a fost in Transilvania, ci la Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Arta, în seara de 20 mai, care a rascolit un pic prin istorie.

Cântece exhumate din arhivele Sibiului, zicea printr-un pliant, pentru asta am mers acolo, într-un program construit pe ipoteza prezenţei Transilvaniei în peisajul muzical european de la 1700+. Piese ale compozitorilor locali, întreţesute cu unele mai celebre, ale figurilor din vestul continentului. Cam ce a facut XVIII-21 Le Baroque Nomade pe aceeaşi scenă, când au prezentat Codex Caioni (prima colecţie cunoscută a unui compozitor român) şi alte cântări contemporane lui Ion Căianu într-o manieră inedită. Singura diferenţă a fost că acum muzicile erau mai cuminţi şi nimeni n-a tropăit cu foc pe scenă.

Sala semi-puţin-ocupată, programe şi informaţii disponibile în diverse formate, participanţi de toate naţiile şi originile plus ăştia o mână de oameni care ne vedem mereu (salut Radu!) la astfel de evenimente. În total, mai mulţi oameni în public decât pe scena.

Scena ticsita cu dichis avangardist (pentru acea vreme): 3 oboi, 3+3 viori, 3 viole, 2 violoncele şi o viola da gamba toate avand la fundament „Lotul Extins de Basso-Continuo” (bas, fagot, orga si clavecin). Plus patru „solişti vocali”.

Şi un ringtone! Meteahna barbară, până şi într-un astfel de  spaţiul ermetic răzbate. Şi inca ceva nemaintâlnit, ca tot sunt la secţiunea „muzica neprihanită pentru urechi specializate”: aplauze între părţile/mişcările unei lucrări. În neştire!

Era un pic mai bine daca s-ar fi detaliat fiecare moment al concertului, având în vedere efortul uriaş de a imprima atâtea programe, într-o acţiune generoasă, de o asemenea amploare.

Dar despre ce a fost vorba:

  • Sartorius – Sonata
  • Knall – Dritte Buss-Andacht (extr)
  • Pergolesi/Bach – ”Stabat Mater” (BWV 1083, in fapt) **************
  • Lotti – Crucifixus
  • Corelli – Sonata opus V nr. 2 – Adagio
  • Bassani – Prélude pour le “Magnificat”
  • Bach – Cantata BWV10 Meine Seel erhebt den Herren *******

 

Unde vreau eu să ajung cu discuţia este direct la struţo-cămila lui Bach, cover după Pergolesi. Încă nu e cunoscut dacă transcrierea unei lucrări atât de cunoscute, precum Stabat Mater, într-o limbă ne-latină şi cu un alt text (Psalmul 51) a avut alt rost decât „formarea” mâinii marelui maestru (aflat şi el la maturitatea componistică, deja) sau aducerea în casele saxone a unei variante pe înţelesul tuturor. Ori, pur şi simplu, pentru o anumită sumă, a acceptat, de la cineva anume, o comandă punctuală, de a face fix asta: o parodie.

Să fi ascultat mai întâi varianta aceasta – Tilge, Höchster, meine Sünden, BWV1083 într-o limbă atât de aspră precum germana veche, nu cred să îmi mai fi plăcut atât de mult originalul lui Pergolesi. Ştiţi vorba aceea: nu îţi dă nimeni a doua şansă pentru a creaa prima impresie.

Pentru un profan ca mine, schimbările, dincolo de cele descrise mai sus n-au fost atât de evidente. Citind acum, aflu că acestea există, dar, în esenţă nu afectează lucrarea: scriitura contrapunctică suplimentară pentru viole, adaptarea muzicii la noul text şi… cam atât.

Ca experienţă nouă, abuzând de tratamentul recent prescris, mi-a plăcut. Dar şocul trecerii de la mişcarea „Quae moerebat et dolebat” (Pergolesi) la „Dich erzürnt mein Tun und Lassen” (Bach) încă persistă. Şi mai notez impresia puternică a timbrului mezzosopranei (alto, în programul de sală): cald-aspru şi neînduplecat.

Şi Lotti – un tremolo arhaic puţin abreviat – esenţa muzicii străvechi, în ambianţă restrânsă dar perfect punctată.

După care Bach din nou, în toată splendoarea şi coloritul orchestrei „simfonice”:

5 minute de muzică clasică pe zi. Luaţi o supradoză apăsând pe linkul de mai sus.

Apoi închideţi ochii şi doriţi-vă mai mult. Dincolo de ce a fost pe scenă, cuvintele nu pot aduce nimic în plus. În încheierea serii asta am şi primit: corul de introducere din cantata 10 drept bis.

O întâmplare frumoasă din viaţa mea, pe care n-o regret şi despre care îmi voi mai aminti peste ani. După care, evident, voi dori mai mult. Sub alt chip, în alt context, căci noutatea nu este altceva decât o reprezentare a celor deja cunoscute, nu-i aşa?

Max

Classix 3D

Adică trei Domni, toţi trei de Deutsche vorbitori, şefii de promoţie ai Şcolii Vieneze de la 1700 toamna, 1800 primăvara devreme, într-o seară atent pregătita, pe 28 aprilie, la Ateneu: Haydn, Mozart şi Beethoven .

Simfonia nr. 28, cotată cu trei stele în cadrul seratei, bine poziţionată la început, atât istoric (1765) cât şi ca element de introducere în atmosferă, şi-a îndeplinit cuminte rolul. Haydn (1732 – 1809) concubin cu Boccherini a afişat exact ce era de aşteptat: muzică clasică din manual, tocmai bună pentru fundal, sau sa zornăie în timp ce conduci, fără să distragă atenţia în vreun fel. Dar nici să o atragă.

La vremea lui însă, Haydn a fost o celebritate greu de întrecut. În contextul social de atunci, când era la modă şcolirea într-ale ‘strumentelor muzicale a domniţelor din curte, omul nostru n-a stat cu mâinile în sân. De-a lungul întregii cariere, când toţi căutau compoziţii mai mult sau mai puţin complexe dar noi, dând banu’ gros să aibă ce interpreta alături de un autograf şi-o dedicaţie, Haydn a alimentat cu opusurile lui gusturile tuturor, compunând cu un succes deosebit, ca un adevărat pop-star. Să nu fi fost opera sa imensă, cred că sonata, cvartetul şi simfonia – reprezentările definitorii ale muzicii cu partitură – ar fi trebuit să mai aştepte o vreme până să atingă maturitatea, cristalizarea şi statutul de referinţă. Reprezentări cărora Mozart le-a adăugat un zâmbet rococo şi pe care Beethoven le-a împins dincolo de perfecţiune dând mai apoi semn că e timpul ca romantismul să invadeze muzica.

Reîntâlnirea cu Concertul pentru flaut, harpa şi orchestră („O ştiu pe asta!” exclamă bruneta din stânga încă de la primele acorduri) a fost şi ea, ca mereu, liniştitoare.  Atât de puţine compoziţii originale există pentru harpă încât s-a ajuns să transcrie suitele de violoncel solo ale lui Bach, numai să existe material. Şi culmea, e instrumentul îngerilor, sunetul ei cred că nu repugnă nimănui. Eu unul mi-aş face timp să o studiez, ba chiar mi-aş cumpăra una dacă n-ar fi atât de scumpă (şi numai după ce mă mut la 3 camere).

Maestrul Ivan Roncea şi Ion Bogdan Ştefănescu au abordat fără cusur lucrarea dezvăluind în toată deplinătatea firii zâmbetul ascuns al vienezului şi o cadenza ceva mai specială la mişcarea finală. Alături de un alt bonus: Ombra mai fu, sau Largo, din Xerxes, de Handel. ****

E drept că unii nu-l tolerează pentru că e prea vesel, cam… previzibil, nu surprinde, nu înfioară, mai că n-are esenţă. Îi admir.

Da, îi admir: sunt sigur că se poate demonstra că muzica lui Mozart este cumva cea mai naturală proiecţie a fiinţei umane. Nu are nevoie de suplimente şocante, închistarea în formele canoncice n-o simţi iar optimismul ostentativ nu este cu nimic mai artificial decât cel al oricăruia dintre noi. Dacă vreodată dai de un pian, în încercarea de a clămpăni ceva, fără a avea vreo instruire în domeniu, ei bine.. o să sune a Mozart, garantat. E undeva prin ADN, cred.

„Cât durează?”

„Ca la fotbal – 45+15+45”

„Păi deja au fost două, înseamnă că Beethoven e mai lung..”

Da, normal. Surdul a prins contract bun cu Simfonia a III-a –  Eroica (****,5) în acea seara la Ateneu. Toată repriza a doua rezervată în exclusivitate lui, scena plină ochi de instrumentişti, public fremătând de nerăbdare. Public parţial neinstruit, sau deloc interesat în a citi programul de sală. Prefer să aud o întrebare şoptită „Simfonia câte părţi are?” decât aplauze după a treia parte, în virtutea… naiba ştie a cui. Că ce, dragostea durează trei ani şi de aia orice piesă de concert are trei părţi? Investiţi în voi, nu fiţi nătărăi, nimeni nu vă duce dorul. Sau daţi altora invitaţiile, oricât de dureros sună. Chiar aşa, pe pliantul de la firmă v-o fi scris careva la mişto „Erotica”, altfel nu văd ce v-a mânat încolo.

După un început triumfal (Allegro con brio) pe care mi-l rememorez mai greu, m-am găsit în partea a doua a simfoniei, simfonie dedicata iniţial lui Napoleon. Văd temele din Marcia funebre cum se înfiripează: dau zvon una alteia, le anunţă pe următoarele. Se reîntorc, tatonează vecinătăţile, înălţimile, sporesc zarva, se ating, se întretaie, îşi răsfiră degetele de adio… şi se opresc din respirat.

Apoi, sub alt chip, tonalitate sau timbru, o iau de la început. Uneori mai hotărâte, alteori în dubii, deloc puse pe şotii, poate tresăltând un pic, dar nu dincolo de tonul auster al mişcării.

Încă o clipa de respiro şi dă năvală cel mai voluptos joc al notelor, partea a 3-a, un pic în ciuda sus-numitei sobrietăţi. Zic un pic, căci capul tot pe umeri stă, Scherzo-ul e la fel de bine socotit, dar nu şade locului, ca menuetul tradiţionalist. Suie, coboară, se avântă, se zvârcole dar nu ca un prunc minune, se întoarce, te răstoarnă, de începi să dai din cap ca la un concert rock.

5 minute de muzică clasică pe zi. Începeţi cu linkul de mai sus.

E drept că acum realizez de ce s-au pus pe aplaudat inodorii. Era cel mai fain moment al serii şi s-or fi gândind că merită efortul. Vedea-i-aş în vizorul celor care chiar scriu recenzii la concerte. Sau poate e cazul să afişeze, ca la Operă, sau la emisiunile cu public, un ecran pe care să scrie atât: DATI DIN PALME – POTOLITI-VA. Că dacă ar pune bec verde şi unul roşu nu s-ar prinde. Tot mai bine e la cinema: se aprindă luminile treaba e gata, pleci acasă. Oricum, îi admir că au rezistat până aici – noroc cu pauza de dupa primele 45 de minute, necesară pentru o nişte genuflexiuni şi-o cafea.

Vorba lui Celălalt M, Beethoven ăsta e tare rău: de la Tom şi Jerry, reclame cu maşini şi imagini cu oameni de afaceri te duce cu gândul spre sex, filme de acţiune, romane biografice şi scene de luptă după care te întoarce la Chip şi Dale, le are pe toate, numai să închizi ochii şi să asculţi. Merită 38 de lei!

Psihologie curată cu capul, muzica asta clasică.

Max

 

 

Simultan de trei chitări în ritmuri latino

Simţurile pot fi surprinse numai stând în faţa scenei. Eu  ştiam asta, dar nu suntem toţi la fel, aşa că e mai bine să mergi la întâlnirea cu muzica vie fără să îţi pui prea multe întrebări. Şi uite aşa am purces la recitalul Trio Zamfirescu, din cadrul Festivalului de chitara clasică, ediţia a V-a, de la Sala Radio (http://orchestre.srr.ro/program/?d=2011-03-22).

Festival aflat sub oblăduirea lui Cervantes, Institutul. Sala a fost suficient de pustie să pot lua bilete de 10 lei (cele mai ieftine, ca de obicei) şi habar n-aveam că dacă se întâmpla altfel zău dacă ar mai fi avut acelaşi farmec serata.

Au pornit recitalul cu o inversiune de program: Cordoba (piesa, nu maşina si nici oraşul). Ascultând-o, mi-am dat seama că în felul ăsta, tot mergând pe la cântări de chitări, voi reuşi să ascult toata suita „Spania” de Albeniz. Care suită, culmea, a fost compusă pentru pian.

Primire tihnită şi impresie plăcuta, pentru o piesa care nu este atât de celebra precum Asturias (aia de se aude în „Spanish Caravan” de la The Doors). A urmat un alt compozitor latin, însă din afara Spaniei. Anunţat ca având trei părţi pe fundalul unui ringtone modern urlând din fundul sălii (deşi scrie, spune şi este de bun simţ să ai mobilul oprit) a fost un concert de Vivaldi (numărul 8 pentru 2 viori, din L’Estro Armonico).
Cântat la un singur tip de instrument, impresia a fost că aud varianta pentru orgă, transcrisă de Bach. Închid ochii, îmi închipui un registru fictiv de chitară şi aud cele trei organe alergând într-o polifonie de neînchipuit a digitaţiei pe instrumentul suflant… cu coarde. Asta doar o vreme, deoarece în cadrul interpretărilor cu public român, un astfel de concert, fie el si transcris, are parte de o variantă nefirească a succesiunii parţilor: Allegro (aplauze) Larghetto e spiritoso (ce draguuutz, hai să apalaudăăăm) Allegro (aici da, merge sa aplauzi).

Îmi închipuiam deja că la următoarea piesă, neinstruiţii o să se manifeste. Dar Zamfirescu Trio s-au grăbit suficient încât să nu lase timp pentru dezmeticire. Boccherini, italian la origini, a compus în ultima parte a vieţii la curtea regelui Spaniei. Piesa cea mai în acord cu spiritul iberic nu putea fi decât una de rezistenţă. Originalul, parte a cvintetului nr.4 cu chitară in re major (Grave assai – Fandango) a cunoscut atâtea interpretări încât deja vedeam un al patrulea invitat venind pe final să presteze la castaniete.

După un andante cam fugărit, dar cu suficient suspans şi o uşoara sincopă la începutul avântului, dansul s-a desfăşurat firesc, dar parcă prea tehnicizat ori temperat şi vădit armonios, în ciuda asprimii senzualului din titlu. Sau poate sunt eu prea amator de vibraţii din ce în ce mai dincolo de graniţa desensibilizării. Îl şi aud pe Maynard şoptindu-mi cu pumnul in ureche: „It’s not enough, I need more.” Şi am avut parte.
Bizet, cu fragmente din Carmen şi evident castaniete, fervoare, temperament. Dar nu era totul. Tehnici, armonizaţi şi răbdători, cei trei au intrat în secţiunea şlagăre din program. Cel puţin aşa numesc eu muzica fără de partitură. Cu toate astea nu reuşeam să îmi dau seama de ce nu au absorbit încă publicul: ba că-s încă tineri şi au tot timpul să şocheze prin prezenţă şi interpretare, sau poate vâna latina a lor a fost un pic pe altă frecvenţă… Sau până la a rezona, trebuie să mai pună umărul şi spectatorii. Fermoarele trase, foile frunzărite, chicotele originale, pensionarii abonaţi, puberii zornăind, plozii interzişi sau păsăretul acrit şi târât cu sila ori în virtutea vreunei invitaţii, publicul s-a manifestat destul de în dezacord cu ce se străduiau cei trei să impună.

Seara însă a continuat, trecând la ambianţa un pic mai relaxată şi contemporană auzului iar poporul a început, încetişor să dea subtil din cap a „OLE!”.

După ceva Paco de Lucia rezonanţa a cuprins întreaga sală: milonga, rumba, Gipsy Kings, de los Rios, Astor Piazzolla. Însuşindu-şi contextul palpabil, flexând articulaţiile trosninde şi spulberând autismul idiosincrasic, netrebnicii au cedat.

Au rezonat de s-au ridicat cu toţii în picioare şi nu se mai saturau de la clămpănit. „Mânca-i-ar mama de drăguţi”, vorba păsăretului hexagenar din spatele meu. El trio au revenit totuşi pe scenă într-un tropot Desperado din toate încheieturile, să uiţi ca eşti la Sala Radio, afişând un rânjet hâtru invizibil pe post de „V-am tras-o!”. Armonic, tehnic şi încălcând partitura locului.

Max

Oh, Lhasa

lhasa

De fiecare dată când aud că un artist s-a stins mă cuprinde un profund sentiment de tristeţe, cu atât mai mult cu cât realizez că odată cu el s-a pierdut şi acea parte încă neexprimată a forţei sale creatoare.

Cu ceva vreme în urmă am descoperit-o pe Lhasa de Sela, iar când am ajuns să nu mă mai satur de muzica ei, am aflat subit că s-a stins, răpusă de cancer.

Lhasa de Sela este acel gen de artist a cărui muzică te răscoleşte, care îţi alunecă prin fisurile conştientului ca un lichid încins, ajungându-ţi până în adâncul sufletului servind apoi ca element de combustie focului interior. Vocea ei tulburătoare, uneori exaltând de jovialitate, alteori radiind senzualitate, te prinde în mreje, te seduce, purtându-te în universuri sonore minuţios conturate alături de instrumentele pline de rafinament ce o însoţesc pretutindeni în periplul său, aidoma unor companioni nedespărţiţi, ce cunosc fiecare pas pe care artista urmează să-l facă.

Resortul muzicii Lhasei de Sela este prin excelenţă unul interior, este energia degajată în urma încleştării sentimentelor contradictorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre versurile sale. Versul în spaniolă ce se naşte sub vocea Lhasei sporeşte parcă şi mai mult misterul, înteţeşte şi mai mult pasiunea, la fel cum şi cel în franceză amplifică doza de dramatism reuşind în acelaşi timp să păstreze naturaleţea trăirilor ce sub oblăduirea ei au căpătat contururi muzicale.

Multe s-ar mai putea spune; dar cum muzicii nu îi şade aşa bine cuprinsă între cuvinte, s-o lăsăm chiar pe ea să vorbească…

Muse-The Resistance

   Anul 2009 a bifat o altă apariţie discografică a britanicilor de la Muse, un album cu un nume care arată realmente rezistenţa calităţii muzicale a trupei: The Resistance. Din nou, nu voi face o expertiză pur tehnică a discului, ci mă voi limita la câteva linii care ies în evidenţă inevitabil.

   Albumul poate fi asemuit cu o realizare conceptuală, cu trei capitole distincte, fiecare dintre acestea având farmecul său şi fiind puternic susţinută de veleităţile artistice ale celor trei membri Muse.

   Prima parte din cele trei este aceeaşi fuziune de alternativ-progressiv-electro cu care ascultătorul era obişnuit din albumele anterioare, un stil inconfundabil, de altfel, cu riff-urile specifice impregnate de Bellamy, cu ritmuri alerte, dure pe alocuri, uşor digerabile pe de altă parte. Este, probabil, partea care încântă şi nu dezamăgeşte fanii care se aşteptau la o continuare a poveştii începută de Muse cu trei albume în urmă.

   Cea de-a doua parte aduce cu o reîntoarcere la rădăcinile muzicale glorioase ale Regatului. Se simt clar influenţele Queen sau U2, oricât de mult aş evita să spun acest lucru. De fapt, această abordare scoate în evidenţă faptul că cei trei muzicieni pot cânta orice, oricum şi o fac excelent. De remarcat din nou calitatea excepţională a vocii lui Matthew Bellamy, precum şi întregul aranjament muzical din spate.

   Cel de-al treilea capitol, surprinzător pentru o trupă rock din această sferă (deşi nu ar trebui să fie aşa) vine ca o trecere către un nivel artistic superior al celor de la Muse. O simfonie în toată regula, cu elemente de Chopin şi Filarmonică vieneză, începută de fiecare dată lent, astfel încât niciun sunet să nu rămână neînghiţit de timpane şi continuată suav, transformând clapele în acorduri electrice, acoperite de o voce aflată în perfectă armonie cu întregul peisaj. Cele trei Symphony  ne arată că muzica nu are limite, mai ales în mâinile unor magi ca Matthew Bellamy, Cristopher Wolstenholme şi Dominic Howard.

 

Capitolul I:

Uprising

Resistance

Undisclosed Desires

Unnatural Selection

MK Ultra

 

Capitolul II:

United States of Euroasia

Guilding Light

I belong to you

 

Capitolul III:

Exogenesis: Symphony Part I (Overture)

Exogenesis: Symphony Part II (Cross Pollination)

Exogenesis: Symphony Part III (Redemption)

 

   The Resistance al celor de la Muse este o creaţie extravagantă, complexă, care merge savurată alături de elemente aristocrate, titpic englezeşti dar având alături căldura fiecărei secunde care ne face să zâmbim. Nota 9 cel puţin, din punctul meu de vedere.

 

theresistance MUSE

Porcupine Tree – The Incident

Porcupine Tree. Nu are importanță limba română, fie că traducem numele trupei, fie că transpunem versurile. În 2009 am redescoperit diferența între progressive-ul de peste Atlantic și cum inventează britanicii muzica. Sunt beat, și nu vorbim de alcool…

Rar fac obsesii pentru anumite melodii. În acest caz, am făcut o obsesie pentru un album. Lung, trist, liric, empiric, ciclic, duhovnic, sunetul devine un fir de nisip ignorat de mulți dar care, în esența lui, construiește castele. Imaginându-mă pe o plajă muzicală, alături de unda fiecărui acord născut de instrumente, pot atinge măcar una din piesele acestui album fără să-mi las pierdută nicio picătură de sânge.

Anul acesta am scris o singură poezie. Pentru că așa am găsit muza, rătăcită atâta vreme. The Incident m-a împietrit precum privirea amazoanelor, eliberându-mi penița să alerge peste câmpiile Alizee ale fiecărei coli albite de vreme și arătându-mi că muza nu este egală cu destinul. Am pendulat între dragoste, dezamăgire, Univers, promisiuni, timp, am regăsit secunde moarte și am gustat artă. Și, în acest fel, au ieșit versuri unul după altul…

Există detalii tehnice care nu-și au rostul. Pot face comparații și analogii între stiluri, trupe, influențe dar, de fapt, nu aș face nimic. Ascultătorul de muzică, cel care poate rezona poetic, va pune mâna pe album și va lăsa muza să-i acopere fruntea. Va descoperi în fiecare coală din fața sa deprimarea, speranța, orizontul său. În esență, asta înseamnă The Incident, semnat Porcupine Tree în 2009.

Porcupine Tree - The Incident

Muzică și aventuri în club Silver Church

Vineri, 27 Noiembrie, a avut loc lansarea primului E.P. al formației Go To Berlin, denumit Just a Band, apărut deja în Anglia sub semnătura LockJaw Records. Concertul a strâns lumea în clubul Silver Church, deschiderea fiind asigurată de cei de la Sophisticated Lemons.

Sophisticated Lemons, trupă formată anul trecut, face parte din curentul muzical de pe la noi cu puternice influențe britanice, gen Arctic Monkeys și tot ce derivă de aici. Au cântat liniar, fără prea multe valențe scoase în evidență, cu un vocal potrivit stilului și având un public foarte tânăr de partea lor. Din punctul meu de vedere lipsește încă sarea și piperul care ar putea să le ofere un pas înainte. Dar, nu se știe niciodată…

Au urmat cei de la Go To Berlin, autodefiniți „indie/rock”, formați în 2007. Un sunet clar dar simplu, fără multe nuanțe pentru o apariție live. Concertul acestora a pendulat undeva între rock-ul adolescentin american, de tip Camp Rock (exagerez desigur), și muzica britanică similară cu cântecele Editors. Pe la jumătatea concertului am simțit o oarecare dezmorțire a trupei, melodiile luând o notă aparte și arătând câte puțin din talentul individual al fiecărui membru. Cu excepția a două sau trei melodii, care au ieșit din nota generală a spectacolului, restul au dat o lumină clară a stilului celor de la Go To Berlin dar și a faptului că încă mai au de muncit, mai ales că au făcut un pas important prin lansarea pe piața britanică. Paradoxul este prea mare dar are șanse de reglare.

Pe final, aș dori să fac câteva precizări despre ce s-a întâmplat după. Așadar, avem un club, organizăm concert rock, vine lume în temă, se termină concertul, lumea e deja încălzită, are chef să mai stea să consume alți bani în club și să asculte muzică din același gen, nu? Mulțumim celor de la Silver Church că au înțeles acest lucru și au dat-o direct pe house&co.. Probabil au vrut să închidă imediat și le era jenă să anunțe prin stație acest lucru…

Concert văduvaBOB, nişte cuvinte

   Joi, 16 Octombrie, seara. Timp trecut mult şi în grabă. Mă aleargă aceleaşi gânduri mizere şi confuze, aceiaşi oameni cu feţe de oi şi măşti de inorogi. Plouă peste tot: pe frunte, în şanţuri, printre firele de iarbă acoperite de cauciuc. Concert văduvaBOB în aşteptare.

   Se vede club, fum, alcool, creiere la fel de gri precum materia cenuşie din jurul lor, firide în pereţii îmbibaţi cu amintiri, oameni şi neoameni. Patru umbre modelează instrumente, pregătind defulări şi sunete. Care vin. Vin peste ploi, peste iarbă şi cauciuc, peste cioburi de creier, peste pereţi. Eu văd valuri de văduvaBOB, cu pete de grunge, punk şi caut în cap Pornography cu amprentă The Cure. Se cântă peste fum şi capete sparte cu negru purtat de Peter. Se cântă. Sună altfel. Se poate. În cuvinte, aşternute pe o hârtie, nu se poate picta. Trebuie văzut.

   A fost concert văduvaBOB. A fost bine. Se poate şi mai bine. Din partea tuturor. Gândurile rămân, muzica rămâne. Instrumentele se pot modela mai departe cu negru şi alb. Ploaia va exista mereu, alături de inorogi, noroi şi oameni ascunşi printre crăpăturile din frunte. Aştept alt concert văduvaBOB. În aşteptare. Plouă.

 

Între Brumărel şi Brumar, LUNA AMARĂ a strălucit!

Sâmbătă seara, la Clubul Ţăranului Român, a fost concertul celor de la Luna Amară. Când toată lumea era prea preocupată cu pseudo-Halloweenul americănesc, aproape  o sută de indivizi şi-au făcut timp să savureze din plin muzica clujenilor.  Au savurat, au cântat cu ei, au dansat, au aplaudat, au aclamat şi s-au distrat.

Mai bine de două ore, băieții ne-au încântat cu melodii atât de pe albumele Asfalt şi Loc lipsă, cât şi de pe ultimul album, Don’t let your dreams fall asleep.  Cei de la Luna Amară şi-au cerut scuze pentru amânarea prezentării clipului la melodia Chihlimbar, clip care se pare că nu a ieşit pe gustul lor. Comunicarea directă cu publicul, felicitările aduse trupei  Kumm pentru lansarea albumului, reamintirea publicului că la douăzeci de ani  de la revoluţie politicienii încă cerşesc  voturi şi că ar fi de datoria noastră să facem ceva au smuls ropote de aplauze.

Trompeta lui Mihnea a răsunat pur şi clar pe pereţii prea albi ai locaţiei, iar tobele lui Răzvan emanau şi se contopeau cu energia celor din jur. Sonorizarea, spre surprinderea mea, a fost foarte bună, locaţia nu prea m-a încântat, pereţii mult prea albi, tavanul casetat acoperit cu ceraceafuri albe, prea multă lumină, însă aceste aspecte au trecut neinteresante, lăsând loc trăirilor lăsate de cei aflati pe scenă. Pentru că asta şi fac. Mă regăsesc în versuri, în imagini, în culorile lor. Şi sincer mi-aş fi dorit să fi fost mult mai multă lume.

Poate data viitoare, în Control pe 20 Noiembrie sau pe 18 Decembrie în Lăptăria lui Enache.

Adriana.

Panikon, albumul de debut Grimus

Finalul de Octombrie al lui 2008 aducea ascultătorului român de rock un album nou, parfumat cu idei şi perspective pline de speranţă. Panikon, aflat sub semnătura trupei clujene Grimus, a fost declarat imediat cea mai bună apariţie discografică a anului, îndemnând criticii să-i acorde note bune şi foarte bune. Parcursul formaţiei de atunci şi până în prezent a confirmat faptul că viitorul poate suna cel puţin la fel de bine.

Prima dată când am ascultat Panikon am fost atât de confuz încât a trebuit să reascult piesele încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată…Era clar că pătrunsesem pe un tărâm diferit de cel cu care am fost obişnuit până atunci şi fiecare scenetă de pe portativ redesena decorul, amestecând sentimente şi priviri. Privit în ansamblu, albumul reprezintă drumul sinuos, încărcat cu trăiri gri şi albastre, de la starea confuză a primei întâlniri şi până la fericitul epilog, plin de emoţii. Confused duce, în acest caz, către Time To Be Good Friends, un final în care fiecare ascultător îşi poate oglindi starea de spirit rezultată. Panikon poate fi ascultat într-o zi ploioasă de toamnă, într-o seară de vară liniştită şi înmiresmată, la început de primăvară sau în mijlocul unui câmp alb, acoperit de haina rece a iernii. Panikon poate fi ascultat oricând, oriunde şi în orice împrejurare pentru că poate schimba privirea şi starea de moment.

Explorând influenţe multiple, începând cu acorduri simple de chitară şi culminând cu sound-uri electrice reci, Panikon are forma unui produs omogen, aliniat noilor tendinţe muzicale, meşterit curajos cu fiecare instrument participant la creaţie şi cu versuri exclusiv în engleză. Personal, nu condamn neabordarea limbii neaoşe, mai ales dacă ne gândim că planurile de viitor ale băieţilor includ inevitabil şi un parcurs internaţional. Şi dacă adăugăm compusului un vocal de excepţie, atât semnatic cât şi muzical, cu atât mai bine.

Făcând o trecere în revistă a versurilor, am remarcat, în principal, tema socială abordată, cu monştrii şi zânele ei, dezvoltată pe larg în fiecare melodie dar construind de fiecare dată un alt scenariu mizerabil sau trist. Fascinant mi se pare faptul că, lăsând la o parte liricul, ascultătorul îşi poate imagina la fiecare piesă o lume a sa neagră, cu stări depresive şi gânduri mizere sau, paradoxal, cu orizonturi clare şi dezvelite de nori. Dacă asculţi Panikon îţi poţi aşterne pe hârtie gândurile ascunse în suflet, fără să ai un moment de pauză. Cel puţin asta mi s-a întâmplat mie.

Discul conţine 12 piese, prelucrate excelent, începând de la partea lirică şi compoziţională şi terminând cu aspectul tehnic. O trecere în revistă a acestora se poate face pe site-ul oficial al trupei, www.grimus.ro . Se vede imediat faptul că investiţia în studio a fost una mai rar întâlnită pe la noi dar având şi suport creativ pe măsură. Cei de la Grimus au avut, se pare, un debut de succes, rock-ul alternativ al acestora făcând o bună impresie, inclusiv în concerte. Lucru care îi obligă la un următor album în care să se vadă clar evoluţia reală a trupei. Cel puţin aşa îşi doreşte unul din fanii lor, respectiv subsemnatul.