Restaurantul NORDSEE mă-sii

   În jurul prânzului, ăla mic şi gălăgios de sub coaste, pe stânga, începe să guiţe mai ceva ca un posesor de virus porcin, astfel încât mă obligă să bag ceva pe gură, numai să-l fac să tacă. Ceva comestibil, evident. Drept urmare, cum sună ora mesei, ţuşti către cel mai apropiat restaurant căci, nu-i aşa, pachetul de acasă nu-i pentru cei mândri. Eu prefer să le spun comozi.

   Şi iată cum m-am trezit azi, împins mai mult sau mai puţin de doi colegi (a-propos, Mareane, ai chelit un pic, salutări!) la restaurantul NORDSEE din mall-ul cel nou de la Apaca. Restaurant încorporat în zona trendy-fancy de food court (cum sună, nene!), alături de alte bălării capitaliste pline de colesterol şi colonei americani. În fine, am văzut peşte în vitrină, am mirosit mâncare, stomacul urla enervant, hai să stăm la coadă…Consider că acele momente au fost unele din cele mai proaste din viaţa mea şi nu prin faptul că le-am pierdut acolo ci prin faptul că am avut ocazia să iau decizia de a pleca în altă parte. Dar nu, nu am făcut-o. Şi am să mor încercând să-mi răspund la această întrebare.

   Restaurantul NORDSEE reprezintă, cel puţin din punctul meu de vedere, un alt local cu mâncare făcută în grabă, cu aromă capitalistă şi aspect de fast-food dar care, în mintea altora, este un loc unde îţi poţi satisface nenumărate fantezii cu fişi-fişi. O laie. Sunt aceiaşi peşti pe care îi poţi lua de la piaţă şi mânca liniştit acasă, gătiţi chiar mai bine. Plus câteva garnituri asemenea. Numai că aici, pardon mon cher, te costă de cinci ori mai mult. Şi când stai la coadă (în cazul meu, ca boul) admiri pecştucii cum se lăfăie ei prin platouri, cu nurii acoperiţi de pane şi fluturând codiţele lor sexy şi pline de ulei printre paleta şi furculiţa garcon-ului care serveşte cărniţa lor scumpă şi specială.. Naţie de fiţoşi, rumânii ăştia.

   Ca să n-o mai lungesc, evitaţi să mâncaţi la NORDSEE, fie că e în mall Băneasa (bine, dacă ajungeţi pe acolo, se poate să nu îi serviţi prietenei/soţiei/etc. o mâncare dietetică de peşte cu numai câteva zeci de lei NOI, ce dracu’ mă…Nu fiţi oameni răi…) fie că este în mall Cotroceni. Mâncarea e bună dar, la naiba, poţi hrăni un sat de somalezi cu preţul unei mese de o persoană. Serios, la naiba…

 

P.S.: Bonurile reprezintă, fiecare, masa unei singure persoane. Iar „păstrăv afumat proaspăt” nu înseamnă că în farfurie a fost un păstrăv întreg. Să spunem că a fost servită o mică parte dintr-un junior al unei familii de păstrăvi.

Team Pub, nou şi încă ieftin la băutură

Undeva, prin centrul vechi al capitalei, în zona intersecţiei dintre străzile Şelari şi Lipscani, am descoperit un local ieftin raportat la preţurile zonei. Deschis de vreo două luni, barul încă se chinuie să adune ceva clienţi, dovadă şi tombola la care am nimerit zilele trecute, precum şi puţina lume adunată pe acolo. Tombolă la care chiar am câştigat o bere.

Numele său este Team Pub, având adresa din buletin Strada Lipscani 36. Este aşezat chiar pe colţul intersecţiei, într-un contrast evident faţă de căzăturile din jurul său, având şi o terasă cu vreo zece sau doisprezece măsuţe, îngrădită de un gărduleţ de lemn. Pentru că am fost o singură dată acolo şi nu am testat îndeajuns meniul şi nervii ospătarilor, voi trage doar câteva linii succinte: Bergenbierul la draft costă 4 lei iar o limonadă la jumătate de litru le uşurează pe doamne, de pe cardul partenerilor, de 10 lei. Domnii şi domnişoarele care servesc clientele au făcut o primă impresie destul de bună, deci nimic de comentat la acest capitol.

Interiorul este amenajat într-un amestec de nou cu vechi (şi câteva picături de „nuca în perete”) şi este distribuit pe zona de la parter, cu bar, televizor, mese înalte. La mezanin, se găseşte o porţiune mai mare, cu vreo zece sau doişpe’ mese şi cu, aţi ghicit, televizor. Accesul spre budă este un pic mai anevoios (mai ales dacă vii de pe terasă şi ţi-ai dat brusc seama că treci prin trăiri interne intense). Am de făcut nişte comentarii vis-a-vis de muzică (destul de tare dată), formată dintr-un amestec cu de toate (uneori repetate obsesiv) şi care îţi cam ia din cheful de a bea o bere liniştit.

Team Pub oferă şi mâncare clienţilor săi dar nu-mi pot da cu părerea, neservind nimic de la această categorie a meniului. Data viitoare, sper, o să revin cu un update. Pe scurt, localul este aşezat într-o zonă ferită de nebunia de pe Franceză sau Smârdan, are preţuri mai ieftine decât multe dintre cârciumile de cartier şi este recomandat pentru o bere scurtă, la un portofel subţire. Cel puţin aşa mi-a şoptit poza lui Che Guevara aflată la intrare.

Un moment rupt de realitate la Casa Universitarilor

   Perioada anilor 1848 a reprezentat pentru meleagurile autohtone o vreme a schimbărilor, atât din punct de vedere politic, social cât şi cultural. A fost momentul  Constituţiei, al lui Cuza, al Unirii Principatelor, al revoluţiei, al formelor romantice de orice fel. Bucureştiul, în mod special, a primit valul artiştilor care au redescoperit imaginea medievală, transpusă în viziuni arhitectonice, lăsând moştenire monumente de artă, protejate sau nu în prezent, unele fiind dispărute, din păcate.

   Casa Librecht, una din clădirile apărute în jurul anilor 1866, cu influenţa detaliilor construite aparţinând neogoticului central european adus de Schlatter, poate fi vizitată şi azi pe strada Dionisie Lupu, la numărul 46. Clădirea a aparţinut lui Cezar Librecht, ministrul poştelor în guvernul din timpul domnitorului român Cuza, unul din protejaţii acestuia şi care şi-a construit o avere bazată pe o întreagă reţea mustind a corupţie şi legături care nu sunt străine nici politicienilor contemporani. Cazul său, celebru la vremea respectivă, l-a făcut să-şi piardă o parte din avere, printre care şi imobilul amintit mai sus. Unii spun că respectiva clădire ar fi pierdut-o la jocurile de noroc, în favoarea familiei Obrenovici (Maria Obrenovici, amanta lui Cuza şi mama viitorului rege al Serbiei), alţii spun că ar fi fost luată sechestru de autorităţi. Cert este că imobilul a ajuns în patrimoniul Universităţii Bucureşti, după ce a mai fost asociat cu familiile Rosetti, Filipescu sau cu celebra Zizi Lambrino, amanta lui Carol al II-lea (depinde de surse). Pe vremea comuniştilor aici a funcţionat un club cu circuit închis, al profesorilor universitari.

   Astăzi, Casa Librecht, respectiv Casa Universitarilor, aşa cum este cunoscută mai bine, aparţine de Ministerul Educaţiei şi este deschisă publicului larg. În interiorul acesteia funcţionează un restaurant (la subsol plus terasă pentru oricine este în trecere) iar saloanele elegante sunt folosite pentru nunţi, botezuri sau alte evenimente organizate de grupuri de persoane. Întreaga zonă este liniştită, fiind ferită de gălăgia arterelor aglomerate, înconjurată de multă verdeaţă, grădina din interiorul curţii find destul de mare. Lume bună, cu media de vârstă în jurul a cincizeci de ani, purtând discuţii mai mult sau mai puţin academice, linişte, muzică în surdină, servire amabilă. Excelent.

   Fiind călduţ afară, am ales terasa, construită ca anexă a clădirii, înconjurată de grădină şi protejată cu un tavan betonat de orice intemperie. Mobilierul este confortabil, mesele distribuite lejer şi linişte. Am remarcat senzaţionalele difuzoare de pe vremea inginerilor comunişti, agăţate obosit de pilonii de susţinere ai terasei, precum şi imaginea ospătarilor cu experienţă, cu stilul de servire al localurilor de stat. Amabili, oricum. Am observat că sticlele goale erau aşezate frumos, pe marginea terasei, în dreptul mesei de unde erau luate, astfel încât fiecare să ştie cât a consumat. Înăuntrul clădirii, la subsol, este amenajată secţiunea folosită iarna, cu tavane având arcuri gotice şi înalte. Acum, singura entitate care se lăfăia pe aici era bezna. La parter, Casa Universitarilor mai păstrează o parte din elementele originale (mobilier, picturi) şi sunt amenajate mai multe saloane, de obicei folosite pentru evenimente organizate. Am descoperit, astfel, Sala de şah, Sala de lectură. Într-unul din aceste saloane tocmai era în toi o petrecere octogenară.

   Revenind la terasă, am fost încântat de la intrarea în curte de amabilitatea unuia din paznici, care m-a pus în temă cu istoricul clădirii, în termeni generali. Istoric detaliat mai apoi de unul din ospătari. La mese, aşa cum spuneam, lume în vârstă, profesori, actori şi diverşi alţii. Meniul îmbietor, altul în fiecare zi (era datat!) dar în mare având aceleaşi produse. Raportat la zonă, preţurile sunt în regulă. Berea Ursus este 4,2 lei sau Tuborgul 5,8 lei. Mâncarea este gustoasă şi la fel de acceptabilă ca preţ (sarmale de porc cu varză 12,7 lei, ciorba de văcuţă la 400 g costă 6,6 lei). Pasionaţii de vin pot găsi o varietate bunicică de soiuri, la preţuri bune. Atmosfera este foarte plăcută, o lume ruptă de Bucureştiul năvalnic, cu bătrânei respectându-şi tabieturile, tineri bohemi şi rătăciţi prin viaţă, grupuri vesele şi părând dintr-o lume uitată în trecut. Casa Universitarilor este un alt fel de cârciumă, unde cei care nu se pierd în linişte pot discuta despre orice

   Aşadar, daţi o fugă pe strada Dionisie Lupu numărul 46. Savuraţi un moment diferit de cotidian şi păstraţi-l în minte. S-ar putea să vă doriţi şi a doua oară un popas la Casa Universitarilor.

Restaurant Excalibur, între medieval şi prezent românesc

   Am tot auzit de la unii şi de la alţii de un restaurant unde se mănâncă excelent, la preţuri rezonabile şi, ca o aroganţă medievală, fără tacâmuri. Mă rog, multă lume era încântată numai de această idee, de reîntoarcere la obiceiuri lăsate în istorie, într-o atmosferă care chiar redă acele vremuri trecute. Ca atare, ne-am luat inima în dinţi şi am purces către locul cu pricina, să vedem dacă povestea este adevărată.

   Am ajuns pe bulevardul Mihail Kogălniceanu nr. 3, la restaurantul Excalibur. Am aflat că mai există încă unul în Bucureşti, pe strada Academiei dar şi la Târgu Mureş, pe strada Revoluţiei. Noi l-am testat doar pe cel menţionat prima dată. Cu o foame în glandă mai ceva ca a oştenilor întorşi de la cruciade, am intrat pe holul strâmt şi scăldat în semi-întuneric, păşind cu grijă de teama vreunei capcane pusă la cale de păzitorii medievali ai hrubei. Am ajuns, în cele din urmă, în încăperea din subteran, unde ne aştepta în linişte o atmosferă cu tentă medievalo-cavalerească, după vorbă, după port. Şi după miros, decoruri, amabilitate. Mesele mari, din lemn masiv, săbiile şi steagurile de pe pereţi, cărămida cu un fin strat de mucegai, piatra de pe jos, tavanul pictat cu imagini  reprezentând scene de luptă sau diferite figuri ostăşeşti medievale, toate acestea dau impresia unui local care se înscrie în categoria celor cu tematică amestecată de rustic, istoric şi cavaleresc. Muzica se potrivea peste acest peisaj, fiind aleasă bine (am remarcat la un moment dat Loreena McKennitt şi Blackmore’s Night).

   Să nu uităm de ce ne-am adunat, totuşi…Intraţi în restaurantul Excalibur am ochit masa rezervată telefonic, în cursul aceleiaşi zile, am chemat domniţa care servea în cârciumă şi am purces cu primul rând de beri. Pe masa de lemn erau aranjate farfurii de lut, şerveţele în suport din acelaşi material ca farfuriile şi trei cupe cu mujdei de usturoi, destul de îmbietor, având în vedere şi foamea care ne măcina stomacul. Berile erau servite în halbe, tot de lut, fără toartă. Deşi aflat în subteran, aerul părea destul de încins, mai ales că la ora la care venisem noi mai era o singură masă ocupată. Exista şi un aparat de aer condiţionat care, însă, nu mergea. Între timp s-a mai adunat lume, căldura s-a simţit şi mai tare iar fumul de ţigară atinsese limita dintre suportabil şi „hai să ieşim afară”. Foamea, în schimb, ne ţinea încătuşaţi în pivniţă, cu ochii aproape scurşi pe bucatele cioplite în meniu.

   Meniul, destul de variat, plin de carne în majoritatea sa şi având nume adaptate locului, nu făcea altceva decât să mărească cantitatea de bale căzute pe cămaşă. Iată câteva exemple:

Cina Regelui Arthur:
Cârnaţi subţiri, ciolan afumat fiert, cartofi regali auriţi cu brânză, varză, mix de legume, măsline, portocale, cocktail de fructe, banane, roşii, castraveţi .

La tabăra vânătorilor, pt. 4-5 persoane:
Coaste prăjite, pulpe de pui prăjite, aripi de pui prăjite, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, mere, banane, portocale.

La masa regelui, pt. 6-8 persoane:
Doi pui grill, ficat de pui în bacon, cotlet, ceafă, cârnaţi, ciolan afumat, coaste prăjite, aripi de pui, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, portocale, banană, kiwi.

 

Foarte îmbietor, cel puţin la citire. Comanda fiind dată, ne-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat, aşa cum cavalerii aşteptau sfârşitul bătăliei. Berea a tot curs, fumul s-a tot îngroşat, aerul s-a încins iar mâncarea încă se lupta cu bucătarul. A trecut mai bine de o oră până când, într-un final, bucatele au sosit sub ochii noştri înroşiţi de foame şi de fum. Şi dă-i ospăţ…

   Acum, s-o zicem pe aia dreaptă, între scris şi gătit era o diferenţă. Platourile pe care le-am luat ne aşteptam să fie mai consistente, luându-ne după spusele meniului. Plus că bucătarul nu a ezitat să arunce o cantitate de cartofi care ar fi hrănit o familie de somalezi un an întreg. Mâncarea a fost gustoasă dar nu a respectat întocmai cele anunţate clienţilor. O notă proastă şi pentru promptitudinea domniţei care ne servea şi care, din câte am remarcat, era singură pe tarla. De asemenea, aerisirea mi s-a părut proastă, în condiţiile în care localul era plin. Preţurile sunt peste medie, toaletele nu le-aş cataloga tocmai îngrijite iar pentru cei care nu se pot despărţi de internet, nu există wireless.

   Una peste alta, restaurantul Excalibur este un local cu o tematică bine definită dar având veşnica intervenţie a elementului românesc, mai ales când vine vorba de a respecta nişte reguli. Mâncarea, deşi nu coincide 100% cu ceea ce ne îmbie meniul, este foarte bună şi, măcar o dată, merită trăită experienţa. Dacă nu, nu.

Să mâncăm bine!

cornerCând vizităm un orăşel nu prea vizitat şi cu resurse limitate pentru locuitorii săi, nu ne aşteptăm să descoperim cluburi/baruri/cafenele/restaurante prea bine reprezentate. Mă refer la faptul că ne-am aştepta ca servirea, sortimentul de băuturi/mâncăruri şi decorul unor astfel de locaţii ar lăsa de dorit şi cu siguranţă nu ar răspunde unor standarde fiţoase.

Ei bine, se pare că subsemnatul s-a înşelat în această privinţă. Nu mică mi-a fost mirarea când, în urma unei vizite în oraşul Făgăraş, am descoperit că provincia poate bate la poponeţ cu lejeritate fumurile capitalei. Este vorba despre restaurantul “The Corner” poziţionat foarte inspirat la etajul I al unui bloc în buricul Făgăraşului, cu vederea spre cetate. Faţada – vitrină dă către piaţa centrală a oraşului iar seara oferă o privelişte perfectă pentru a admira mersul încet al oraşului. Deşi intrarea în restaurantul propriu-zis este oarecum neobişnuită – practic o intrare într-un bloc – bunul simţ şi atenţia chelneriţelor te bine-dispun încă de la intrare. Acestea sunt completate de bunul-gust al decorului şi atenţia pentru frumos ale întregului restaurant. Amabilitatea este la ea acasă iar serviciile sunt ireproşabile. Într-adevăr se poate spune că beneficiezi de toată atenţia fără a ţi se sufla în ceafă iar recomandările privind meniul, deşi nu profi la cel mai înalt nivel, sunt de foarte mult bun simţ şi fără a fi susţinute cu insistenţă agasantă ca în alte localuri.

Deşi m-aş fi aşteptat ca restaurantul, în cazul în care ar fi fost descoperit în Bucureşti, să practice nişte preţuri piperate, am fost uimit să descopăr că preţurile sunt cel puţin rezonabile. Astfel, pentru o masă în două persoane am achitat 100 de lei. Bacşişul ţine de mâna fiecăruia, deşi trebuie să menţionez că am lăsat mai mult de clasicul 10% tocmai datorită serviciilor excelente şi prezenţei agreabile a chelneriţei. De asemenea, am observat că modul de raportare la client era generalizat, toţi angajaţii comportându-se ireproşabil.

Poate vă întrebaţi cu ce ne-am potolit foamea. Ei bine iată: ciorbiţă de văcuţă cu tot tacâmul (adică smântână, ardei, pâine de casă caldă, etc) – 2 porţii; pui cu lămâie şi miere garnisit cu piure; pui cu ciuperci în sos de vin alb cu anghinare and something (nu mai ştiu cum îi spune – specialitatea bucătarului din acea săptămână); salate de bureţi muraţi; o sticlă de vin alb demisec Sauvignon Blanc, Domeniile Segarcea, 2008. Muzica şi antrenul din partea casei. Deşi poate pare puţin, pentru un mâncău ca mine, porţiile au fost mai mult decât suficiente şi nu am mai putut răspunde afirmativ la recomandările de desert. De asemenea, trebuie să spun că bucătarul – să-i spunem Moise – a făcut minuni cu bucatele care ne-au amuţit pentru aproximativ 1 oră.

În încheiere, vă recomand ca – în cazul unei treceri prin Făgăraş – să nu rataţi această haltă pentru stomacul şi buna voastră dispoziţie. Recomand o vizită seara, în linişte şi cu oraşul la picioare. Adresa: Bdul Unirii, Bloc 1, mezanin, Făgăraş. Mai pe scurt, Centrul Civic Făgăraş, The Corner.

Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare

   Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.

   Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.

   Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.

   În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.

   Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi  o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.

Pe Baricade, pe bancă, sub masă

Un bun prieten îmi tot povestea despre o terasă ascunsă de lume şi de căldură, undeva în centrul Bucureştiului. Măi, să fie…Nu m-a convins, mai ales că nu-ţi poţi închipui aşa ceva în buricul târgului, cu atât mai mult despre o terasă. Dar, curios din fire, am hotărât să cercetez cu ochii mei spusele amicului meu…

…Într-o zi de vară, cu temperaturi nu tocmai prietenoase aerului condiţionat, am păşit pragul terasei. Pe Baricade, numele său. Aşadar, locaţia descrisă numai în cuvinte de laudă de amicul meu se află central, în spatele unor blocuri vecine cu o bibliotecă lăsată în paragină. Şi lângă o mănăstire cu valoare de patrimoniu. O să-mi aduc aminte de adresa exactă până la final…Terasa este destul de largă, cu mese de lemn (un pic incomode, dacă eşti mai lungan), cu pietriş pe jos şi înconjurată de gard cu rogojină pe el sau viţă-de-vie, pe o anumită porţiune. Şi umbrele mari, care ţin umbră. La prima vedere totul este în regulă. Am remarcat mai apoi că există şi o casă mai în spate, dotată cu un subteran unde, evident, se află află alte mese cu alte scaune, precum şi bucătăria. Bucătărie? Ei bine, da. Pentru pizza şi ceva salată. Bunicele, raportate la preţ (pizza este 18 lei).

Să vorbim un pic despre bere. Am găsit aici, pe lângă berile uzuale gen Tuborg sau Beck’s, licori un pic mai sofisticate ca Leffe, Duvel sau Konig Ludwig. Ca preţuri, Tuborgul la sticlă este 5 lei sau 4,5 lei în varianta la halbă. Servirea se face la masă, chiar dacă locaţia nu creează această impresie, în sensul bun al afirmaţiei. Muzica se îmbină cu atmosfera de acolo (la un moment dat rula şi Guano Apes, dacă memoria nu-mi joacă feste) iar pentru împătimiţii de site-uri porno wireless-ul este gratuit. Toaletele nu sunt pentru fiţoşi, ceea ce nu înseamnă că au o bilă neagră. Boxerul terasei (amicul meu îmi şopteşte că este boxeriţa Maya) împreună cu cele două pisici senzaţionale, se integrează perfect în peisaj, aducând şi o umbră de fericire tâmpă pe feţele beţivilor intersectaţi cu ele pe traseul către budă. Iar finalul, oricum, ne-a cam prins pe toţi cu acea fericire…

Pentru pasionaţii de fotbal, terasa Pe Baricade pune la dispoziţie suportul tehnic al microbistului, respectiv tv comutat pe canalul unde se transmite un meci interesant. Şi bere, evident. De asemenea, ocazional, se organizează diverse evenimente cu specific underground. Mai era ceva…Aha, lumea. Să spunem că cei care poposesc pe acolo par de treabă. Criteriul faţă de care am trasat această caracteristică rămâne să vi-l definiţi fiecare, dacă veţi da o raită pe acolo.

I-am mulţumit amicului meu (dinamovist-cică are legătura chestia asta cu Pe Baricade J) pentru recomandarea acestei locaţii şi mi-am propus să mai dau câteva vizite pe acolo. Aha, mi-am adus aminte: adresa este str. Radu Vodă, nr. 23. Clar, am nevoie de o bere…

Shelter Pub, o variantă de rezervă

Căldură mare, domnilor…Viaţa la capitală nu este una chiar plăcută, mai ales în perioada verii, şi orice ocazie care îţi oferă şansa de a păcăli dezagreabilul cotidian este binevenită. Mersul acasă după orele de muncă e bine să fie uneori precedat de un pit-stop la cârciumă, fie la o bere, fie la căscat ochii la bogăţiile de pe stradă. Prietenii ştiu ce înseamnă.

Zilele acestea am tras mai des la un local apărut de curând în ţigăneala din centrul istoric al Bucureştiului. Pe strada Şelari numărul 17, s-a deschis Shelter Pub, cu aceeaşi temă pe care o atacă în ultima vreme mai toate « puburile » apărute prin oraş. O terasă micuţă (5-6 mese) ne aştepta la intrare, cu o copertină neagră, perfect integrată în clădirile dărăpănate din jur. Înăuntru aer condiţionat, prea puţin simţit, însă, având în vedere că intrarea era fixată pe program de vară. Adică nu avea pereţii tip ferestre mari retractaţi. Mozaic pe jos (din acela mai mare), într-o nepotrivită legătură cu machetele aflate pe mobilierul vintage sau ornamentele specifice de bar. De apreciat faptul că spaţiul este generos, nedând senzaţia că vecinii ţi se urcă pe masă. Muzica este mai de toate felurile, nederanjând în mod special. Păi, dacă tot am intrat, să luăm o bere. Preţurile sunt la nivelul concurenţei din zonă (7 lei sticla de 500 ml Heineken, un exemplu) iar meniul oferă variante mai multe pentru doamne. Domnii, ce-i drept nu sunt pretenţioşi. De mâncare nu se găseşte, însă puteţi apela la o patiserie aflată 20 metri mai jos de bar, în cazul în care nu vă lasă stomacul în pace.

E, acum să le spunem şi pe alea rele. S-a întâmplat într-o seară să primim replica “îmi pare rău, berea pe care aţi cerut-o s-a terminat…”. Ţţţ! Nu e firesc, noo? Norocul nostru, al băieţilor, a fost că domnişoara care ne servea era deosebit de drăguţă. Şi nu mă refer la comportament, deşi aş putea să-l încadrez la aceeaşi rubrică. Toaleta este curăţică, cu toate că aseară un domn care nu a mai suportat tensiunea, probabil, a deşertat conţinutul vezicii sale direct pe uşă, oferind tuturor celor care intrau în toaletă şansa de a călca direct în baltă. Internetul wireless gratuit este mai greu de prins pe terasă dar până la urmă, cine are nevoie de aşa ceva afară când priveliştea este senzaţională? Cu mulţumiri, domnişoarelor ce se plimbă pe acolo. Bun, să tragem aer în piept, pantalonii pe burtă şi să continuăm. A, nu mai am ce. Asta a fost.

Aşadar, puteţi trece pe la Shelter Pub, pentru o discuţie cu prietenii. Dacă vă place, băgaţi-vă la dart’s sau fussball care sunt şi gratis. Ori, dacă doriţi căscatul ochilor la TV, o puteţi face la cele două LCD-uri aflate în incintă. Sau, pur şi simplu admiraţi priveliştea. Domnii ştiu de ce.

P.S.: Pozele sunt execrabile. Contează?

Restaurant Arena, demn pentru sectorul 2

Pe bulevardul Basarabia, undeva la intrarea către viitorul stadion naţional Lia Manoliu, există o serie de birturi de cartier, căutate mai ales vara, pentru terasele spaţioase şi pentru bruma de verdeaţă prăfuită de lângă. Într-una din serile trecute, obosit de frecatul mentei de la serviciu, m-am decis să-mi liniştesc stomacul la una din aceste locaţii.

Restaurantul Arena, situat la numerele 37-39, pe bulevardul Basarabia, aşa cum spuneam mai sus, este un local din categoria celor de cartier. Şi când spun de cartier, mă refer la Pantelimon, care este în apropiere sau, extrapolând, la sectorul 2 cu primarul Onţanu care este din acelaşi aluat cu adevăratul-primar-care-este. Prietenii şi locuitorii care nu votează de scârbă ştiu la ce mă refer. Deviez de la subiect, ştiu. Aşadar, intru pe terasa restaurantului cu pricina, mânat de foame şi, inevitabil, de sete. Aleg partea acoperită a terasei, cu un răvăşitor decor rustico-orientalo-românesc. Adică lampioane chinezeşti înconjurate de ardei gras, roşii şi cepe roşii de plastic. În această zonă, mesele şi băncile sunt din lemn, ţărăneşti, gen. Mi-a plăcut foarte mult cum natura făcea parte din acest peisaj, respectiv am admirat familiile de paianjeni şi insecte care locuiau paşnic pe sub bănci sau pe la colţurile meselor. Am gândit că e mai bine să nu disturb comunităţile acestora, drept urmare ne-am mutat în cealaltă zonă a terasei, sub cupolă. Cupolă care este reprezentată de o mare minge de fotbal, inscripţionată cu numele unei mărci de bere şi galbenă. Aici, mesele sunt de patru persoane, având combinaţia lemn-metal, întocmai ca scaunele ataşate. Haideţi să comandăm!

Ospătarii, băieţi drăguţi şi amabili de altfel, ne-au servit prima dată cu meniul. Pe copertă era scris, cu litere de „aur”, Selgros Cash and Carry. Profi, ce să mai…”O porţie de ficăţei, vă rog.”, vine prima strigare. „Îmi cer scuze, nu avem.”, urmează contraatacul. „ăăă, salată de murături aveţi?”. „Nu.”. Bine. Stomacul rezistă. „Pulpe la ceaun şi piure, vă rog.”. În sfârşit, ceva care este pe stoc. În jumătatea de oră scursă până la sosirea mesei, am verificat un pic nivelul cotelor apelor Dunării din meniu. Micul ajunge la 2,5 lei. Băh, Boc, băh…Berea la un rezonabil 4,5 lei Bergenbier la sticlă. Ciorbele ca-n centru. Inegal şi incoerent, aş spune. În fine, vine mâncarea, senzaţional! Hopa, nu e chiar aşa. „Nu vă supăraţi, pulpele de pui, din ce pui sunt, mai exact?..Adică nu sunt pui de găină, nu?”. Stupoare. La fel mă simţeam şi eu. Ori comandasem pulpe de pui dintr-o specie de găină pitică, ori erau pulpe de pui de altă pasăre, categorie mică. Pe cât de mici, însă, pe atât de tari. M-a salvat piureul din cartofi, calitatea fiindu-i dată de vechime. Cel puţin, aşa a crezut bucătarul. Iar nota de plată, comparativ cu cele consumate, o adevărată comoară (110 lei, patru persoane, cu un singur fel de mâncare şi un rând de băutură). Pentru patron, desigur.

Concluziile le trage fiecare. Restaurantul Arena, chiar dacă are un televizor (sau două?), un pic de răcoare şi mesele mai răsfirate tot nu salvează imaginea unui local de cartier, neîngrijit şi cu spiritul locuitorului meltean de bloc. Partea interioară mai găzduieşte nunţi sau botezuri, tot în stil de cartier. Iar toaletele mai bine le evitaţi. Credeţi-mă pe cuvânt. Deci, nu.

Restaurant Sergiana, o recomandare pe cinste

Zilele acestea paşii mi-au fost călăuziţi către Braşov, în ciuda ploii şi, probabil, mânat de dorul de casă. Oraşul arăta bine, chiar şi într-o zi fără soare, semn că pot exista oameni mai gospodari decât media pe ţară în anumite oraşe din România…Având un deosebit respect faţă de stomac, am căutat de îndată să-i ofer desfătare, în momentul în care a început să dea semne de agitaţie. Şi am nimerit bine.

Pe strada Mureşenilor 27, unde înainte era Groapa cu Bere, se află acum Restaurant Sergiana, locaţie care încă mai păstrează neatinsă de penibil imaginea bucătăriei tradiţionale româneşti. M-am hotărât să intru în acest loc, ştiind reputaţia predecesorilor. Intrarea nu abundă în simboluri şi imagini iar odată ce ai pătruns dincolo de uşă calea te îndrumă către pivniţă, acolo unde se află amenajat restaurantul. Drept în faţă se deschide salonul nefumătorilor, îmbrăcat în lumina şi aranjat cochet, fără a epata în vreun fel. Noi am ales spaţiul dedicat celor cu viciul tutunului, aflat imediat în stânga. Împărţit în mai multe saloane şi salonaşe, cu un număr de mese cât să nu creeze senzaţia de înghesuială, pătrează izul de pivniţă veche, deşi este renovat discret. Pereţii şi tavanele arc sunt pavate cu cărămidă iar podeaua şi mobilierul sunt din lemn. Din loc în loc, în câte o oază de lumină aşezată potrivit, se iveşte un mic aranjament rustic, în ton cu atmosfera. Ospătarii (domni şi domniţe) sunt îmbrăcaţi în straie populare şi au zâmbetul lipit pe faţă. Ne aşezăm.

Meniul este o adevărată desfătare a gusturilor şi vorbelor. Aproape fiecare fel de mâncare este botezat într-o formă veche, păstrând involuntar o legătură cu trecutul. Dau câteva exemple: „Cerbul chierdut în ogradă, 10 inşi vor ca să-l vadă”, „Ceaunul lu’ Tuşa, proptit în varză şi mălai”, „Curcan cu chieptar afumat şi ghiftuit cu brânză dulce”, „Ciolan de porc alcătuit cu fusui”, „Cumetrie la tigaie”, „Clătite degerate” şi multe altele. Mă opresc aici pentru că simt nişte averse de ploaie prin cavitatea bucală. O domnişoară amabilă ne-a întrebat ce-am dori să gustăm la masă după care, în aproape zece minute, s-a şi întors cu ciorbele. Într-adevăr, a durat vreun sfert de oră până a îndrăznit să ne dea bineţe. Eu am servit ciorbă de varză cu afumătură, excelent făcută şi primită de stomac. Să nu uit, în minutele de aşteptare, din partea casei am primit o farfurie de jumări cu ceapă roşie, cât să ne întărâte foamea. La felul doi am pus capac zilei, cu chiu cu vai reuşind să dăm gata jumătate din mâncare. Nota, vă rog…

Recomand Restaurantul Sergiana, pentru cine are drum prin Braşov, pentru ospitalitate, atmosferă şi calităţile bucătarului. Nu vă faceţi griji pentru portofel pentru că vă ţine (patru persoane, servind câte două feluri de mâncare, salată şi băutură se descurcă cu 100 lei). Dar aveţi grijă, doar cei experimentaţi pot termina două feluri…Am remarcat aerisirea foarte bună în zona fumătorilor şi temperatura constantă păstrată de pereţii pivniţei. Se pot servi şi vinuri alese, berile fiind limitate la doar câteva mărci. Nu există wireless (chiar şi semnalul telefonului fiind destul de greu de păstrat) dar cine are nevoie de aşa ceva acolo? Voie bună să fie, căci poftă cu siguranţă voi avea şi a doua oară!