Noi votăm, voi nu gândiţi!

• Editorial, Frustrări din cartier •

Românul s-a născut să fie şef. Şef, şefuţ, şefuloi, manager (mai nou), sunt apelative pe care băştinaşii carpatini şi bărăgănieni le adoră. Idealul în viaţă, pe lângă mocangeală sau tone de bani, este postura de a da ordine de pe ultima treaptă a societăţii şi a răspunde cu replici de genul „că aşa vreau eu”. Intrând în detalii, ordinul se execută, nu se discută.

Făcând o paralelă cu perioada acestor zile, am remarcat diverşi indivizi care îşi arogă dreptul de a da ordine. Cei care acuză dictatura, dictează. În plus de acest lucru, răpesc turmei dreptul de a discerne şi de a gândi în vreun fel. Sunt şefii supremi, liderii de haită, masculii alfa ai unei societăţi oricum plină de răni iar cei care le aspiră balele trebuie să-i ia ca model unic şi pozitiv. „Că aşa vreau eu” devine similar cu „aşa spun eu”, „aşa e cel mai bine”, „aşa trebuie”, „aşa, clar?”. Trăiţi, măreţilor!

Alegerile reprezintă opţiunea poporului de a-şi alege reprezentanţii legiuitori sau liderii de opinie. Alegerile dau ocazia electoratului să pună în balanţă cele bune şi cele rele, să-şi scarmene bine neuronii înainte de a consuma tuşul pe buletinul de vot. Alegerile, aşa cum spuneam, dau ocazia apariţiei unor noi şefi sau păstrarea celor vechi. Din păcate, există un circuit închis, în care şefii votează şefi. Nesimţirea de a dicta norodului cu cine să opteze nu este cu nimic mai presus decât dictatura politică. Şi când te gândeşti că aceşti oameni îşi autodeclară aura de salvatori ai neamului, pe cine să mai crezi?

Referendumul ca piesă a puzzle-ului electoral

• Editorial, Frustrări din cartier •

Primul tur al alegerilor prezidenţiale a trecut. Numărătoarea voturilor s-a finalizat. Fără surprize. Cei doi lideri politici care erau anunţaţi de sondajele electorale cu cele mai mari şanse pentru cel de-al doilea tur au intrat în finală la o diferenţă destul de strânsă. Febra creată artificial în jurul acestor alegeri prezidenţiale a făcut uitat faptul că electoratul este chemat la vot doar pentru alegerea preşedintelui, configuraţia parlamentară fiind deja definită pentru următorii trei ani.

Singura surpriză plăcută, dar nu şi benefică aş adăuga, a fost prezenţa neaşteptat de mare la vot. Cele peste cincizeci de procente date de prezenţa la vot au făcut ca referendumul iniţiat de preşedinte pentru reducerea numărului de parlamentari şi adoptarea unei forme de parlament unicameral să fie validat. Cei 88,84% care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari dar şi cei 77,78% care au spus da în chestiunea cu privire la adoptarea unei forme de parlament unicameral (procente stabilite după centralizarea rezultatelor din 99,81% din secţiile de votare), acoperă toată plaja simpatiilor politice. Acest lucru relevă un lucru indiscutabil. Românii nu au încredere în parlamentari şi implicit în Parlament ca instituţie a statului.

Privind retrospectiv, există suficient de multe motive care au cauzat această reacţie în masă. Parlamentul este populat şi animat în mare măsură de personaje ce provin din vechea nomenclatură comunistă al căror numitor comun este proliferarea afacerilor proprii şi conservarea statutului ce le facilitează acest avantaj. De la ieşirea din scenă de acum douăzeci de ani a Marii Adunări Naţionale şi apariţia unei instituţii democratice ca cea a Parlamentului, oamenii au auzit şi propagat sistematic aceeaşi propoziţie: toţi parlamentarii sunt nişte hoţi. Ca atare, la referendum majoritatea a pus ştampila de DA fără a sta prea mult pe gânduri.

Întrebarea care se pune este câţi dintre aceşti descumpăniţi politici ştiu exact care este rolul parlamentului într-un stat de drept? Câţi ştiu diferenţele dintre un parlament unicameral şi unul bicameral? Câţi ştiu ce presupune noţiunea de separare a puterilor în stat? Câţi sunt conştienţi de faptul că o concentrare a puterii într-o singură direcţie nu este benefică democraţiei? Câţi şi-au pus problema că un parlament unicameral se poate aplica cu succes într-o societate cu o tradiţie îndelungată a democraţiei şi nu într-o societate încă în plin proces de epurare socio-politică?

Personal nu am nimic împotriva reducerii numărului de parlamentari sau împotriva restructurării Parlamentului. Dar dacă se consideră că se impun astfel de modificări, să se recurgă la un asemenea proces într-un context adecvat şi nu să se facă uz de opţiunea referendumului ca mijloc de campanie electorală. Modificarea Constituţiei e nevoie a fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză de câtre oameni calificaţi, cu o asiduă informare a populaţiei şi sub o strictă supraveghere a procesului din partea societăţii civile. Ce programe de informare a populaţiei au fost făcute în acest sens de către televiziunea publică sau de câtre celelalte televiziuni? E drept că referendumul a avut doar un caracter consultativ şi că atenţia mass-mediei s-a canalizat îndeosebi spre alegerile prezidenţiale, însă modul în care majoritatea electoratului activ şi-a exprimat opţiunea cu privire la această chestiune, aproape în necunoştinţă de cauză, nu este deloc unul liniştitor.

Ce păcat că nu voi şti …

• Editorial •

Un amic, mai deprimat de altfel decât un ecuadorian la Polul Sud, se plângea că nu va şti exact momentul în care va lua drumul scărilor rulante spre eter. E inadecvat să îţi aminteşti de moarte doar când ai uitat cum să trăieşti. Mai ales când eşti în floarea vieţii fără stres , fără copii, maşini, apartamente, animale sau clitorisuri de întreţinut sau de apărat.

Totuşi teama asta a lui m-a cuprins într-un mod lent şi diferit. Eliminând elucubraţiile personale din momentele de singuritate ori pur şi simplu de plictiseală crasă, m-au lovit nişte gânduri oarecum la greu de explicat precum trăirile din prima zi de şcoală, primul sărut, prima ţigară, prima glumă bună. Le voi da o portiţă mică, pricăjită, sfioasă dar în acelaşi timp suficientă de a respira aerul încărcat al cotidianului paranoic, sufocat de nebunia alegerilor prezidenţiale.

Ce păcat că nu voi şti :

– când vom găsi în suflet adevăratul sens al cuvântului „patriot” ,

– momentul în care voi aprecia prezenţa oamenilor simpli,

– perioada în care va dispărea capitalismul,

– opiniile persoanelor umilite în absurda mea încercare de a capta atenţia,

– cu exactitate cum să ne adaptăm unui viitor prea sumbru,

– dacă am învăţat cu adevărat din lecţiile vieţii,

– momentul în care opinia unei persoane va fi obiectivă,

– reacţia maselor din dragoste nu din milă,

– momentul în care majoritatea noastră va renunţa la tifonul de pe ochi.

Omul este un animal mai lesne sociabil decât adaptabil. Ce păcat că nu voi afla momentul în care voi fi capabil nu doar să muncesc opt ore , ci să mănânc opt ore, să beau opt ore, să fac dragoste opt ore.

Oare vom fi cules toată grădina vieţii înainte de a ne trezi cu flori la cap ?

Campanie uzuală de îndobitocire

• Editorial, Politica e un pornostar •

Doamnelor, domnilor, târfelor din politică, stimat popor, iată că am intrat în acea perioadă a istoriei unui neam când se asfaltează şoselele, se măresc salariile la bugetari, se plătesc pensiile şi se consumă cei mai mulţi scuipaţi pe canalele media. Ca să nu mai menţionăm copacii tăiaţi aiurea pentru confecţionarea de fluturaşi, pliante, programe, invitaţii şi alte bălării mizere ale oricărei campanii electorale…Aşadar, înainte de a vă decide cui daţi votul dumneavoastră, pentru un trai superior celui prezent – normal – vă invităm la o fină analiză a celor 10 (ZECE) candidaţi la funcţia de preşedinte al României (sau a celor zece Românii mai mici), după vorbă, după port.

În ordine alfabetică, dăm cuvântul celor care îşi doresc cu ardoare votul fiecărui român verde:

Antonescu Crin. Popor român, este momentul să dăm un cartonaş roşu preşedintelui jucător, aşa cum spune şi PR-ista mea. Care este tânără, deşteaptă, aşa cum îmi închipui eu poporul. Plus că, nu-i aşa, promovez tinerii, nu ca bolşevicii ăia care se gândesc numai la pensionari. Nu vă supăraţi, alianţa cu ei este de conjunctură, să putem scăpa ţara de mafioţii portocalii. Fiţi deştepţi şi daţi-mi votul. Am relaţii, o să ieftinesc benzina, o să uşurez leasing-urile pentru maşini (şi aici am relaţii). A, şi să nu uit: o să renovez sediul de la universitate, că arată deplorabil. Şi nu e de bun simţ să-l las aşa.

Băsescu Traian: Măi copii, mă mateloţi credincioşi, cine este cel mai bun preşedinte pe care l-a avut România în ultimii douăzeci de ani, cu cele mai mari realizări? Cine este, mă, cel care a dat libertate presei, după ce găo…nemernicii de psd-işti au cenzurat tot? Mă rog, acum sunt pramatiile alea de moguli dar vă promit! Cine e,  mă, spuneţi?…Că vreau să-l aflu şi eu, hă, hă, hă! Daţi-mi votul şi scap eu ţara de ei. Scap ţara de ticăloşi, de ţigani împuţiţi şi de găozari! E o formă de stil, nu vă speriaţi. Şi dacă chiar nu vă placei de pitic, scap ţara şi de el, mă. Aşa cum bucureştenii mi-au dat consiliul, aşa vă cer şi vouă să-mi daţi voturile. Urmaţi autobuzele, dreptatea adică, şi puneţi ştampila pe mine. Hai noroc şi sănătate, aşa să ne-ajute ăl de sus!

Becali Gigi. Băi, George îmi spune mie, nu Gigi. Eu sunt arhanghelul trimis de Dumnezeu să lumineze ţara şi s-o cureţe de buruienile şi hahalerele care au stricat şi au furat tot! Bă, o să vedeţi voi puşcăriile pline când războnicul, adică eu, o să ridice sabia deasupra capului şi o să apăr neamul meu cel românesc! Nici nu e nevoie să mă votaţi că Dumnezeu o să mă ocrotească şi o să mă scoată preşedinte, bă! Hai, luaţi de aici Hai, pac, pac, adunaţi hârtiile astea de 50 şi să trimiteţi pe glob poza cu buletinul şi ştampila!

Cernea Remus. Ştiţi ceva? Eu am 35 de ani şi nu îmi doresc să mă apuce pensia pe aici, prin România. Jos politicienilor, hoţilor, sus tinerii intelectuali. Puneţi mână şi citiţi, învăţaţi ceva, veniţi cu o iniţiativă civică, sădiţi un copac şi daţi-mi un vot. Poate aşa rămân aici şi vă ajut. Hai, no-rock!

Geoană Mircea. Dragii mei, a sosit momentul să dăm ţării ce-i al ţării şi celor de drept să le dăm dreptul. Jos cu nemernicii care au ţinut pensionarii în mizerie şi tinerii fără cultură. E timpul să revină domnul Iliescu, ăăă, să revină PSD-ul în frunte poporului oropsit, să nu uităm că Năstase a fost cel mai bun prim-ministru, să luăm de la bogaţi şi să dăm la săraci, să dăm la toţi locuri de muncă, să îi trecem pe toţi clasa, să fim egali toţi. Mă rog, voi acolo, noi aici…Drag popor, votaţi-mă! E timpul să uităm mineriadele!

Hunor Kelemen. Junius 27 en a Syovetsegi Kepviselok Tanacsa ugy dontott hogy en kepviseljem a magyarsagot a november 22-i allamelnok-valasztason. El fogom mondani, hogy az 1989-ben keydodott atmeneti idoszak ert. Masfajta politikara, egyenes beszdre, vilagos jovokepre van szuksegunk. Votaţime, mă!

Ovidiu Iane. Daţi-mi votul pentru că îl merit. Votaţi ecologist pentru că natura este ultima noastră şansă! Ne vom reîntoarce la  natură, la verde, la aer curat. Promit că inundaţiile nu vor mai fi la fel, voi promova viaţa la cort, în natură, în parcuri, cu surse de energie ecologică, cu mâncare ecologică, cu animale ecologice. Pardon, animalele sunt ecologice, mă rog cele din politica de acum sunt toxice, deci trebuie să scăpăm de ele, deci votaţi-mă. Fiţi ecologici! Să respiraţi bine!

Eduard Manole. Eu sunt convins că forţele oculte care domină de multă vreme România vor fi distruse. Eu deţin secretul dar trebuie să mă ajutaţi. Adică să mă votaţi, noo? Nu vă pot spune mai multe acum pentru că vieţile voastre ar fi în pericol şi apoi oricum va trebui să vă ucid. Nu mai bine mă votaţi, să ne fie tuturor mai uşor?

Oprescu Sorin. Băi, canaliile astea, după ce că mi-au furat maşinile, mi-au furat spitalul, au furat tot, canaliile astea, mai au şi tupeul ordinar să mă oprească să câştig alegerile. Păi, ei nu au văzut că la primărie nu a mers? Ce popor deştept! Şi o să vedeţi voi că nu am glumit cu autostrada aia suspendată dar a fost o strategie bine pusă la punct, trebuie să câştig şi prezidenţialele ca să pot face ceva. Aşa, doar primar, sunt legat de mâini şi de picioare şi păcat, dom’le, de poporul ăsta care suferă, dom’le. Păi e plin de hoţi, dom’le, de aia candidez! Măcar să fim toţi la un loc. Hai, votaţi-mă, fiţi curajoşi! Ne înţelegem noi cumva cu plicul ăla…

Tudor Corneliu Vadim. Domnule, canaliile astea m-au trecut iar ultimul! Ei au impresia că aşa îmi vor închide gura! Este nevoie de mai mult decât morfină, domnilor, să mă opriţi în a vă demasca mizeriile. Popor român, plâng de fiecare dată când candidez…Plâng pentru că Dumnezeu vă orbeşte şi nu alegeţi justiţiarul care poate să dea jos mafia şi să oprească pârjolul naţional. Domnule, o să construiesc puşcării şi îi bag pe toţi acolo! Nu pricepeţi odată că nu sunt nebun şi că eu sunt speranţa neamului? Domnule doctor, mă puteţi da jos acum, vă rog…?

Pe 22 Noiembrie se votează. La revedere, Terra!

Dez-amăgire politică

• Editorial, Politica e un pornostar •

Am obosit de atâta Traian Băsescu. Jocul ăsta spectaculos de unul singur împotriva tuturor a devenit în ultima vreme un joc de uzură. Nu-l mai prinde nici pe Traian ca acum cinci ani şi nu mai are nici aderenţă la publicul spectator de circ politic. Vremurile s-au schimbat. Chemările la luptă ale liderului PD-ist de atunci ce reuşeau să mobilizeze cetăţeanul la anti-vot, nu mai au acelaşi ecou. Electoratul parcă nu mai este acelaşi tonomat cu promisiuni politice care cântă după cum le dictează politicienii.

Sunt sătul să-l văd pe Traian Băsescu făcând mustăţi rivalilor săi, zugrăviţi de dânsul în duşmanii poporului, în timp ce dumnealui se strâmbă ca toate arătările după cum îl poartă interesul. Unsul de acum cinci ani ce se erija în salvatorul naţiunii nu s-a dovedit a fi decât un Iuda, uns cu toate alifiile. O comparaţie pompoasă pe măsura discursului animalului politic.

Sloganul referendumului iniţiat de domnul preşedinte, „De ce le e frică, nu scapă.”, îmi sună ca o prorocire demnă de basmele cu căpcăuni sau de poveştile înfiorătoare cu lighioane şi tărâmuri blestemate; sună mai degrabă a Nu zaeţ, nu pagadi decât a slogan politic al vremurilor noastre.

Nu mai spun că mesajul dovedeşte o dată în plus faptul că domnul preşedinte ne jigneşte realmente inteligenţa. Ori nu realizează că s-a scurs deja un mandat, ori trăieşte cu impresia că se adresează unor mase de oameni cu memoria scurtă. Îi ameninţi ca să ce? Ca să faci cu ei un compromis, spre binele ţării chipurile, atunci când interesul personal o cere?

Nu sunt descumpănit de Băsescu din cauza neputinţei sale în lupta cu cei pentru care a fost învestit ca să-i învingă. Nici vorbă. Asta pentru că nu a existat o asemenea luptă. Sunt dezamăgit de omul politic Băsescu pentru că pe toată durata mandatului său nu a demonstrat decât că este un ipocrit, un machiavelic. Băsescu nu a făcut decât să speculeze descumpănirea unei majorităţi. El a fost surferul care a ştiut să profite cel mai bine de valul de ură şi deziluzie al unui moment de criză. Acum, că valul respectiv s-a spart de mal, poate că a venit timpul ca şi amatorul de senzaţii tari să se reîntoarcă pe mare.

Ce alternative există? Nici nu mă interesează. Tot ce ştiu este că, pe mine personal, omul politic Băsescu m-a dezamăgit profund.

Altruismul dispărut

• Editorial •

Zilele trecute savurând o ciorbă împreună cu un amic într-un loc deloc primitor, de-a dreptul sinistru chiar, m-au lovit vreo zece sinapse coapte fără să mă aştept. Privind lingura pe care o plimbam ghiduş printre falange , aşteptând zeama bucătarului, o lingură folosită în trecutul apropiat la scoaterea cartofilor din pământ la cum arăta, m-a izbit o întrebare. Mă gândeam să o repet în restaurant tare, falnic, grav, dar mi-era ruşine. Mi-am făcut curaj şi i-am pus-o prietenului în braţe, întrebarea era pe cât de cretină, pe atât de complicată dacă se dorea a fi mângâiată de un răspuns onest.

” Ia răspunde-mi bre şi mie puţin. Ce faptă  pentru binele altora ai făcut tu anul acesta?”.

Evident reacţia sa a fost normală, ca şi a mea, ca şi a ta, ca a oricărui român.” Ce-ai păţit mă? Eşti bine? Te-ai dilit.”

Lăsând gluma la o parte, am încercat să mă gândesc şi eu în paralel cu inepţiile lui despre babe salvate din faţa trenului, scăparea fetelor de ruşinea virginităţii, etc.

Trei ore m-am gândit, nu că aş fi slow ori vreun descendent de-al lui Goethe, dar pur şi simplu nu găseam. Doar lucruri pozitive care mă influenţau direct. Primul din scrierile lui Darwin. N-am făcut niciun lucru bun pentru familie măcar, orice,  în detrimentul meu. Nicio urmă de altruism, nicio urmă de umanitate. Atunci de ce să cer altora ceea ce eu nu pot face. M-am întristat.

România e coruptă, dar noi suntem România. Fiecare are o parte din vină pentru ce se întâmplă sau nu se întâmplă aici. Lucrurile pot fi schimbate, dar în timp şi cu ajutorul tuturor. Întrebarea este valabilă şi pentru tine, ce zici te rişti cu un răspuns?

Meci de uzură

• Editorial, Politica e un pornostar •

Săptămâna trecută a  început încă un meci între reprezentativa Cotroceniului şi cea a partidelor din opoziţie, sub privirile pierdute şi reci ale spectatorilor români, aflaţi în tribuna din ce în ce mai goală a poporului votant. Antrenorii Băsescu, respectiv cuplul de tehnicieni Geoană-Antonescu-alte naționalități au aliniat la start cele două echipe trimiţând în teren atacanţii cei mai buni pe care, chipurile, îi au la dispoziţie. Astfel, s-au trezit faţă în faţă neamţul naturalizat-în-toate-cele-român Klaus Johannis şi românul get-beget Croitoru Lucian, doi jucători cu experienţă, aflaţi însă la prima selecţie în cele două echipe. Meciul, început deja, se prezintă în cel mai clar stil carpatin, cu pase în adâncime, tot timpul pe lângă jucători, cu lovituri la boaşe şi cu teatrale căzături pentru a trage de timp cât mai mult. Fiecare echipă cu strategia ei, după cum se vede. Rezultatul final îl vom afla la un moment dat, ce ştim sigur este că spectatorii vor rămâne doar cu aceeaşi captare de fluide în gură. Iar fluidele ştiţi ale cui sunt.

Presa de scandal va fi geană pe această partidă pentru că, nu-i aşa, gâlceava trage la gâlceavă. La final de meci, fiţuicile de metrou vor abuza de titluri din cele mai captivante pentru cititorii inteligenţi, dojenind sau înţepând, aşa cum numai scriitorii de acolo ştiu, toate plusurile şi minusurile ieşite în evidenţă de-a lungul jocului. Pentru început, în avangardă, ne vom delecta cu întrebări şi îndemnuri de genul: „Băsescule, ce prim-ministru ţi-ai tras!”, „Ce-ţi mai plac nemţii, Antonescule!”, „Geoană, îl laşi pe amantul fiicei lui Isărescu să-ţi râdă în nas?”, „Klaus, surprins spălându-se pe mâini cu săpun românesc deşi poartă costum nemţesc!”, „Croitorule, ce făceai cu blonda lângă bancomat?”. Apoi, în timp ce meciul este în plină desfăşurare, finii observatori politici ai tabloidelor vor găsi fel şi fel de chichiţe ale sistemului de joc gândit de antrenori: „Croitoru a fot un elev mediocru! Nu ştia să numere banii dacă avea mai mult de 50 de lei! Interviu cu paznicul de noapte de la şcoala unde a învăţat acesta.”, „Johannis nu este neamț! Adevărul în exclusivitate aici!”, „Crin, de ce minți de îngheață apele? Ce vârstă ai, de fapt?”, „Exclusiv! Colegii de școală ai lui Geoană îl numeau pe acesta prostănac!”, etc.

Finalul disputei va sosi, cu siguranță. Ar fi bine ca el să se producă fără niciun spectator în tribune și cu stadionul pregătit pentru demolare. Cu echipele în interior.

Armata e gunoi!

• Editorial, Frustrări din cartier •

Unul dintre puţinele lucruri utile făcute după  ’89 este şi desfiinţarea stagiului militar obligatoriu. Armata, aşa cum era înţeles să fie ea făcută până mai acum câţiva ani, nu era decât o reminiscenţă a unui fost sistem de opresiune, care, sub semnul ordinii şi disciplinei, îndobitocea şi mai tare. Nu ştiu câţi au ales din patriotism o carieră militară. Cert este că mulţi au urmat-o pentru că, nu-i aşa, armata era cea mai sigură atunci când te gândeai la un loc de muncă. În toiul restructurărilor, nu acelaşi lucru îl pot afirma şi astăzi cadre militare.

Armata, a fost şi încă mai este în opinia multora, cea mai benefică maşinărie de făcut bărbaţi pe bandă rulantă. Stagiul militar, aşa cum era satisfăcut el cu mult mai multă vreme în urmă, era într-adevăr etapa în care băiatul cu mustaţa abia mijită era luat de la coda vacii şi de sub aripa proteguitoare a mă-sii, şi era pus să ia taurul de coarne, în situaţii cu care cu care nu se mai întâlnise niciodată. Stagiul militar, fie pace sau război, era considerat hopul necesar pe care trebuia să-l treacă un flăcău pentru a deveni bărbat în toată firea.

Astăzi, când se lucrează de zor la punerea pe roate a unei armate de profesionişti, încă mai întâlnesc indivizi ce susţin că fără armată făcută eşti doar pe jumătate bărbat. În regimul în care se desfăşura până nu demult stagiul militar obligatoriu, nu ai cum să nu exclami indignat că aceasta este o tâmpenie prin excelenţă. Nu cred că este necesar să îţi iroseşti timp bun din viaţă (şase luni, un an), lăsând pe alţii să te fută la popou – la figurat, desigur – pentru a te considera pe deplin bărbat.

Cum bine remarca şi regretatul Florian Pitiş, armata uniformizează. Pe cel tâmp şi fără aspiraţii îl ridică de guler iar pe cel isteţ, care vede dincolo de limite, îl cocoşează. Şi toată această operaţiune este făcută până ce amândoi ating acelaşi nivel. Un nivel al evoluţiei sau unul al degradării; un nivelul al unei armate cu exponenţi în marea lor majoritate inapţi să poarte o armă; o armată în care cea care dictează este frustrarea unor imbecili inadaptaţi.

Nu ştiu despre voi, dar eu nu pot să nu mă amuz de fiecare dată  când cineva cu stagiul militar satisfăcut povesteşte cât de bine a dus-o el ca militar, în detrimentul altora. Nu am întâlnit o singură persoană care să admită că el chiar a pătimit în toată această perioadă. Toţi au fost ăia mai şmecheri, toţi au ştiut să se dea bine pe lângă superiori, toţi au nimerit într-un final la căldurică. Aşadar, am şi eu o întrebare? Unde sunt toţi fraierii ăia din armată dacă nici unul n-a ajuns printre noi? În patul duşmanului ori în patul puştii?

Doar o şpagă să-ţi mai spun …

• Editorial •

Într-o ţară în care legile firii şi valorile morale se regăsesc sugrumate de tărzăneii candidaţilor în pragul alegerilor, şpaga este pusă la un loc de cinste alături de Comăneci, Brâncuşi, Eminescu şi p##a lui Terente. Toţi o condamnă, toţi o văd ca prin ochii unui om supus la chimioterapie: drept cancer. Dar la fel ca şi adolescentele cu hormonii în gât şi dragostea pe limbă, toţi o practică. Sunt destui care ne înroşesc obrajiorii de pui de daci cu palme morale, dar care pentru a-şi etala cu mândrie etica dau şpagă să apară în faţa audiovizualului cu ajutorului tubului de 15, lcd-ului sau plasmei.

Dacă te opui, încercând să fii corect, refuzând să arunci banii pentru a-ţi asigura un bun pe care oricum îl meritai, eşti înghiţit de masa românilor precum un indonezian care se apară de tsunami cu o umbrelă. Din păcate în cei şapte ani de acasă ( acum au mai rămas doar patru, căci la cinci ani copilul învaţă cum să bea o bere la pet în câteva minute ajutându-se de un pai de la mcshit, la şase rupe ţigările şi plimbă cuiul pe buza inferioară precum tâmplarii, la şapte deja a avut în pat două vecine plus toate puicuţele din clasă) este învăţat indirect de multe ori, privind la acţiunile părinţilor, să ia şpaga drept un arhetip. Aceasta este şi una din cauzele, sunt prea multe, pentru care nu va fi eredicată nici cu tot arsenalul paramilitar.

Românul a ajuns să schimbe în câţiva ani ce nu au reuşit alţii în mii, este cea mai dominantă specie existentă. Dacă până acum fără oxigen şi apa mureai, iată că în România le poţi avea pe amândouă şi tot nu vei putea supravieţui fără şpagă.  O putem arunca în aceeaşi oală cu dependenţa de alcool, droguri, nimfomania ori cleptomania. O avem în sânge, trebuie doar activată. De bun augur ar fi să-i rezistăm cât putem. Eu nu mă complac, dacă mi se cere le voi şpaga prin numere, în toate găurile, cu orar nelimitat ca magazinul de cartier.

Drept concluzie voi apela la o vorbă a unui om amărât, simplitatea cuvintelor complementându-se perfect cu o gândire pură, corectă : ” Dacă vrei să fii drept şi fără cusur, ia şpaga şi fute-o-n cur !”.

Şpaga, celula de bază a societăţii

• Editorial, Frustrări din cartier •

A da şpaga este acea acţiune pe care dacă nu o întreprinzi, te regăseşte în postura omului integru, cu buza umflată. Şpaga nu doare. Şpaga nici măcar nu înţeapă. Şpaga împacă pe toată lumea. Şpaga este suma de bani pe care o pretinzi atunci când vrei să fii om cu cineva. Şpaga îţi este pretinsă atunci când ai pretenţia ca cineva să fie om cu tine. Şpaga este o practică mutuală.

Şpaga se numără printre primele lucruri pe care le învaţă un occidental atunci când ajunge în România. Şpaga nu are culoare sau naţionalitate. Şpaga poate prinde rădăcini oriunde. Şpaga se asumă ca prim semn al adaptabilităţii.

Şpaga este cel mai eficace catalizator. Şpaga reduce considerabil timpii de aşteptare. Şpaga ajută la o mai bună desfăşurare a lucrurilor. Şpaga te translatează instant în centrul atenţiei. Şpaga te scoate la liman. Şpaga este cel mai scurt drum către reuşită.

Şpaga aduce după sine acea infracţiune inexistentă. Şpaga e unul dintre cele mai uzitate semne de punctuaţie strecurate printre literele legii. Şpaga este liantul. Şpaga este exact suma de bani de care ai nevoie pentru a putea da şpagă mai departe. Şpaga a dobândit o nepreţuită calitate, şi anume mimetismul. Şpaga poate lua subit forma unui comision, unui onorariu, unei mici atenţii. Şpaga te uşurează atunci când o dai. Şpaga te înnobilează atunci când o iei. Şpaga poate urca până la cel mai înalt nivel socio-politic. Şpaga te ridică. Şpaga te coboară doar dacă eşti fraier.

Şpaga se dă înainte pentru ca bunele intenţii să fie evidente. Şpagă se percepe după, doar între oameni de încredere. Şpaga este acea sumă de bani pe care dacă nu apuci să o dai celui care ţi-a făcut deja favorul, te aduce în situaţia de a te simţi ca ultimul nesimţit ordinar. Şpaga e o formă de recunoştinţă. Şpaga se refuză în primă instanţă, invocând formal deranjul care nu era necesar. Şpaga se acceptă apoi, întocmai pentru a nu-l leza pe cel căruia îi face plăcere să ţi-o ofere. Şpaga nu se refuză. Şpaga ţi se cuvine.