Bilanţ electoral

Republica România şi-a ales preşedintele. Nu a fost să fie George Bush Jr. mioritic,  aşa cum ne prezentau trei din cele patru exit-poll-uri. A fost să fie acelaşi preşedintele dejucător şi nerăbdător care şi-a clamat victoria cu patru minute înainte de ora oficială a închiderii urnelor. Pentru cine nu ştia,  alegerile se joacă pe buletine de vot corect ştampilate şi nu pe statistici întocmite pe vorbe recoltate la ieşirile din secţiile de votare.

În colţul din dreapta am avut un Traian Băsescu, singur (doar cu serviciile secrete şi guvernul) împotriva tuturor. Un vodă căruia boierii lacomi şi bicisnici i-au uneltit mazilirea, dar care are de partea lui cea mai de preţ armă, POPORUL. Salvator de ţară sau tiran în plină expansiune, bădăran sau şmecheraş, machiavelic sau doar precaut, preşedinte jucător sau marinar golan care-şi face de cap ca în fiecare port, Traian Băsescu rămâne acelaşi personaj seducător care se mulează la marele fix pe profilul poporului român.

În colţul din stânga, de partea opoziţiei care culmea, tot se opune, i-am avut pe stigmatizaţii de la PSD, pe complementarii de la PNL dar şi pe cei mai periculoşi dintre toţi, monştrii cu conţii media, mogulii. O corcitură diabolică cu mii de tentacule veninoase şi milioane de guri flămânde gata să sugă sângele POPORULUI, hărăzită în cel mai comic mod cu un cap de căpcăun infantil, Mircea Geoană. După cum se ştie, lighioana electorală nu a reuşit să câştige chiar dacă se scălda în două dintre cele mai mari bazine electorale.

Acum, că lupta s-a încheiat, e timpul pentru o nouă ordine. Cel care va dicta noua configuraţie este, după cum bine n-am obişnuit, interesul. Masa votantă şi-a făcut datoria până la următorul hop, atunci când va fi chemată din nou la datorie.

Ce este mai importat pentru POPOR este că comuniştii au fost învinşi! Mai puţin comuniştii şi-au consolidat din nou puterea. Bătălia a fost crâncenă. Combatanţii s-au încleştat în dispute dure, purtând lupte pe toate planurile, la limita legii şi mai ales dincolo de linia voalată a acesteia. Susţinătorii lor, elementele cheie ale acestui turnir, nu s-au lăsat mai prejos. Absorţia de voturi a avut la bază catalizatori dintre cei mai variaţi: interesul, ura, dezamăgirea, resortul ideologic, inerţia, ignoranţa, panica şi chiar speranţa.

Singura luptă care mai contează a naţiei ăsteia este în momentul de faţă lupta cu timpul. Numai timpul ar putea triumfa în faţa mocirlei politice actuale. Şi chiar nu e resemnare, e pur şi simplu o realitate implacabilă. Acum douăzeci de ani, după ce s-a strigat jos comunismul!, oamenii au ales orbiţi de lumina nedesluşită a democraţiei un comunist preşedinte. În 2009, conştienţi sau nu de tot acest simulacru construit în jurul alegerilor, au făcut la fel.

Culmi electorale 2009

Urnele s-au închis. Voturile au fost pe rând validate, anulate, numărate, comparate. Pe alocuri şi cumpărate. Până s-a aprins BEC-ul, cele două grupări ce-şi disputau primul loc, ocupau aceeaşi treaptă superioară a podiumului. Ce-a urmat, e deja istorie.

Dând curs pitorescului ce nu se mai plictiseşte să ne urmărească fascinanta naţiune, mai ales în momente de cotitură, departamentul ştinţifico-fantastic al Revistei Cioburi a urzit în creuzetele propriului laborator, din spumă fumegândă de flegme şi vitriol, treisprezece culmi electorale ce vi le oferă pentru a le escalada intelectual, tocmai pentru a avea de unde a pica şi a da cu curul mai zdravăn de pământ.

Culmea infantilismului: să crezi că Moş Nicolae chiar te-a făcut preşedinte.

Culmea fertilităţii: să ţi se înmulţească procentele peste noapte.

Culmea opulenţei: să zici NU când ţi se propune să refaci alianţa DA.

Culmea incorectitudinii: să nu fie corect că au furat alţii mai mult decât tine.

Culmea democraţiei (în România): să conteşti la Curtea Constituţională rezultatul alegerilor şi să ţi se aprobe.

Culmea coincidenţei: seara să pierzi alegerile şi dimineaţa să le găseşti gata câştigate.

Culmea conştiinţei naţionale: după ce te-ai spetit să-ţi faci ordine în ogradă, să vină diaspora să-ţi măture tot praful.

Culmea contra-spionajului: să joci rolul unui personaj dintr-un film al pesedistului Sergiu Nicolaescu, în plin război cu PSD-ul.

Culmea iritabilităţii: să refuzi să-ţi dea limbi în cur până şi Radu Moraru.

Culmea sincerităţii: să-ţi destăinui public intenţiile serviciilor secrete.

Culmea inutilităţii: să fii invitatul lui Gâdea fără Băsescu preşedinte.

Culmea călăriei ideologice: să crezi că într-un guvern PDL-PSD, PDL-ul are rolul calului troian.

Culmea combativităţii: să se înfrunte doi foşti comunişti şi să câştige democraţia.

Şi nu uitaţi! Oricât de mulţi candidaţi la Preşedinţie s-ar anunţa câştigători, în final nu există decât un singur învins. Poporul român.

B’estfest 2009, scurt comentariu din public

Iată că se mai duse o zi de B’estfest. Lume mult mai multă decât în Ziua 0, în care concertele au fost stropite din plin cu o ploaie ce s-a încăpățânat vreo trei ore să plece. Cei de la The Killers au fost cap de afiș, prestând într-un mod corect reprezentația lor de pe scenă deși sonorizarea a fost un pic slăbuță. Sunt de remarcat și cei de la White Lies dar și Patrice, care a adunat destulă lume încă de la început.

Așadar, pe 2 Iulie, distracția a debutat cu recitalul trupei Les Elephants Bizarres, formație care a acordat de curând un interviu Revistei Cioburi. Din păcate, deși au sunat destul de bine live, având melodii ce pot concura oricând pe piața vestică, lumea nu s-a înghesuit să-i vadă, mai ales că debutul acestora s-a petrecut undeva  în jurul orei 17.30. Oricum, Les Elephants Bizarres promit prin stil și mod de abordare al cântecelor și suntem convinși că vom mai auzi de ei.

O altă formație care, personal, m-a impresionat sunt clujenii de la Grimus, aceștia abordând un rock alternativ bine distribuit pe instrumente. Prestația live a celor de la Grimus a fost una excelentă iar vocalul Bogdan, cu ale sale inflexiuni ce pe alocuri aduceau cu Matthew Bellamy de la Muse, a fost cireașa de pe tort pentru recitalul clujenilor. Lume un pic mai multă, să spunem, mai ales că se apropia Motorhead. De remarcat sincronul făcut de băieții de la Grimus, la finalul reprezentației lor, în memoria lui Michael Jackson, sincron făcut pe Thriller, arhicunoscuta melodie a regelui pop. Grimus, în concluzie, prezintă potențial și ne dovedește (încă o dată) faptul că resursele muzicale românești sunt nelimitate.

Ayo., îndelung așteptată de mulțime, a demonstrat că rithm&blues-ul, folk-ul, funk-ul și reggae-ul pot fi împletite senzațional, dacă ai în spate instrumentiști pe măsură iar vocea te ține să te joci cu publicul așa cum îți dorești. Lumea s-a adunat să vadă cântăreața nigeriano-română iar aceasta nu i-a dezamăgit pe cei care au aplaudat-o la final.

Un alt nume care a pășit pe scena B’estfestului ieri este Polarkreis 18, trupă germană apărută recent pe piața muzicală din România. Stilul electro organizat, combinat cu riff-urile chitaristului, denotă, parcă, un gen ce se potrivește în totalitate nemților. Vocalul, cu alura sa androgină, s-a achitat cu brio de sarcina unei cântări live.

În sfârșit, Motorhead, așteptați cu nerăbdare de cei zece mii de rockeri români și străini, au demonstrat de ce au ajuns un nume pe greu pe scena heavy. Timp de aproape o oră, britanicii au dat o reprezentație în forță a hiturilor care i-au consacrat de-a lungul vremii, nepăsându-le în niciun fel de vârstă. Publicul a fost în delir, de la cei mai tineri la cei mai bătrâni, savurând la maxim sunetele venite de pe scenă. Aș acorda o bilă neagră sonorizării, din păcate.

Finalul de zi l-a avut pe Moby la timonă, americanul făcând un show plăcut. Recitalul live a sunat bine, publicul rămânând până la final alături de cântece ale trupei devenite hit-uri în timp. Lumină, voci feminine și multă mișcare a fost, pe scurt, finalul celei de a doua zile B’estfest București.

Fotografiile nu sunt pe măsura recitalurilor de ieri dar până la urmă nu acest aspect contează. Important este ceea ce s-a cântat și faptul că publicul a apreciat sunetele. Revenim mâine, cu alte detalii.

Familia medicilor de familie intră în concediu

În urma micşorării bugetului pe 2009, medicii de familie anunţă că, în semn de protest, îşi vor depune în masă cereri de concediu pentru trei zile. Exprimându-şi solidaritatea cu acţiunea medicilor, gripa va înceta orice formă de manifestare în decursul acestor zile. Pulsul a asigurat deja că, dacă va bate, va bate regulat, iar tensiunea arterială şi-a anunţat aderarea la valori normale pe toată această perioadă. Crizele, de orice tip, vor intra la rândul lor în concediu fără plată. Pentru cazurile speciale în care boala insistă, se va apela la o soluţie alternativă şi anume la descântece.
Cei mai afectaţi vor fi elevii chiulangii care stăteau într-o scutire salvatoare.

Ce-mi doresc eu mie ?

    În sfârșit, m-am hotărât ce-mi doresc de la acest an. Ca și cum sunt lucruri care au șansa să mi se ofere doar în anul care tocmai ce a sosit și atât. Dacă nu le obțin în 2009, gata, s-au dus. Și pentru 2010 o să-mi doresc altceva. Fiind oarecum optimist, îmi permit să mă gândesc la 2010, da ? Deci, lăsând la o parte sănătatea și banii pe care turma îi așteaptă la fiecare Revelion, eu aș dori ceva simplu (pentru cine e simplu ?). A-propos, nu am auzit pe nimeni să-și dorească încă un an lângă prieteni, lângă persoana iubită, lângă cei dragi. Nu am auzit pe nimeni să-și dorească, pur și simplu, doar fericire. Nu am auzit nicio declarație bohemă. Deși  românul este poet de la naștere. Unde sunt versurile ?

   Deci, eu, pentru încă un an, am o singură dorință: să nu îmi doresc nimic. Atât.